Conferință susținută de prof. Stoica Lascu la Școala Gimnazială nr. 1 din Pantelimon 199 de ani de la izbucnirea Revoluției Renașterii Naționale conduse de Tudor Vladimirescu

Filiala Constanța a Societății de Științe Istorice din România inițiază, încă din acest an, un ciclu de manifestări dedicate împlinirii, anul viitor, a 200 de ani de la desfășurarea Revoluției din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, moment important al istoriei românilor.


Prima activitate din acest ciclu a debutat la Școala Gimnazială nr. 1 din Pantelimon, unde, în fața elevilor clasei a VIII-a (moderator: prof. înv. Georgiana Dedu, directorul acestei instituții de învățământ), profesorul Stoica Lascu, m.a. al Academiei Oamenilor de Știință din România, a susținut Conferința „199 de ani de la Revoluția Renașterii Naționale conduse de Tudor din Vladimiri”.


Abordând un limbaj istoric pe înțelesul vârstei și nivelului de pregătire al elevilor, conferențiarul a arătat cauzele, contextul internațional, desfășurarea și urmările Revoluției din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, arătând tânărului auditor în ce constă importanța marelui eveniment de acum aproape două secole:
„Cu Tudor din Vladimiri, erou și martir al Neamului, și Cererile norodului românesc din 17 ianuarie 1821 s-a început, pe fond, perioada modernă a istoriei noastre, a «renascerii» – cum se glăsuia în dulcele limbajul al epocii – național-culturale. Revoluția de la 1821 înseamnă intrarea românilor în modernitate, prin afirmarea, explicită, la debutul Secolului Naționalităților, a factorului național în procesul constitutiv și evolutiv al națiunii, în defavoarea alogenilor, a «nepământenilor». Martirajul lui Tudor, asasinat – unul dintr-un lung șir de conducători – și cu pasivitatea expresă și complicitatea tacită a unora din apropiații coetnici ai săi, constituie un dureros memento al istoriei naționale, care se cuvine a fi relevat astăzi, la împlinirea a 240 de ani de nașterea celui despre care N. Iorga a scris o piesă de teatru puțin cunoscută astăzi, «dramă în 5 acte», și despre care Apostolul de la Văleni scria: «Țăranul acesta, Tudor, făcuse un mare păcat. Voise ca în țara lui să aibă parte de fericire și putere săracii neamului românesc»”.


De asemenea, profesorul Lascu, fost muzeograf și cadru universitar, a subliniat necesitatea ca această bornă a istoriei naționale, Revoluția din 1821, să facă obiectul, la marcarea Bicentenarului, încă din acest an, al unei susținute mediatizări:
„În alte părți ale lumii civilizate de astăzi, marile momente, definitorii, ale istoriei și civilizației respectivului popor sunt abordate din timp și cu maximă responsabilitate național-științifică de către instituțiunile administrative – Parlament, Președinție, Guvern –, academice, științifice și culturale, de cele din sfera instrucțiunii publice ori mass-media; relevându-se, totodată, nu mai puțin, importanța respectivului eveniment în ansamblul istoriei europene”.





Scurtă biografie a conducătorului Revoluției din 1821


Figură emblematică pentru istoria Țării Românești, de la începutul secolului al XIX-lea, Tudor Vladimirescu s-a născut, cel mai probabil, în anul 1780, în satul Vladimir, din județul Gorj, într-o familie de moșneni. De mic, Tudor a rămas orfan de tată, Constantin, supranumit Ursu, rămânând în grija mamei, pe numele ei Ana Bondoc din Vladimiri. A avut un frate (Papa) și o soră (Constandina) ai căror descendenți trăiesc și în ziua de azi în Oltenia.
A învățat carte și limba greacă în casa boierului Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut administrator de moșie din inteligentul și destoinicul băiat și pe care l-a folosit în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite.



În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, adică administrator al unui district de munte, funcție pe care o va deține până în 1820.
În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniță Glogoveanu), decedată la Viena, și pentru a-i aduce în țară fetița.


Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerț pe cont propriu și ajungând să dețină câteva moșii la Cerneți, Cloșani, Purcari, Topolnița, Baia de Aramă etc. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligații semipermanente - și participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, fiind recompensat de oficialitățile ruse cu Ordinul Sfântului Vladimir, clasa a III-a.
Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac.


Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele. Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.


A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă norod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod“.


Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război.


Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești la 21 mai, Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor.


Citește și:

#DobrogeaAcademică În școli constănțene a fost marcat centenarul Institutului de Istorie al Academiei Române „George Barițiu” din Cluj-Napoca (galerie foto)