De vorbă cu maestrul gravurii românești Florin Stoiciu, despre viitorii artiști „Ca mentor, dacă nu ești atent la fiecare, riști să distrugi niște generații și, eventual, să nu mai ai un alt Brâncuși“ (document)

Respectat și recunoscut drept maestru al gravurii românești, în egală măsură și ca profesor universitar la Facultatea de Arte a Universității „Ovidius” din Constanța, Florin Stoiciu este considerat unul dintre cei mai apreciați pedagogi, cursurile sale fiind îndrăgite de studenții pe care, ne mărturisea, și-i dorește prieteni. Sosit din capitală cu un stil aparte de abordare a relației profesor-student, Florin Stoiciu a adus un suflu nou și în viața culturală a Constanței.
 
Îl recomandă o carieră ajunsă la deplină maturitate, cu zeci și zeci de expoziții personale și de grup în țară și străinătate, cărora li se adaugă recunoașteri la cel mai înalt nivel. Cum este cazul recentului Ordin Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria C „Artele plastice“ primit prin ordin prezidențial cu prilejul Zilei Mondiale a Artei (CV-ul complet este disponibil în secțiunea Documente).
 
Într-o discuție de aproape două ore, aveam să aflăm odiseea devenirii sale artistice și care sunt mentorii de care se simte legat, dar mai ales speranța pe care și-o pune în generațiile viitoare, împărtășind, astăzi, cu generozitate, din acumulările a peste două decenii de ascensiune artistică.
 

„Ca artiști, am fost o generație de sacrificiu și continuăm să fim așa...“

 
- Cum a reușit călărășeanul din Mănăstirea să ajungă renumitul artist plastic Florin Stoiciu? Cui îi datorați devenirea?
 
- E o poveste foarte frumoasă, care începe chiar cu tata, un mare desenator, care mi-a pus creionul în mână, deschizându-mi astfel un fabulos orizont. În perioada de tristă amintire, prin 1974, când Ceaușescu a cerut ca elevii de la țară să urmeze liceele agricole ai mei s-au decis să plece spre București. Și cum tata era inginer agronom, ne-am oprit undeva la Popești-Leordeni și am făcut o școală generală cu o doamnă care era o femeie extraordinar de frumoasă – Dumnezeu să o odihnească, nu mai este printre noi. Și când m-a remarcat prin clasa a III-a sau a IV-a, nu mai țin minte, i-a spus mamei că pictez extraordinar și nu mai are rost să mă mai țină în învățământul real. „Uite, s-a înființat Școala Populară de Artă de la București, din Berzei!”. Și așa am ajuns să dau examen în clasa a V-a acolo, dar unde nu am învățat nici măcar o zi, pentru că imediat s-a înființat (în 1975), prima dată în România, gimnaziul de la Liceul „Nicolae Tonitza”.
 
Deci am fost prima promoție a Liceului „Tonitza” unde eram 18 oameni. Am avut colegi numai copii de ambasadori, artiști de marcă, dar mai aveau nevoie și de unii care să dea... bine. Iar în anul 1983 aveam să absolvim trei clase. Treapa I am dat-o de două ori, pentru că s-au desființat liceele de artă și a trebuit să mai dăm încă o dată. A fost cumplit pentru un copil care intrase prima dată să știe că mai trebuie să susțină încă o dată examenul. La treapta a II-a a fost mai simplu. Asta e, am fost o generație de sacrificiu și continuăm să fim așa…
 
Când să dau la facultate, în anul respectiv (1983) s-a desființat grafica, pe care o urmasem în liceu – gravură. Și atunci m-am reorientat către textile, dar m-am rugat la Dumnezeu să nu intru. Asta nu înseamnă că secția respectivă nu e bună, ba din contră e foarte bună. În momentul de față, șeful care era la secția de pictură în București, Marcel Bunea, a terminat tapiserie.
 
La vremea respectivă era un examen mai complex cu probă eliminatorie și apoi examenul propriu-zis, desen, culoare. Și pentru că nu am intrat la facultate a trebuit să mă angajez pentru că așa era atunci și mi-am ales ICL Materna, din simplul motiv că era în centrul Bucureștiului. Și am făcut decoruri pentru copii, în 1983 până în octombrie când a trebuit să intru în armată, la Flotila 50 transport aviație - ceea ce m-a bucurat foarte mult pentru că era uniformă albastră, și nu verde. Să ne înțelegem, armata de un an și șase luni, în care pictam și făceam tot soiul de lozinci, exact ce învățasem meserie.

 
Și la un moment dat a venit generalul Ilie Ceaușescu, de la Marele Stat Major, și ne-a trimis pe toți colegii la Muzeul Marinei din Constanța, unde era un artist Stoicescu... Podurile acelea care sunt făcute din zinc sunt realizate de noi. Din păcate, la Revoluție au dispărut geamurile pe care le gravasem noi. Și am stat aici vreo opt luni.
 

„Din punctul de vedere al artistului, respectul era mult mai mare“

 
- A fost primul contact cu Constanța?
 
- Nu, pentru că aveam prietenii mei din Constanța, care veniseră în liceu – cum ar fi Marian Voinea – care acum și ei sunt profesori la Liceul „Tonitza”. Practic, de prin 1979 veneam și făceam revelioane cu ei. Dar perioada din armată a fost extrem de interesantă, pentru că am învățat tot felul de lucruri, gen cum să gravezi pe geam, cum să faci vitrine. Mergeam în port de unde aduceam la muzeu amfore. Mai ales să faci armata într-un muzeu. Pentru că nu știu cum se face, dar pe vremea aceea toată lumea avea grijă de ceea ce făceai. Nu fac apologia sistemului, pentru că a fost unul nenorocit, dar din punctul de vedere al artistului respectul era mult mai mare. Una era să spui că ești student la Arte sau oriunde și toată lumea se uita la tine ca la Dumnezeu. Nu mai vorbesc de mândria de a fi profesor! Acum se uită la tine... vai de capul tău, nu ți-ai ales altă meserie, mori de foame...
 
Revenind la parcursul meu, în care tot timpul am avut parte de elemente haioase, un camarad de armată îmi spune că este vecin cu artistul Aurel Nedel, fostul elev al lui Alexandru Ciucurencu, generația de aur – Constantin Piliuță, Traian Brădean, Mișu Cizmaru... unul și unul. Și atunci i-am zis și eu că vreau să fac pregătire și m-am dus la meșteru Nedel și am făcut primul an pregătire, deci prin 1985, am dat examenul și iar nu am intrat pentru că dădusem la Grafică, dar la seral (reînființată în 1984) și de data asta mă rugam să nu intru, pentru că parcă nu-mi plăcea ideea să fac facultate și să și muncesc. Pic la Grafică și domnul Traian Brădean – Dumnezeu să- odihnească! Nu mai sunt niciunul... – „Nu, tu trebuie să dai la pictură că le ai cu culoarea și la anul dai la zi!”.
 

Așa încât m-am mai pregătit un an și în 1986 am intrat la zi la Pictură, la meșterul Costică Blendea, care era coleg cu ei, de generația Ciucurencu. Practic, Nedel, Brădean, Piliuță, Blendea mi-au fost mentori, ei fiind discipoli ai lui Ciucurencu, fost elev al lui Andre Lhote.
În 1986, Nedel m-a luat pe un șantier la Sanex, la Cluj, unde am făcut și o lucrare mare, aflată acum pe un calcan la Orăștie, cu Burebista, am învățat și ceramică. Și acum mă gândesc cum Dumnezeu atunci aveam timp să fac de toate și acum din tot ce îmi propun nu reușesc să fac decât 10%.
 
În 1989 noi trebuia să finalizăm, dar a venit Revoluția și atunci ne-am gândit că patru ani au fost prea puțin și am decis, împreună cu ceilalți colegi, să mai stăm doi ani. Blendea a zis că nu mai stă și atunci a venit meșterul Mircia Dumitrescu, ceea ce a fost foarte bine, pentru că el este clar, precis și am avut multe de învățat. Dacă nu era Mircia la final nu cred că făceam eu ce fac acum.
 
În 1992, era profesorul Răzvan Theodorescu, vicepreședintele Academiei Române, în momentul de față, și care mi-a spus de ce să nu rămân în sistem. Nici nu mă gândeam atunci că voi face eu pedagogie. Drept urmare m-au pistonat, până și Mircia Dumitrescu și atunci am rămas preparator din 1992 și am trecut prin toate furcile caudine: șase ani preparator, șase ani asistent, apoi cinci sau șase ani lector, încă șase ani conferențiar... Toate la termen, iar de doi ani sunt profesor aici la Constanța.
 

„M-am săturat de ciorile din București, vreau să văd pescărușii de la Constanța...“

 
- Ce v-a determinat să acceptați invitația Facultății de artă de a preda la Constanța, știut fiind faptul că ați fost prodecan la București al Facultății de artă plastică?
 
- Foarte simplu. Era un moment când mă cunoscusem cu o doamnă actualmente Anastasia Stoiciu (cunoscut jurnalist în presa constănțeană – Gina Costescu) și am zis că nu are rost să mai rămân în București. Cu câțiva ani în urmă, mă chemaseră cei de la Constanța, de la Universitatea „Ovidius”, să fac parte din niște comisii de grad – lector, conferențiar, deci am avut cunoștințele cu ei aici. Și la un moment m-au întrebat dacă nu vreau să vin încoace, având nevoie de specialist în zona gravurii. Și atunci am zis DA! Îmi spuneți când, pentru că eu nu trebuie neapărat să stau în București. Și așa trecuseră o grămadă de ani. Mă întreba o doamnă secretară de la „Ovidius” cum după 25 de ani de București renunț? Și i-am răspuns că m-am săturat de ciorile din București, vreau să văd pescărușii de la Constanța...
 
Așadar, partea oficială s-a întâmplat în 2017, pentru că până atunci făcusem doi ani de cursuri în regim plata cu ora, adică un fel de profesor asociat. Mă cunoșteam cu Gheorghe Fărcășiu, cu care am avut aceeași profesori în liceu la „Tonitza” și comunicam pe același limbaj.
 
La un moment îi spun că nu am nici măcar o presă, ca să pot face partea de început de gravură. Și în momentul acela cine mă ajută? Un foarte bun prieten care era decan în Bulgaria la Shumen University – Valeri Ciakalov, mi-a trimis presa la Constanța. Îl cunoscusem într-o tabără, undeva în Serbia, prin anul 2000. Mijloacele acestea fixe contează foarte mult, pe lângă teorie.
 
M-am bucurat foarte tare pentru că, venind din București, unde era un stres continuu, mai ales că am fost opt ani prodecan, iar în ultima perioadă și decan, toată nebunia birocratică mă făcuse praf. În loc să te ocupi de partea artistică și profesională, tu începi să faci tot felul de lucruri cărora nu le văd nici acum rostul. Normal tu, ca profesor, ar trebui să te ocupi de cursuri și atâta tot, să-ți vezi de treabă cu pedagogia și cu studenții. Nu să faci niște lucruri care sunt pentru un secretar.
 

„Depinde și câtă experiență ai în spate... Ca să nu spun de experiență culturală“

 
- Cum sunteți în relația cu studenții?
 
- Studentul este la fel peste tot, dar eu venind încoace cu un alt fel de predare, alt fel de abordare a lucrurilor, care este mai apropiată de sistemul american decât de sistemul european, în sensul că hai să vorbim, hai să discutăm... tu îmi spui cam cum vrei, eu îți spun cam ce vreau, hai să vedem cum le rezolvăm împreună, să facem un brainstorming, hai să facem o expoziție împreună, în sensul că suntem prieteni, suntem colegi, nu eu sunt la catedră și voi în partea ailaltă, vă uitați la mine și ascultați. E vorba de învățământ vocațional, ceea ce încerc să le explic și colegilor de aici. Să nu mai fie atât de închistați, atât de rigizi, trebuie să comunice, să vorbească. Eh, dar aici depinde și câtă experiență ai în spate... Ca să nu spun de experiență culturală.
 
Trebuie să fi atent la fiecare personaj, să nu-l distrugi, pentru că rolul tău ca mentor și formator de opinie, dacă nu faci cum trebuie, riști să distrugi niște generații și eventual să nu mai ai un alt Brâncuși. S-ar putea la un moment dat să stai cu unul care este aparent nebun și zburdalnic, iar peste ani să ți se demonstreze că este un geniu. Tu, ca profesor, trebuie să fi foarte atent la oricare dintre ei și să-i tratezi la fel, din punct de vedere al respectului care se câștigă numai reciproc.
 
Toți profesorii pe care i-am avut, și slavă Domnului niște somități în materie culturală, care au marcat arta plastică românească, m-au învățat acest lucru. Apoi am avut șansa unor întâlniri cu Ștefan Cîlțea, Sorin Ilfoveanu, cu Mirel Zamfirescu, cu Mircea Spătaru, cu Alexandru Buculei, cu Napoleon Tiron, deci i-am prins pe toți când eram asistent și trebuia să fac parte din comisii.
 

Odiseea „Gestului în desen“

 
- Recent, ați vernisat la Muzeul de Artă din Constanța o impresionantă expoziție, intitulată „Gestul în desen/Desenul pe pânză“, pe care o doriți itinerantă.
 
- Și această expoziție are o poveste frumoasă, care pleacă de la un experiment pe care l-am început cu profesorul Mircia Dumitrescu, în urmă cu mai mulți ani, dar nu-l pusesem în practică. Ce-ar fă să facem noi desenul pe pânză, ca să-i vedem pe critici ce mai spun acum? E pictură sau e desen? Este o polemică pe care o am cu mulți critici de-ai noștri din ziua de astăzi. Pentru că ei spun Nu, pictura este datorată suportului! Atunci eu dacă vin cu cărbune și desen ca pe orice altă formă pe pânză este desen sau e pictură? Până la urmă, împreună cu Mircia Dumitrescu am concluzionat că definiția desenului înseamnă a gândi, nu înseamnă să trasezi, nu înseamnă să duci cu un duct o materie pe o suprafață. Pentru că tu desenezi cu gândul de fiecare dată. Pentru că altfel nu aveai dictonul latin „Nulla dies sine linea” – „Nici o zi fără o linie”, dar nu adică să tragi linii ca nebunul pe asfalt. Ci e vorba că în capul tău trebuie să funcționeze mecanismul de concept.
 
Profesorul meu, Gheorghe Tofan, când făceam exerciții de construcție a literei în anii 80, mi-a dat exact dictonul ăsta să-l țin minte toată viața.
Revenind la expoziție, ea va pleca la Galați, unde va fi vernisată pe 24 iulie, la ora 18, dar într-un alt format. Adică lucrările mele vor fi expuse fizic, iar pentru lucrările invitaților am făcut un film de prezentare virtuală a lucrărilor care au fost în expoziție. Deci, până pe 18 august expoziția va sta la Muzeul de Artă Vizuală din Galați, singurul de artă contemporană din țară, unde este director Dan Basarab Nanu, un personaj extraordinar care s-a apucat să facă un nou muzeu cu fonduri europene, care arată precum cele din Australia, foarte futurist.
 
De la Galați, aș vrea să duc expoziția la Muzeul Național al Literaturii Române... era în proiect dar să vedem cum, când și în ce fel pentru că depinde de niște perioade. Poate dacă nu anul acesta, anul viitor, întrucât trebuie să înmulțesc expoziția cu portrete ale unor scriitori români care sunt contemporani... să o aduc în zona literaturii, un soi de dialog între literatură și arte vizuale. Dar mă feresc să fac speculații atât timp cât nu am certitudini...
 
Cert este că aștept să iasă catalogul care are vreo 180 de pagini și atunci pot să și arăt cam asta e povestea. Vreau s-o mut și în Bulgaria, dar atunci și colegii mei vor trebui să vină cu lucrurile... ceea ce mă bucur că există șansele unei expoziții vii. Dacă tot a pornit ca un experiment păi hai să-l facem până la capăt. Bașca tinerii pe care vreau să-i iau pe lângă noi. Eu știu când eram tânăr că foarte greu ajungeai să expui cu un maestru. Eu cu domnul profesor Mircia Dumitrescu am expus împreună după 20 de ani, că nu prea accepta. Acum a realizat ce greșeală a făcut atunci, dar m-a lăsat să mă lupt de unul singur, să mă dau cu capul de pereți până când a văzut că pot să stau pe picioarele mele. Era tipul de educație cazonă pe care o știm foarte bine până în anii 90. Între timp s-a modificat tipul de educație. Dacă tu nu îi ajuți pe ei, ei nu au cum să te ajute pe tine.
 

Despre „Phoenix și invitații“

 
- Ne puteți oferi mai multe amănunte legate de viitorul vernisaj al expoziției realizate împreună cu Nicu Covaci și Valeriu Sepi?
 
- Se leagă oarecum de expoziția cu desenul, pentru că sunt o parte din lucrările invitaților, cam 40%. Și vin cu Nicu Covaci și cu Valeriu Sepi cei doi care au făcut Phoenixul în țara asta... pentru cine nu știe ei au fost profesori de desen, au terminat Artele și făceau în paralel și muzică. Și când am vorbit am zis ca noi să fim invitații lor.
 
Atunci am găsit Art Gallery, la Dorin Barbu care este un foarte bun prieten a cărui galerie este singura particulară din Constanța pe care îl susțin foarte tare și îmi doresc să-l ajut să aibă expoziții de calitate, cum este și cea de acum „Lucrări la două mâini”, realizată în colaborare cu artiști francezi. Am decis ca de acum încolo să aducem expoziții de marcă, așa încât să dăm greutate galeriei, dar și orașului, e chestie de logică simplă. E trist ca în ditamai municipiul să nu ai o galerie de artă, e inadmisibil. Oriunde te duci în lumea asta te pocnesc galeriile pe stradă. Am ajuns să reprezint Galeria Gaudi din Spania la Târgul de artă de la Paris, când puteam să reprezint o galerie românească la târgul de artă de la Paris.
 
Dacă fiecare și-ar vedea de treaba lui și fiecare ar încerca să se autoperfecționeze sau să caute perfecționarea din celălalt, să mai învețe să fie de acord, altfel am fi văzuți. Până la orgoliu, mai trebuie să fie profesioniști și să se gândească la viitorul în care se va duce el. Păi tu, ca să rămâi în conștiința publică, nu ai nevoie de unul în spatele tău care să te aducă în memorie? Vorba lui Ștefan Câlția: „Știi de ce te ajut eu pe tine? Că peste ani o să mă ajuți tu pe mine!”.
 
Vernisajul expoziției „Phoenix și invitații” va avea loc luni, 22 iulie, la ora 17, Art Gallery Constanta din Tomis Mall et.2. Expun: Nicu Covaci, Valeriu Sepi, Dorin George Barbu, Besu Marieta, Aurel Bulacu, Razvan Constantin Caratanase, Mariana Constantinescu, Răzvan Dragoş, Gheorghe Carutiu, Mircia Dumitrescu, Gheorghe Farcasiu, Fronescu Emil Lucian, Gavril Kovacs, Leonard Lepadatu, Ovidiu Ionescu, Eugen Raportoru, Anastasia Stoiciu, Stoiciu Florin, Monica Stoian, Cristian Tarba, Ion Tițoiu.
 
După care va urma o expoziție cu studenții care au terminat anul acesta licența și vor expune la Art Gallery. Am căzut de comun acord cu Dorin Barbu ca până la finele anului să stabilim un calendar pe un an, pe proiecte artistice.