Interviu cu Robert Pitu, student la Universitatea din Chicago - „Este o dublă datorie de a reuși, față de Universitate și față de țara mea“

 
 
Conștientizezi un veritabil sentiment de gratitudine atunci când te afli în poziția de a împărtăși cu sinceritate gânduri, de a reconstitui amintiri și simultan de a „scrie“ altele cu un bun prieten. Cu atât mai mult momentele sunt mai grăitoare, când știi că acel prieten își dovedește desăvârșirea la cele mai înalte niveluri și foruri.
 
Pe Robert Pitu, Berti cum îi spunem noi, îl cunosc încă din clasa a 9-a. Am fost colegi la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“ și suntem buni prieteni. Berti, încă de când l-am cunoscut, surprindea prin „transparența“ lui, energia debordantă, aventurismul „creativ“ și inteligența sa. Aveam să-l cunosc cu atât mai bine, căci s-a întâmplat să ajungem în același grup de prieteni și să lucrăm în mai multe proiecte școlare și extrașcolare. Nu este cu putință să nu amintim că Robert este nepotul reputatului geolog constănțean Nicolaie Pitu, pe care l-am cunoscut în urmă cu câțiva ani, la interviul acordat ziarului ZIUA de Constanța.
 
Robert Pitu are 20 de ani. A absolvit Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“ din Constanța. De-a lungul liceului a participat la numeroase olimpiade internaționale de robotică, a participat la organizarea a peste zece conferințe dedicate liceenilor, pe domenii precum spațiu, medicină, diplomație, antreprenoriat, drept etc. A participat la concursuri și a lucrat în proiecte de cercetare fizice, sub îndrumarea mai multor profesori constănțeni de la CNMB, precum Adrian Nicolescu, Lucian Oprea, Gabriela Constantinescu, care i-au cultivat dragostea pentru fizică și matematică.
 
A aplicat pentru facultate la începutul clasei a 12-a, iar cu câteva zile înainte de ajunul Crăciunului, a fost acceptat la Universitatea din Chicago, rata de acceptare fiind 5%, cu o bursă de merit acoperind taxele de școlarizare pe toți cei 4 ani de studiu, în valuare totală de câteva sute de mii de dolari.
 
Universitatea din Chicago, înființată în anul 1890, este recunoscută pe plan mondial ca unul din cele mai avansate centre de cercetare și învățământ universitar. În cele mai multe dintre clasificările realizate în ultimii 20 de ani s-a aflat în topul primelor 10 universități din lume.
 
De-a lungul primului an la UChicago, Robert a continuat să țintescă cât mai sus și să profite de oportunitățile oferite. Astfel, a ajuns în poziția de lider al primului satelit pe care studenții universității îl construiesc, numit PULSE-A, proiect susținut financiar de către NASA, urmând a fi lansat prin 2026. A fost acceptat să lucreze, sub tutela profesorului Stephan Meyer, la un experiment de detectare a particulelor de energie ultra-ridicată prin intermediul unui balon cu heliu, proiect finanțat de către NASA. A intrat în echipa de robotică, unde construiește roboți de luptă, iar apoi a fost invitat să asiste la predarea unui curs de robotică pentru studenți de anul 3 și 4.
 
Eo ipso, am considerat necesar, într-un spațiu atât de încărcat de informație și „valori“ și, totodată, atât de gol, să îl invit pe Robert să ne povestească despre el și, cel mai important, despre parcursul său. Toate acestea în speranța de ai ajuta, in genere,  pe colegii aflați în liceu cu admiterea la facultate, mai exact cu cea din Statele Unite ale Americii.

 
Spune-ne câteva cuvinte despre tine. Cum te-ai descrie în câteva cuvinte?
 
Dacă ar fi să aleg, aș zice că sunt creativ și sociabil. Cred că asta se vede în tot ce am făcut până acum și sper că îl resimt toate persoanele pe care le cunosc.
 
Știm, pe de o parte, că ești pasionat și implicat în tot ceea ce faci în mediul academic și reușești să performezi, iar pe de altă parte, pentru tine viața socială este cel puțin la fel de importantă  cu cea academică, iar asta este un lucru mare pentru generația de astăzi, care de multe ori se „cramponează“ în dificultățile vieții sociale sau ale vieții academice și atunci nu mai reușesc să stabilească un echilibru între cele două părți. Însă tu reușești. Cum faci asta?
 
Mi se pare că mereu am știut să separ cele două laturi. Bine, ce-i drept am avut succesul și norocul să fiu înconjurat de persoane fantastice sau „mișto“ cum s-ar zice, inclusiv tu, Dima. Asta m-a ajutat mereu să fiu mai deschis cu persoanele din jurul meu, pentru că am știut că pot avea încredere în ele.
 

Așadar, mi se pare că se leagă foarte mult de posibilitatea de a avea încredere în persoane și, până la urmă, de a fi prieteni în adevăratul sens al cuvântului.
 
Cum arată pentru tine o zi normală de facultate în care vrei să și ieși în oraș, dar ai și de învățat? Cum îți gestionezi timpul? Ești un om care își alocă un anumit timp pentru studiu sau ești genul care lurează o oră, apoi ia o oră pauză și așa mai departe?
 
La început mi-am dorit să am un program bine structurat, dar am conștientizat, de-a lungul liceului și în facultate, că pentru mine este ideal să nu intru într-o rutină. Îmi place ca fiecare zi să fie o zi unică, chiar dacă, desigur, sunt lucruri care trebuie repetate, cum ar fi orele de curs. Însă mersul la sală sau orele în care înveți, în care socializezi sau chiar mănânci, toate acestea sunt flexibile și îmi place să mă joc cu ele, astfel încât să nu am zile consecutive la fel.
 
Când vine vorba de viața socială, este adevărat că îmi e puțin mai dificil de aceată dată, aici la UChicago, să le combin pe acestea două. În general, remediul cel mai simplu este studiul împreună cu prietenii.  Aici avem biblioteci și diferite cadre de studiu, adică spații deschise în care poți să vorbești și să împărtășești idei. O altă sursă de diversitate este mersul la cantină, pentru că toți studenții trebuie să meargă, potrivit unui meal plan, astfel încât ne întâlnim cu toții.
 

 
Cum, când și unde ai descoperit această pasiune?
 
Această poveste a început încă din clasa a șaptea, când am aflat de concursul „Space Settlement Contest“ în care elevii de liceu și chiar din școala generală pot să dezvolte, să detalieze planul unei stații orbitale care ulterior să fie pusă pe orbita Pământului sau în alt punct care se numește punct Lagrange, niște puncte stabile în spațiu.
 
Atunci am format o echipă împreună cu alți nouă colegi, sub îndrumarea profesorului Ion Băraru și am detaliat acest proiect în câteva zeci de pagini, în baza căruia am primit o mențiune și am fost invitați în Los Angeles la conferința International Space Development Conference.
 
Odată ajuns acolo, m-am lovit de  lumea americană, de tot ce înseamnă spațiu, rachete, sateliți, știință pretutindeni. Am primit un flux imens de informații, iar acela a fost momentul în care am simțit că asta vreau să fac. A contat și faptul că am putut să combin asta cu ceea ce îmi plăcea foarte mult încă din copilărie, anume să construiesc Lego.
 
Sigur îți aminteți de camera mea Lego și cadourile pe care le ofeream prietenilor, inclusiv ție. Mai târziu, am trecut de la Lego la imprimantele 3D, iar prin asta am reușit să îmi cultiv și partea de inginer. Așa am reușit să pun bazele mediului meu de dezvoltare pe termen lung.


 
Spune-ne mai multe despre acest domeniu al tău de fascinație, poate, mai puțin cunoscut în rândul adolescenților. De fapt, ce este astrofizica?
 
Astrofizica, ca știință, se ocupă de cunoașterea universului, originea acestuia, despre cosmologie şi cum au apărut legile fizicii în cadrul universului nostru. Pe această parte, noțiunile pot fi puțin generale şi desprinse de viața cotidiană de pe Pământ.
 
În schimb, industria aerospaţială este un domeniu care îmbină foarte multe aspecte, de la medicină, biologie, până la geografie. Practic, se găsesc soluţii atât pentru transporturi spaţiale, pentru explorare în Cosmos, cât şi pentru ţintirea obiectivelor, adică a camerelor, înapoi către Pământ şi ajută umanitatea, ca specie, să se dezvolte.
 
Spre exemplu, de la aerospaţiale am primit GPS­-ul, putem determina schimbările meteo, putem urmări defrişările, incendiile, creşterea nivelului apelor. Toate acestea sunt determinate prin industria aerospaţială, pentru că ne lasă să vedem imaginea de ansmablu. Şi este şi o latură filosofică, desigur, căci, nu suntem singuri în Univers - sper-,  iar uneori, problemele noastre de oameni mici pot să eclipseze întreaga anvergură a vieţii.
 

 
Cum ai trăit tu „spiritul mircist“?
 
Și aici am să vă spun o poveste interesantă. Eram în tren în drum dinspre Constanţa spre Bucureşti şi am intrat în vorbă cu un bărbat cu care m-am împrietenit şi despre care am aflat că în tinereţe a fost reporter, absolvent al liceului Mircea dintr-o promoţie de prin anii 60. M-a captivat faptul că aveam un plan comun de la începutul discuţiei şi cumva ne-am înţeles unul pe altul.
 
Te-a ajutat Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“ din Constanța în parcursul tău academic?
 
Da, clar. Cred că simplul fapt că eram în comunitatea mircistă, înconjurat de colegii și profesorii mei, mi-a oferit un plan perfect pentru a căuta mai mult ce voiam să fac. Dacă ar fi să le ofer un sfat cititorilor, le-aș spune că trebuie să privească dincolo de zidurile liceului. Chiar dacă în interior sunt atât de multe lucruri de făcut, trebuie să știi care este următorul pas și să urmărești imaginea de ansamblu.
 
Pentru mine, am spus la un moment dat, că Mircea a fost mai mult decât o carte de vizită, pentru că, așa cum ne-ai mărturisit și tu, dincolo de zidurile lui înalte, Mircea mereu și-a lăsat porțile deschise pentru a merge și mai sus. Pentru tine, ce însemnătate au avut posibilitățile oferite de Mircea, de director, de profesori?
 
Încă de la conducere, domnul director Vasile Nicoară, cadrele didactice, cadrele auxiliare, chiar și Damu, toți își doresc să vadă că evoluezi și că ai succes. Nimeni nu este acolo să te țină în loc, iar faptul că am putut să fiu susținut de aceste persoane m-a surprins plăcut. De exemplu, datorită faptului că am fost și în gimnaziu la Mircea am avut șansa să colaborez încă din clasa a cincea până în a doisprezecea cu doamna profesoară Gabriela Constantinescu care perntru mine are o importanță deosebită, mai ales că și dumneaei are o fiică care face cercetare la Harvard și cunoaște educația americană.
 
Așa am simțit că am reușit să ne conectăm cel puțin la nivel sentimental, dar și academic. Mai sunt și alți „titani“ precum domnul profesor Niculescu cu care am început colaborarea în clasa a noua în materie de fizică, în special proiecte și a fost alături de mine, dar și de colegi. S-a implicat foarte mult și ne-a ajutat să găsim surse, să proiectăm machete 3D, să ni se facă auzită vocea, iar opiniile noastre să fie cunoscute.
 
Nu aș putea să nu îl menționez și pe domnul profesor Lucian Oprea, pentru că eu, în clasa a noua, am fost la profilul de științe ale naturii și mi-am dorit foarte mult să mă transfer la profil de mate-info. Un factor care a cântărit semnificativ în alegerea uneia dintre cele trei clase au fost orele domnului Oprea, în sensul că a suplinit câteva ore de curs la clasa mea și de atunci am rămas cu gândul la dumnealui. Am admirat cum știe să îmbine filosofia cu fizica. Uneori, atunci când elevii nu erau tocmai captivați de fizică, ne trecea printr-o poveste cotidiană, ajungând în final să surprindă teorii ale fizicii.
 
Este pentru tine Mircea școala de suflet?
 
Da, categoric, la fel cum Constanța o să rămână mereu în sufletul meu.



 

 
Ai ales domeniul astrofizicii. Însă mai departe, ce ai hotărât și cum ai reușit să ajungi la UChicago?
 
Am început să mă uit către universitățile din America cam din clasa a noua și să aflu care sunt cerințele pentru a putea aplica. Așa că pur și simplu am căutat pe internet. Apoi am început să caut persoane și știind că sora mea, mai mare fiind, a făcut pregătire, tot pentru o universitate din străinătate, cu doamna Daniela Bordei, am luat legătura și am început colaborarea.
 
Doamna Bordei a fost mai mult decât un profesor care mă pregătea pentru Bacul american, mi-a fost un adevărat mentor, în sensul că era un izvor de informații despre niște lucuri care la noi în țară nu sunt atât de accesibile, cum ar fi procesul de a aplica la o facultate în America, subiect dificil de cunoscut și de adus la cunoștință adolescenților.
 
Totul începe odată ce înțelegi cum să aplici. Nu mai există scrisoare, ci un „common app“, adică un website înființat de College Board, prin care poți să aplici la majoritatea facultăților americane, cu excepția celor care au pagini proprii, cum ar fi MIT. Astfel găsești acolo toate cerințele pentru a-ți crea profilul de aplicant, care include eseuri personale, lista de activități școalare și extrașcolare, care acoperă cea mai mare parte, rezultatele la examene standardizate, concursuri, practic un CV. Aici se pune un accent enorm pe activitățile extrașcolare.
 
În America, există două examene, SAT și ACT, care se iau în considerare. Bacul românesc, cel puțin cum a fost în cazul meu, nu se ia în considerare, pentru că tu aplici la începutul clasei a doisprezecea și ești acceptat până în primăvară.
 
Revenind la „common app“, fiecare elev își întocmește un profil personal și poate aplica, pe această platformă, la cel mult 20 de facultăți. Unele dintre ele au și cerințe suplimentare, spre pildă eseuri sau scrisori motivaționale, iar altele nu au nimic în plus față de ce cere aplicația.
 
În cazul UChicago au fost două eseuri extra, unul în care arăți de ce ai ales UChicago și un eseu creativ în care abordezi teme filosofice, asta pentru că ei își doresc să vadă cum gândești în afara cutiei. Opțional, poți trimite și un videoclip introductiv, de câteva minute, în care te prezinți.
 
Fiecare instituție transmite cerințele foarte clar, iar tu trebuie să înțelegi ce caută ei. Dacă este o instituție tehnică, îi interesează mai mult CV-ul sau dacă vrei să urmezi un profil umanist, pot conta mai mult eseurile. Astfel că, dacă nu ai avut rezultate atât de bune la matematică, să spunem, nu este un capăt de lume. Este important pentru toată lumea să înțeleagă că facultățile americane nu caută o tipologie de studenți. Ei vor să formeze o clasă diversă în gândire, în adevăratul sens al cuvântului. Nu au nevoie de o mie de olimpici, ci de un număr de olimpici, un număr de atleți, de poeți și așa mai departe. De aceea a te prezenta cum ești tu cu adevărat este cel mai benefic.
 
După ce aplici, urmează să primești mailul cu admis sau respins. Practic, sunt patru moduri de a aplica și de a fi acceptat.
 
Prima se numește „rolling admission“, în care primul venit e primul servit și există o perioadă de câteva săptămâni în care primești un răspuns.
 
A doua se numește „regular decision“. În acest caz, perioada de admitere începe în luna decembrie și durează câteva luni. Tu aplici la ce universitate vrei, ele nu se exclud unele pe altele și primești decizia la finalul lunii martie, dar depinde de fiecare universitate.
 
A treia este „early action“ în care poți să aplicici  o lună înainte de „regular decision“, însă universitățile sunt mai restrictive. Spre exemplu, Stanford sau Yale impun să aplici doar la acestea. Mai mult, dacă ai nevoie de o bursă, trebuie să trimiți documente financiare, ca și în cazul meu.
 
Ultima modalitate este „early decision“, practic un contract care te leagă de acea instituție, adică dacă tu ești acceptat și primești banii pe care i-ai cerut, respectiv plătești doar partea pe care ai solicitat-o, atunci ești obligat să mergi la universitatea respectivă și să îți retragi aplicațiile la alte facultăți sau să respingi alte oferte, după caz. Eu așa am aplicat la UChicago. Această metodă este cea mai urmărită de universități, pentru că așa își asigură clasa și prin urmare rata de acceptare este puțin mai ridicată.

 
Cum arată viața de student în America din punct de vedere financiar?
 
Cred că partea financiară reprezintă cel mai mare impediment pentru studenți, însă le-aș recomanda să nu pornească pe acest drum cu o teamă, pentru că burse există. Hai să vedem care sunt costurile pentru a înțelege de ce e nevoie de burse.
 
Costul mediu pentru a merge la o facultate în State este de 80.000 de dolari pe an și include școlarizare, cămin și mese. Față de România, unde taxa medie de școlarizare este de 4000 de lei, diferența este foarte mare, dar și modul în care studenții din America o plătesc este diferit, pentru că acolo există mult mai multă susținere financiară pentru studenți. Nici eu, la rândul meu, nu mi-aș fi putut permite astfel de cheltuieli, de aceea, singura posibilitate era de a pleca cu bursă.
 

 
Partea bună este că bursele sunt oferite în baza necesităților financiare, în funcție de situația fiecărui student. Totuși, din cauza numărului ridicat de aplicanți internaționali, uneori numărul burselor este insuficient, iar în acest caz vor fi luate în considerare și performațele academice, pentru că, practic, fiecare universitate va alege în cine să investească.
 
În final primești din partea lor oferta de bursă. Există universități precum MIT care se clasifică ca „need blind“ și te acceptă sau resping înainte să se uite pe dosarul tău financiar. Adică au un birou de admitere și un birou financiar, separate, iar ele te acceptă indiferent de costurile pe care urmează să le plătească și acceptându-te astfel, acoperirea cheltuielilor este garantată încă de la început.

Nu este un proces perfect, pentru că tu ca student trebuie să ai foarte multă determinare, în sensul că, de obicei, ei îți pot trimite o ofertă, dar să fie încă insuficientă pentru nevoile tale. Iar atunci tu va trebui să trimiți încă o scrisoare de intenție, să îți arăți și mai mult voința, să întrebi dacă pot găsi și alte surse prin care să îți mai acopere o parte din costuri, iar ei vor fi deschiși la negocieri. De asemenea, există și burse sportive, de exemplu dacă ești foarte bun la tenis, înot, atletism și așa mai departe, ai un plus de oportunități.
 
Fiecare facultate are un fond de burse, însă se face vreo diferență între studenții naționali și cei internaționali când vine vorba de acordarea acestora?
 
Dacă vorbim de facultățile de stat, acestea favorizează studinții americani. Spre exemplu, în statul Georgia taxa medie pentru studenții din acest stat este de 12.000 de dolari. În schimb, pentru studenții din alte state americane este de 40.000 de dolari, iar pentru studenții internaționali ajunge până la 60-70.000 de dolari pe an. Pentru aeste taxe există fonduri doar pentru studenții americani.

De aceea, facultățile private sunt cele mai preferate de studenții internaționali. Deși se pot primi și fonduri guvernamentale, marea parte a banilor vin din donații private sau chiar din investițiile fiecărei universități. În cazul UChicago, majoritatea banilor sunt privați, iar majoritatea burselor, cum este și a mea, vin din donațiile unor oameni filantropi. Bursa pe care o primesc eu se numește Odiseea, acordată câtorva sute de studenți pe an, iar sponsorul este unul anonim, cu nickname-ul Homer, ceea ce mi s-a părut foarte interesant.
 
Practic, și în cazul facultăților private există o diferență între studenți, atât între cei americani și cei internaționali, cât și în funcție de sectoarele din care provin, cum ar fi Europa de Est sau de Vest. La fel și în cazul locurilor. Ei acordă, să spunem 5 locuri pentru Europa de Est, 5 locuri pentru Europa de Vest și tot așa, iar aceste liste nu sunt publice, ci dimpotrivă, informații greu de accesat.
 
Mai mult, la UChicago internaționali suntem doar 18%, adică 370 dintre studențim pe an. De aceea spun că nu este tocmai un sistem perfect, cu multe delimitări. Există și burse integrale și, mai mult, se pot găsi surse și pentru venituri extra.
 
Care sunt costurile de zi cu zi?
 
În cazul meu, bursa acoperă întraga taxă de școlarizare care se ridică undeva la 76 000 de dolari pe an.
 
În cazul UChicago, în primii doi ani de facultate ești obligat să stai la cămin, ulterior, poți alege să te muți și să mănânci unde îți dorești. Taxa acestuia și mesele se plătesc separat și ajung undeva între 12-15.000 de dolari, dar există facultăți care au costuri mai mici sau chiar mai mari. Spre pildă, la NYU taxele pentru camin și masă ajung la aproximatic 20.000 de dolar. La Universitățile de Stat este cam tot la UChicago.
 
Totuși rămâne o sumă imensă, dar care poate fi acoperită prin diverse modalități. Spre exemplu, există pentru studenții internaționali joburile din campus - atât te lasă visa - care sunt plătite la 16 dolari pe ora, cu un număr maximum de 20 de ore pe săptămână. În final, câștigi cam 1200 de dolari pe luna cu care ai putea plăti taxa pentru cămin. Sunt locuri de muncă pentru toți cei care doresc. Eu am predat TIC la o școală generală din cartier.
 
De asemenea, mai sunt bursele de cercetare, finanțate de persoane fizice și juridice, cărora statul american le creează diferite avantaje (i.e. scutirea unor taxe) dacă donează bani universităților. Este vorba de miliarde de dolari pe care universitățile îi strâng din donații. UChicago are vreo 12 miliarde de dolaie, dar Harvard vreo... 50 de miliarde. O mare parte din acești bani pleacă spre bursele de cercetare care sunt foarte multe. Mai sunt și bursele academice. Eu spre exemplu pot să-mi plătesc taxele de cămin cu bursa de cercetare, iar ce strâng de la job să-i am „de buzunar“.
 
Așadar, ei investesc foarte mult în cămine și în cantine, astfel încât să fie rentabil și pentru ei și îți asigură cazare, mâncare nelimitată, biblioteci și tot ce înseamnă pregătire. Eu unul am avut săptămâni în care nu am cheltuit nimic în plus, pentru că pur și simplu am totul acolo, iar camerele sunt frumoase și foarte curate, și băile la fel, chiar dacă sunt comune, iar mâncarea este foarte bună, și diversă, pentru că avem fermieri care aduc alimente proaspete. Poți alege să stai cu un coleg de cameră, cum am ales eu, sau singur. 



 

 
Cum te simți ca student la una dintre mai bine cotate Universități din lume?
 
Zilnic mă ciupesc. Câteodata nu-mi vine să cred unde sunt. Are o prezență foarte impunatoare, de la arhitectură la spiritul propriu-zis al insituției. Acele ziduri, copiate, arhitectural vorbind, de la Oxford, te copleșc. Universitatea cu totul îți creează un sentiment unic, acela că faci parte dintr-o istorie monumentală. Și nici nu ai cum altfel când te gândești că de aici au plecat 96 de laureați Nobel, că ai cadre univeristare care au ajutat la numeroase descoperiri științifice.
 
Pur și simplu, Universitatea îți creează o datorie de a nu sta pe loc. Eu nu pot să stau degeaba în pat. Este o dublă datorie de a reuși, față de Universitate și față de țara mea. Eu trebuie să reprezint cât mai autentic ce înseamnă să fie român. Au fost foarte puțini români la UChicago, ca studenți și profsori. Unul dintre ei a fost marea personalitatea Mircea Eliade, care a fost directorul catedrei de Istoria Religiilor.
 

Vreau să vă spun aici o scurtă poveste, despre „interacțiunea“ mea cu Eliade. Eu, cum nu pot intra într-o rutină, încerc să învăț mereu în altă  sală, astfel că m-am dus într-o cameră liberă din „Școala de Divinitate“. La un moment dat, am luat o pauză de la astro-fizică și mă uit pe pereți. Dau ochii cu Mircea Eliade, pe un tablou imens. Mă simțeam ca acasă, atunci știam că sunt pe drumul bun. Și vă spun, eu care nu credeam în chestiile astea cu energia, atunci am simțit așa o vibrație, un fior, o energie. Nu ai altfel cum, când deasupra ta stau candelabre imense, statui, arhitectură gotică și fel de fel de obiecte monumentale. Parca în acest mediu îți vine mereu chef să citești Dante, Froid, parcă cărțile curg. Din nou simți o energie, o presiune. Chiar este adevărat.
 
Eu chiar nu mă gândeam la aspectul arhitectural al Universității atunci când am ales. Unii fac asta și uite că este un criteriu bun, pentru că tot ce am spus mai sus îți oferă motivația de a continua, de a persevera și de a performa.
 
Voi pune accentul pe ce îți oferă, în afara studiilor teoretice propriu-zise, astfel de Universități. Tot mediul, de la istoria instituției la mulțimea de oameni pe care îi poți cunoaște, la numeroase proiecte în care te poți implica, toate cumulate reprezintă acel punct de inflexiune care îți dă puterea să treci peste acele obstacole din lungul proces de admitere. Ele te dermină să treci peste gândurile „De ce să plec în State când pot să studiez în România“.
 

 
Ce nu ți-a oferit România și ți-au oferit SUA?
 
Statele Unite au descoperit formula ideală pentru a cumpăra cea mai scumpă substanță din lume, substanța cenușie. Atracția semi-magnetică pe care o oferă universitățile americane este direct  proproțională cu faptul că tot ele profită de niște fonduri imense, ceva de neînțeles, după cum ziceam, miliarde de dolari. Eu asta am înțeles de foarte devreme. Am obersvat capitalul pe care îl au ei și despre ce pot oferi. Asta am identificat-o ca pe oportunitatea cheie, că au atât de mult capital pe care îl folosesc în proiecte de cercetare ș.a.m.d. și așa tu ca student nu ai frica că nu vei avea platforma necesară pentru a te dezvolta.
 
Nu am ce reproșa neapărat României, pentru că sunt nivele economice complet diferite. Din păcăte, e ceva cotidian să „te iei“ de sistemul univeristar românesc și nu aș spune nimic nou. Totuși, admit că România investește mult prea puțin în educație. Este un simplu calcul matematic de care mulți oficiali nu-și dau seama, că fiecare leu investit în educație are un return de probabil cinci lei peste câțiva ani. Și chiar dacă ar investi, nu are aceeași anvergură, profesori, studenți etc.  Sigur nu vorbesc despre domenii precum Medicină sau Drept unde avem facultăți excelente în țară. Însă pe domeniul astro-fizicii nu prea excelăm.

 

 

Oarecum este scuzabil, ținând cont de istoria recentă a României și de apartența sa la blocul sovietic. Deși avem un oarecare program aerospațial, eu personal nu sunt convins de el. România nu oferă motivația pentru studenți să rămână, nu mă refer, precizez din nou, la domenii precum Drept sau Medicină. Să reții olimpici, care sunt acceptați cu burse integrale la Harvard, spre exemplu, nu ar avea sens pentru aici nu găsesc nivelul de cercetare și accesul la el pe care îl găsesc la Harvard. Ei nu au „loc“, să zicem așa, să se dezvolte. România nu are aparatul necesar de cercetare.

Din nou nu mă refer la nimic teoretic, cursurile și profesorii sunt cam acceași și aici și în State. România stă foarte bine la partea de studiu teoretic. Eu vorbesc stric despre oportunitățile de a face cercetare.  
 
În fine, noi avem ce este cel mai important: Creiere. Avem o grămădă de oameni deștepți și să știi că cu orice profesor am vorbit de la Universiatate sau din alte medii înalte au avut numai cuvinte bune de zis despre românii cu care lucrat, despre cât sunt de deștepți.
 
Simt și sper că România crește și are un viitor. Mă văd undeva, peste câteva decenii, întorcându-mă în țară. Zic câteva decenii pentru revenirea este utilă doar dacă revin cu informație acumluată nouă pentru a face ceva important, iar pentru mult timp mă voi afla în „absorbție“.  
 
Ai avut șocuri culturale când te-ai mutat? Cum te-ai acomodat culturii americane?
 
Cred că toți românii, cel puțin după anii 2000, au crecut cu ideea de Vest, de ceea ce spune Puya în cântec, de „American dream“. Mai toate trendurile pe care le vedem pe Instagram și tot așa vin din State. Astfel că nu pot să zic că avut vre-un șoc cultural. Și chiar am observat că e greu să generalizezi, chiar și cultural, ceva despre America, pentru că vorbim despre peste 330 de milioane de oameni și un continent.
 
O diferență pe care am obervat-o – de unde am și constatat că sunt foarte bucuros că am cresut în Europa de Est, în România – este că elevii, studenții americani nu sunt la fel de independenți, de deschiși, de descurcăreți față de noi.  Chiar și pregătirea preuniversitară denotă o schimabare. Gândește-te că materia pentru Bacul lor, SAT, se oprește unde la clasa a 10-a din sistemul. Elevii români ies mult mult mai bine pregăți din liceu. Bine... există și excepții.
 
Acum, așa un șoc cultural propriu-zis, e să zicem că sunt foarte dependenți de mașini. La ei apropae tot e drive-throught. 
Întrecerea cu timpul, cea mai mare provocare a lui Robert
 
Care a fost cea mai mare provare pe care ai întâlnit-o?
 
Cea mai mare provocare a fost gestionarea timpului. În cazul meu, am avut marele noroc să lucrez cu Daniela Bordei, mentorul meu, o sursă interminabilă de informație. Daniela este din Bucureși și făceam câte două trei pe săptâmă.
 
Plus cursuri de robotică și tot felul. Practic plecam după orele de la liceul cu trenul și ma întorceam seara și a doua zi avea din nou liceu. Totuși, am eternă mulțumire cadrelor didactice de la Mircea care susțin elevii în atingerea visurilor lor. Îi mulțumesc în mod în special domnului director  Vasile Nicoară, care m-a susținut necondiționat.


 
Berti, îți este dor de Acasa?
 
Îmi este dor de oameni, nu neapărat de conceptul general de acasă. Îmi este dor de prieteni, însă când știi că mai toți pritenii tăi au o traiectorie, studiază la facultăți mari, uite cum te văd pe tine, am un sentiment de alinare, de fericire. Când știu că familia, nu depinde, tehnic vorbind, de mine, din nou găsesc liniște. De multe ori, nici nu am timp să mă gândesc la dor, când am atât de multe oportunități și lucruri de făcut acolo. Sincer, cel mai dor mi-e dor de bunici, pentru că ei nici nu se pot deplasa până în State.

 

 
Ce le transmiți colegilor noștri mai mici, din liceu?
 
Pune întrebări, fii curios. Dacă ți se închide o ușa, sari pe geam. Exisă răspunsuri la multe chestii, deci întreaba. Simpla interacțiune cu oamenii îți poate fi de folos. Profită de orice oportunitate. Dacă tu ai cu adevărat o pasiune și cauți, până la linia de a deveni chiar obsesiv, enervant, Astrele se vor alinia și ușile se vor deschide. Este o zicală: Norocul este pregătirea intersectată cu oportunitatea.
 
Sursă foto: ZIUA de Constanța
 
Citește și:
 
Interviu cu inginerul Nicolaie Pitu - „Las Dobrogei un nivel maximal de cunoaștere a surselor de apă subterană din regiune“