Pe 21 februarie, îl aniversăm pe Ovidiu Dunăreanu, „povestașul” nostru dobrogean, plin de har și de suflet. I-am pus câteva întrebări, la care ne-a răspuns cu sinceritate, făcând și un soi de retrospectivă a relației sale cu viața, cu cartea, cu oamenii...
 

• Anul trecut, un an dificil pentru toată lumea, n-ai stat degeaba. Ai lansat ediția revizuită a romanului tău, „Lumina îndepărtată a fluviului”, te-ai ocupat de antologia de proză contemporană „Ex Ponto Orchestra”, ai scos revista Ex Ponto, ai fost prezent – atât cât a fost posibil – la evenimente literare... Deși timpul nu are răbdare deloc (zilele acestea vei împlini, iată, 71 de ani) asta nu pare să-ți răpească din dorința de lucru, din entuziasmul de a lăsa în urmă repere valoroase. Care este starea ta de spirit? Cum te împaci cu timpul, cu vremea, cu vremurile?
• Dragă Gabriela, când am văzut la tine în întrebare cifra 71, am avut o tresărire și parcă m-am trezit dintr-un vis neasemuit, care se dorea neîntrerupt. Faptul acesta m-a făcut să privesc înapoi cu oarecare strângere de inimă și stupoare. Și m-am întrebat cu nevinovăție, cum și unde s-au scurs atât de repede cele șapte decenii din urma mea, și cât de risipitor și imprudent am fost cu ele! Iar, tocmai când să mă resemnez cu această situație și să încerc s-o depășesc încrezător, ne-a asaltat nimicitoare, parșivă fantasma coronavirusului. Niciodată, în închipuirile mele cele mai crunte, nu mi-am imaginat că la vârsta când voi păși spre bătrânețe, voi avea să întâmpin o asemenea grozăvenie. Și, ca într-un film SF, de un an, aproape izolat în casă, trăiesc cele mai nefericite zile de teamă și de însingurare din viața mea. În acest răstimp, mi-am reevaluat riguros întreaga trecere prin lume. Sunt convins, că de acum încolo, voi fi un alt om, că voi avea o altă atitudine față de ceea ce voi face, față de cei din jurul meu și față de ceea ce-mi va oferi existența, atât cât va mai fi, pe toate planurile. Dacă este să regret ceva, în acest an, este că m-am mișcat încet și am realizat puțin. Îmi lipsesc întâlnirile cu cititorii, târgurile și saloanele de carte, lansările de noutăți editoriale, reuniunile noastre de la filiala Uniunii Scriitorilor, ieșirile mele lunare la București, deplasările prin Dobrogea și la Dunăre etc.,etc. În afară de ceea ce ai semnalat tu cu mare generozitate, se mai pot adăuga câteva colaborări la reviste și lucrul cu intermitențe la două cărți, una de publicistica literară și un roman. Dar realizarea care m-a ținut în "priză" și mi-a amintit permanent că port în adâncul meu o fire de țăran ce nu lasă lucrurile, odată începute, la jumătate, a fost scoaterea, chiar în condițiile astea de stagnare și de restricții, a revistei Ex Ponto, care s-a bucurat de primiri elogioase la nivelul întregii țări. Acum, după ce m-am vaccinat, (vorba aia!) nu-mi doresc decât să-mi dea Dumnezeu tăria și să aibe răbdare cu mine, ca să pot duce ce mi-am propus până la capăt, să revin la programul meu de la editură și să intru, cât de cât, într-o normalitate.

 

• Ce lecții crezi că au învățat oamenii de la provocările recente prin care am trecut/trecem cu toții? Ai simțit, în cazul tău, că s-au reconfigurat niște lucruri/idei/atitudini?
• Puși într-o asemenea situație limită, oamenii, trecuți prin atâtea și atâtea cumpene în decursul existenței lor, au redescoperit condiția friabilității lor, dar totodată, și forța solidarității, înțelegerii și dragostei dintre ei. Dacă nu vom învăța să ne iubim aproapele, să fim uniți, să ne tolerăm, să fim echilibrați și să ne păstrăm curățenia sufletească, trupească și pe cea a lumii ce ne înconjoară, într-o zi ne vom trezi cu o „zgaibă” mai vorace și mai ticăloasă decât acest coronavirus, care ne va face de petrecanie cât ai clipi. Iar civilizația umană, această creație fără egal în univers, nu merită o astfel de pedeapsă. Vocația ei pe planeta albastră este de a desăvârși acest miracol care este neamul omenesc. Instinctul de salvare, de supraviețuire al lumii, cel care o face să dăinuie din vremuri imemoriale, este formidabil. M-au impresionat în acest an rapiditatea, disciplina, inventivitatea și inteligența copleșitoare cu care oamenii de știință, profesioniști de mare valoare în combaterea virusurilor, din toată lumea, s-au pus în mișcare și într-un timp record au început să-i vină de hac. Suntem pe mâinile bune ale semenilor noștri, la care trebuie să ținem nespus. Nu va mai dura mult și ne vom întoarce la normal. Cel puțin, eu așa cred, și nimeni nu-mi poate zdruncina această convingere.

 

• Ce anume te ține „în priză”? Ce faci cu cea mai mare plăcere? Scrisul, de pildă, te solicită sau te energizează?
• Miracolul lumii de lângă mine, spectacolul subtil al acesteia, m-au fermecat dintotdeauna și m-au ținut cu atenția trează și mărită, pentru a nu scăpa nici cele mai mici amănunte, nici cele mai fine nuanțe și înțelesuri ale lor. În ce am scris, am urmărit relația de interferență și unitate dintre ele, pentru a crea senzația autenticității și un teritoriu epic unde obișnuitul se împletește cu fabulosul, dând sentimentul unei libertăți fără margini. Cea care mă ține în tensiune este povestea, pe care o scriu cu mare bucurie. Mă simt atras ca de un magnet de ea. Pentru că povestea este mereu credibilă, solidă, alertă, șocantă, îți dă mereu siguranță. Nu de puține ori duce în suprareal, găsindu-și drum sigur spre inima cititorului. Ori o istorisire literară care nu-și află acest drum, riscă să fie sortită, curând, uitării. O poveste (o ficțiune, în ultimă instanță, ca să se înțeleagă bine!) presupune să scrii cu spontaneitate, impetuozitate, cu revărsare de bucurie, suplețe, mobilitate, rigoare și maximă concentrare. Ori, depunând acest efort, făcut cu plăcere, e și normal ca scrisul să te solicite, dar să te și energizeze, să-ți dea o mare satisfacție.

 

• Se știe din statistici că oamenii citesc tot mai puțin. Crezi că ar trebui să ne îngrijoreze asta, e un proces unde am putea intreveni cumva sau e un lucru firesc, care a venit odată cu boom-ul tehnologic?
• Nu în anul 2020, dar în ultimii ani până în anul 2019, ca autor, ca reprezentant al Editurii Ex Ponto și redactor șef al revistei cu același nume, participând la reuniuni literare, simpozioane, lansări de carte în cadrul unor târguri și saloane de profil naționale, județene și orășenești, frecventând librării din București, Constanța , Arad, Tulcea și Iași, biblioteci județene și orășenești, școli, pline de oameni interesați de carte, nu pot împărtăși ideea că se citește mai puțin. Cititul cărților este o aptitudine pe care ți-o formezi cu pasiune, aplecare, educație, bucurie, încă de mic, de care odată molipsit, nu te mai poți elibera toată viața. O izbândă mai nobilă în plan personal, nici că se mai poate. Pe omul necitit îl descoperi de la o poștă. Primitiv, îndărătnic, încuiat și redus, îngroșând păturile de jos ale societății, mediocre și anonime, fără destin. Astăzi, cartea își are concurenți redutabili în televiziune, ziare, reviste, internet, facebook, dar sunt convins că va găsi argumente și modalități dintre cele mai trainice de a se menține la înălțime între acestea, iluminându-ne și înfrumusețânde-ne existența. Noi, toți cei care trăim sub aura ei, trebuie să-i dăruim în continuare, cu mai multă credință și ardoare, dragostea  și devotamentul nostru nețărmurit.

 

• Care sunt cărțile care ți-au schimbat viața?
• Cartea mea de căpătâi, dacă pot folosi o sintagmă metaforică, a fost Biblioteca Județeană Constanța, în care am intrat în august 1970 și am plecat din ea în anul 1995. Un sfert de secol am citit în această extraordinară casă a cărții tot ce mi-a plăcut, de la fondul vechi dobrogean, după care eram înnebunit, la literatura clasică și contemporană românească, europeană și universală. Trebuie să recunoaștem, că nu îi este la îndemână oricui să facă acest lucru. Literatura câtorva scriitori balcanici m-a încântat, simțind că am unele afinități vizibile cu ei: Ismail Kadare, Nikos Kazantzakis, Iordan Radicikov, Miodrag Bulatovic, ca să-i numesc numai pe aceștia. De la noi: Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Marin Preda, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, D.R. Popescu, ș.a. Toți acești faimoși scriitori reprezintă "școala" la care am ucenicit cu vrednicie într-ale scrisului. Secretul, însă, este să înveți ce ai de învățat și să te desprinzi la timp de ei, să trăiești în literatură pe propriile tale picioare și prin forțele tale, dacă nu vrei să rămâi un veșnic epigon al lor.

 

• Care sunt proiectele tale de viitor?
•  Vine un timp în viață, ca să nu devii ridicol și să ai credibilitate, să te rezumi la un număr minim de proiecte, pe care simți că poți să le duci sigur la bun sfârșit. Acestui principiu m-am conformat și eu. Am în lucru două cărți. Prima, romanul Via albastră, care va continua lumea și istorisirile magice din cartea Lumina îndepărtată a fluviului până în zilele noastre. Mi-l doresc un roman despre iubire, devotament, credință și sacrificiu. A doua carte, și ea în lucru, este una de publicistică literară în care am selectat materialele cele mai bune semnate de mine în reviste: editoriale, confesiuni, însemnări de lectură la cărțile unor scriitori care au publicat la Editura Ex Ponto și o suită de câteva interviuri pe care le-am acordat unor importante reviste din țară.

 

• Îți mulțumim, Ovidiu, și îți dorim mulți ani binecuvântați înainte, cu sănătate și inspirație!

 
Citește și:

Ovidiu Dunăreanu - 70. Un povestaș magic, un clasic în viață

Ovidiu Dunăreanu - 70. Scriind despre Dobrogea cu inefabilul sentiment al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte

#citeşteDobrogeaScriitorul dobrogean Ovidiu Dunăreanu, la ceas aniversar

Semnificaţii în proza scriitorului Ovidiu Dunăreanu. Autorul împlineşte astăzi 69 de ani. La mulţi ani, maestre!