Conf. univ. dr. Constanţa Călinescu - „Pentru mine, Dobrogea, Constanţa, este acasă. Nu doresc să schimb cerul de aici pe niciun alt orizont“

Este o prezenţă pe cât de încântătoare, pe atât de discretă. Un excelent causeur. Şi o prezenţă agreabilă, dacă îţi oferă privilegiul să o cunoşti. Şi l-a oferit cu generozitate. Cine nu a cunoscut-o, aşa cum am avut eu şansa, nu ştie ce pierde. E o încântare să stai să o asculţi povestind despre personalităţi despre care doar ai citit, pe care le admiri şi la care te raportezi ca la un fel de semizei, aflaţi pe Olimpul intelectualităţii.
 
Conf. univ. dr. Constanţa Călinescu, doctor în filologie din 1984, spune despre sine că este biograf, cadru didactic, monograf. Dar este şi un om cu suflet mare de la care tânăra generaţie are ce învăţa. Despre sine vorbesc cărţile pe care şi-au pus semnătura ca unic autor, coautor sau coordonator: „Reprezentanţi ai Dobrogei în ştiinţa şi cultura românească“ (1969), „Reviste dobrogene: Analele Dobrogei, Arhiva Dobrogei“ (coautor Ion Faiter, 1971), „Cântece la Marea Neagră: antologie de folclor cu anexă bibliografică“ (1977), „Dimensiunile unor vocaţii“ (coautor Ion Faiter, 1979), „Popas în dimineţi albastre: pagini despre oraşe, munţi şi edificii din patria noastră“ (coautor Ion Faiter, 1985), „Portrete universitare. In memoriam“ (coautor Gheorghe Dumitraşcu, 2004), „Universitatea Ovidius Constanţa: 45. Studiu monografic“ (coautor Ioan Popişteanu, 2006), „Memoria cuvintelor“ (2007), „Universitatea Ovidius Constanţa: 50. Studiu monografic“ (coautor Ioan Popişteanu, 2011), „Mircea Vodă, comună dobrogeană. Monografie“, „Dicţionar de personalităţi dobrogene“ (coordonator, 2004 - vol. I, 2005 - vol. II, 2008 - vol. III).
 
 
Sunteţi născută în Moldova Noua. Cum se face că aţi ajuns la Constanţa?
 
Cred că toţi copiii Dunării doresc să vadă îmbrăţişarea fluviului cu marea. M-am născut într-o comună pe malul Dunării, Moldova Veche (azi Moldova Nouă), un loc unde populaţia majoritară era sârbească, apoi familia s-a mutat la Drobeta-Turnu Suverin (din nou pe malul Dunării), unde am urmat toate studiile (primare, generale, liceale). Am plecat la Bucureşti. Am terminat un institut de biblioteconomie, apoi Facultatea de Limbă şi Literatură Română - Universitatea din Bucureşti. Am făcut practică de bibliotecă în Constanţa. Am cunoscut oameni minunaţi printre cărţi. Nici nu m-am gândit să iau vreun catalog şi să intru în clase de elevi. Şi nu ştiu ce m-a atras mai mult: marea, cărţile, oamenii, efervescenţa culturală din acei ani!? Nu a fost greu să fiu angajată. Aşa am părăsit Dunărea pentru locul de care se ataşase şi poetul exilat Ovidius.
 
Credeţi că prenumele dvs., Constanţa, v-a fost predestinat?
 
De-abia acum, prin întrebarea ta, mă gândesc că aşa mi-am conturat identitatea. Prin nume am făcut unirea cu acest loc paradisiac în care m-am stabilit. Adaug şi constant, constanţă şi am răspuns şi testului de fidelitate, rămânând pentru totdeauna aici. Iată că viaţa mea are proporţii de mit. Şi, peste timp, din aceeaşi convingere sau poate nostalgie faţă de locul din care am plecat, am dat numele Severin băiatului meu.
 
Ce impresii v-a lăsat oraşul la prima vedere? Vă mai amintiţi?
 

Cu emoţie am numit Constanţa „oraşul meu“. Primii paşi m-au dus către mare. Eram în zona Cazinoului şi am avut în faţă o imagine celestă. O întindere verde, uneori albastră, niciodată neagră, a devenit izvorul meu de energie. Mergeam pe străzi încărcate de istorie şi poezie, respiram un aer cu miros de alge şi, transformată în copil, culegeam scoici sidefii pe care le duceam familiei şi celor ce nu văzuseră niciodată marea.
 
Puteţi să evocaţi întâlnirea dvs. cu Biblioteca Judeţeană Constanţa, cu cărţile, cu oamenii?
 
Am trăit mereu printre cărţi. Ca liceană, stăteam mult în sala de lectură a Bibliotecii „Bibicescu“ din Turnu Severin. La Constanţa m-au atras fondul documentar, colecţiile princeps, cărţile îngălbenite de vreme, semnăturile ilustre ale trecutului, revistele scoase cu efort de mari intelectuali, oameni pasionaţi de istorie şi cultură. Şi toate erau mânuite de colegi profesionişti, ataşaţi de carte, de valorile ei. Pentru a aduna cât mai multă informaţie dobrogeană, directorii Bibliotecii (Gh. Popescu, Dumitru Constantin Zamfir, Alexandru Hristu) au trecut la microfilmarea tuturor revistelor editate în acest ţinut pontic, reviste existente la Biblioteca Academiei Române sau în alte arhive. S-au procurat documatoare (aparate de citit microfilme) şi cei tentaţi de trecutul cetăţii au căpătat un nou traseu informaţional.
 
A fost o munca de pionierat să scrieţi despre oamenii de cultură ai Dobrogei în anul 1969. Ce greutăţi aţi întâmpinat în realizarea acestui volum? Dar satisfacţiile care au fost?
 
Când stai printre cărţi, este imposibil să nu se trezească pasiunea cercetării. Poate că acţiunile culturale (simpozioane, lansări de carte, întâlniri cu scriitori), poate că preocupările unor mari profesori de care am fost mai apropiată (Alexandru Piru, Dan Simionescu, Dumitru Păcurariu) m-au determinat să trec dincolo de primul strat sau prima treaptă informaţională (citit, prezentări şi note observative în câteva periodice, redactarea unor comunicări la sesiuni ştiinţifice) şi să încerc să intru în detalii mult mai profunde, să „scormonesc“, să caut ineditul. Munca, pasiunea au devenit constante existenţiale. Acesta era rostul, menirea mea. Să ofer „descoperirile“ mele celor interesaţi, altor cercetători. Aşa am ajuns să pun în valoare munca unor creatori excepţionali. Am cunoscut mari pictori şi sculptori, oameni ai culorii şi ai simbolurilor redate în piatră, bronz sau lemn, oameni care au dedicat melodii fascinantei muze marea. I-am cunoscut pe marii scriitori proveniţi din Dobrogea, deţinători de poveşti şi de „cuvinte potrivite“. Au venit la rând cercetători cu preocupări complexe în alergologie, neurologie, agronomie, biologie, etnologie şi sociologie, creatori de şcoli româneşti. Astfel s-au născut sintezele bio-bibliografice „Reprezentanţi ai Dobrogei în ştiinţa şi cultura românească“ şi „Dimensiunile unor vocaţii“, printre primele pe plan naţional.

 
Ele au cuprins nume ca: Ion Nicodim, Spiru Chintilă, Victor Rusu Ciobanu, Wanda Sachelarie Vladimirescu, Cik Damadian, Boris Caragea, Ion Jalea, Cristea Grosu (graficieni, sculptori), Ioan D. Chirescu, Dragoş Alexandrescu, Romeo Alexandrescu (muzicieni), Virgil Teodorescu, Cella Serghi, Sandra Cotovu, Ovidiu Papadima, Pericle Martinescu, Alexandru Raicu, Grigore Sălceanu, Marin Sorescu (scriitori), Alexandru Caratzali, Ervant Seropian, Gheorghe Găitan, Constantin Crişan (medici), Constantin Motaş, Victoria Iuga Raicu, Radu Codreanu, C. V. Oprea (naturalişti), Nicolae Dunăre (etnograf), Gheorghe Vitanidis (regizor).
 
Nu munca mea este importantă. Satisfacţia muncii constă în întâlnirea cu mari oameni ai epocii mele. Le-am cunoscut frânturi importante de viaţă, de responsabilităţi, de idei, de personalitate, destin, superioritate, comportament. Aşa cum Cella Serghi, pe care am cunoscut-o foarte bine, spunea că marele ei noroc a fost întâlnirea cu trei mari scriitori: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu şi Mihail Sebastian. Autorul lui „Ion“, punându-i mâna pe umăr, a rostit cu gravitate „eşti un mare scriitor“. Citise „Pânza de păianjen“. Am fost în casa scriitoarei de câteva ori. La prima vizită tocmai terminasem de citit „Casa de hârtie“, de Françoise Mallet-Joris, pe care Cella Serghi o tradusese. Sufrageria în care m-a primit era o adevărată „casă de hârtie“, astfel că i-am spus că nici nu aş fi văzut o altă traducătoare. Biroul de lucru era acoperit de hârtii; undeva exista şi un colţ de pâine, semnificând faptul că nu avea timp să mănânce decât în timp ce lucra; în alt colţ, o pereche de mănuşi şi o eşarfă (venise? pleca? se răzgândise?). Sentimentul muncii, al scrisului era cel mai puternic. Întreruperea era privită cu ostilitate, era un obstacol.
 
Am mai asistat la un moment emoţionant. Am organizat, împreună cu doamna Olga Duţu, pe atunci inspector general şcolar, şi cu Dumitru Vlăescu, directorul Întreprinderii Cinematografice, cu profesorul Nicolae Rotund, inspector şcolar (apoi profesor universitar), o întâlnire cu cititorii, în holul Muzeului de Artă. Singura dorinţă la venirea în Constanţa a fost să treacă pe strada Alexandru Caratzali, unde locuise în copilărie. S-a oferit colegul meu Horia Filimonescu s-o ducă. La capătul străzii, în faţa unei porţi, stătea o doamnă în vârstă. Cella Serghi a oprit maşina. Cu paşi repezi, a ajuns în dreptul doamnei şi a strigat:      „Cocuţa!“ Copleşită de emoţie, doamna a replicat: „Cella!“ A fost o întâlnire între prietene din copilărie, care nu se mai văzuseră de 60 de ani.
 
Al treilea moment memorabil a fost un dialog în urma căruia Cella Serghi a hotărât să doneze Muzeului de Artă Constanţa 38 de tablouri. Aşa cum pe mese erau o mulţime de hârtii, pe pereţi existau nenumărate tablouri semnate de pictori celebri. După „plecarea“ tablourilor, pe pereţii Cellei Serghi nici nu s-a cunoscut lipsa lor. Poate va veni un timp în care voi depăna şi alte amintiri, unele dramatice, altele încărcate de bucuria unor succese, unele cu stigmatul neîmplinirii, altele având forţa afirmării.
 
În volumul „Reprezentanţi ai Dobrogei în ştiinţa şi cultura românească“, aţi scris pentru prima dată despre I.N. Roman. Aţi întâmpinat greutăţi în documentare?
 
Am scris pentru prima dată despre Ioan N. Roman. Am fost acasă la sora lui, doamna Viorica Roman. Chiar am adus ca donaţie Bibliotecii Regionale (cum se numea atunci) o parte din fondul de cărţi al ilustrului scriitor, jurnalist, om de cultură, edil al Constanţei, jurist. Autoritatea politică din vremea aceea (1969) nu i-a apreciat meritele. L-au considerat membru al Lojei francmasonice, om politic nepotrivit cu vremea, iar eu am fost aspru judecată de Comitetul Central şi Comitetul Regional de Partid şi s-a interzis publicarea următorului volum. Acesta, intitulat „Dimensiunile unei vocaţii“ (cu titlul schimbat faţă de primul), a apărut în 1979 (în colaborare cu Ion Faiter). Am avut intuiţia reabilitării sale valorice. Am participat la dezvelirea bustului şi la acordarea numelui său Bibliotecii Judeţene, precum şi la întâlnirea cu urmaşele sale stabilite în Italia.
 
Aţi colaborat şi cu reviste de cultură...
 
Am creionat portrete de personalităţi, am publicat interviuri, în special cu scopul de a se auzi vocea interioară a unor distinşi oameni ai Dobrogei, confesiuni inedite. Acestea şi alte comunicări au fost găzduite de revistele „Tomis“, „România literară“, „Litoral“. Un jurnalist este capabil să devină o sursă informaţională veridică, de sinceritate, poate fi o notă distinctă în aria cunoaşterii.
 
Aţi fost şi cadru universitar asociat la Facultatea de Arte, Actorie. Ce îi învăţaţi pe tinerii actori?
 
Am fost, pe rând, bibliograf, documentarist, profesor expert, director, cadru didactic universitar (conferenţiar). Toate aceste scări profesionale au constituit domenii de interes importante şi s-au aşezat ca un terasament solid în memoria mea. Discuţiile cu studenţii sunt o combinaţie între interpretările cadrului didactic şi ideile tinerilor cu privire la textele citite, la psihologia personajelor literare. Mi-am însuşit unele observaţii pertinente izvorâte dintr-o filosofie proprie, originală, modernă. Din numeroase informaţii îţi recreezi baza ta de date, îţi reinterpretezi cunoştinţele existente, îţi îmbogăţeşti agenda observaţională. Am condus lucrări de licenţă. Le-am considerat întotdeauna o incursiune într-o lume a ideilor. Am predat la Facultatea de Arte. Studenţii îşi însufleţeau personajele, le caracterizau diferit, erau sau nu erau atraşi de acţiunile lor. Eram mereu surprinsă de o galerie de figuri, conturate neegal, dar cu o logică bine motivată, o însumare de personalităţi, de caractere, de psihologii. Poate şi cursurile mele au avut un rol definitoriu în înţelegerea creaţiilor dramatice româneşti şi universale.
 
Pentru că aţi fost director la Casa Corpului Didactic şi aveţi şi experienţă în învăţământ, cum credeţi că ar putea copiii/tinerii să prindă mai mult drag de carte în epoca această a hipervitezei şi a tehnologiei?
 
Ca director la Casa Corpului Didactic, pot desprinde dintr-o diversificată activitate perfecţionările modulare ale cadrelor didactice, sesiunile ştiinţifice sub genericul „Colocvii didactice“, seminarele naţionale şi internaţionale, editarea revistei „Dynamis“, cu colaborarea profesorului Dan Antonoaie. Era o revistă metodică ce depăşea aria restrânsă a predării şi examinării elevului. Era concepută ca un spaţiu de cercetare dinamică, de îmbinare interdisciplinară, de prezentări teoretice şi practice care completau şi îmbogăţeau într-un mod unic activitatea de la catedră. Din confesiunile profesorilor am înţeles că revista a fost o prezenţă creativă, o zonă de întâlnire între idei şi concepţii utile pentru problematica şcolară.
 
Numele dvs. este legat şi de „Dicţionarul de personalităţi dobrogene“.
 
Nu am fost singură pe acest drum de cunoaştere a valorilor Dobrogei. Colaboratorii mei de forţă s-au numit, pe rând, prof. Ion Faiter, prof. univ. Gheorghe Dumitraşcu, prof. Liliana Lazia, regretata directoare a Bibliotecii Judeţene, prof. Adriana Gheorghiu, prof. Corina Apostoleanu, actuala directoare a Bibliotecii, regretatul prof. Ioan Popişteanu, directorul Bibliotecii Universitare. Şi astăzi lucrez în echipă la redactarea „Dicţionarului de personalităţi dobrogene“. La numele celor de mai sus am asociat alţi distinşi intelectuali: Mariana Păvăloiu, un muzeograf cu patos de remarcabil cercetător al istoriei şi navigaţiei maritime, Anaid Tavitian, cunoscător al istoriei teatrului dobrogean, distins monograf al acestei instituţii de artă, Gina Timofticiuc şi Gelu Culicea, bine orientaţi în tainele documentării şi bibliografiei. Nu pot spune că „Dicţionarul“ este un demers exhaustiv. Este întemeiat însă pe o curajoasă reflecţie culturală, pe ideea acordării distincţiilor de neuitare faţă de oameni celebri, unii deschizători de drumuri în ştiinţa românească, ataşaţi de ţinutul pontic, cu rodnică activitate practică şi publicistică. Nuanţa de complexitate a activităţii mele este dată de marile întâlniri cu preocupările academice ale unor oameni demni de citat în istoria românească şi de corespondenţa bogată cu unii dintre ei. Într-un context favorabil, poate voi reuşi să dau publicităţii informaţii din acest tezaur valoros epistolar. Scrisorile vor fi donate fondului manuscriptic al Bibliotecii Judeţene.
 
Interviul jurnalistic sper că va consemna că domeniile mele prioritare s-ar numi, sintetic: biograf, cadru didactic, monograf de presă (pentru studiile a două periodice importante: „Arhiva Dobrogei“ şi „Analele Dobrogei“), de instituţie (două ediţii monografice despre Universitatea „Ovidius“), de localitate (monografia comunei Mircea Vodă).
 
Ce înseamnă pentru dvs. Dobrogea?
 
Pentru mine, Dobrogea, Constanţa, este acasă. Trăiesc într-un ţinut covârşitor prin vechime, legendă şi importanţă. Tomis are o rezonanţă de poveste, ca o cetate a unui timp mitic. Marea e mereu dătătoare de speranţă şi de visare continuă. Apoi sunt aici statornicele edificii de cultură în care m-am format profesional: Teatru, Bibliotecă, Muzee, Universitate, Şcoli, Edituri. Am prieteni creatori, prieteni cu aspiraţii, oameni de cultură. Nu doresc să schimb cerul de aici pe niciun alt orizont. Îmi place chiar şi vântul dobrogean. Şi mă bucur că tinerii ziarişti se găsesc faţă în faţă cu generaţia „părului alb“.
 
Sursă foto: ZIUA de Constanţa
 
Citeşte şi:
 
Interviu. De vorbă cu Constantin Cioroiu despre cultură, lectură şi primele „universităţi“ ale Constanţei - Biblioteca Judeţeană şi revista „Tomis“