Aniversări ale Culturii și Istoriografiei Române Profesorul Ioan-Aurel Pop - Septuaginta Annis!

Unul dintre cei mai proeminenți oameni de știință români de astăzi (totodată, membru și președinte în funcțiune – din 2018 – al Academiei Române) se află – la acest început de Nou An, pe care îl dorim cu toții a fi al Păcii, a afirmării valorilor și idealurilor Democrației, a apărării constantelorInteresului Național într-o lume multipolară cât mai echitabilă pentru bunăstarea și siguranța tuturor națiunilor –, la sorocul împlinirii a șapte decenii (n. 1 ianuarie 1955) – oviață închinată, în mod exemplar, slujirii acestoratribute perene ale Umanității.
            Este un prilej a unui modest omagiu adus, din spațiul României dela Mare, unui devotat și laborios slujitor al lui Cliopentru contribuțiunile sale la cunoașterea și apărarea demnității și adevăruriloristoriei naționale a românilor.
             Profesorul Ioan-Aurel Pop,Doctor Honoris Causa a numeroase universități din țară și străinătate, se prezintă în fața Istoriei cu o operă impresionantă, apreciată ca atare de contemporanii săi, public deopotrivă, colegii români și străini – 45 de cărți cu un singur autor, din 1991, coautor a circa 100 de cărți, coordonator/autor a altor 100 (dintre care 40 sinteze, iar celelalte culegeri de studii) (numeroase titluri sunt traduse în limbi de circulație internațională sau/și apărute în străinătate); aproape 500 de studii și articole de istorie, alte 600 de articole de popularizare; peste 130 de interviuri (să nu mai vorbim de numeroase conferințe naționale și străine, apariții la radio și TV).
 
            Rândurile de față punctează câteva repere nu atât ale vastei bibliografi a cărturarului de la Cluj-Napoca, cunoscută ca atarede către specialiști și iubitorii lui Clio (este de relevat că provinciei sale natale  – Transilvania, „starea noastră de veghe” – i-a dedicat 12 cărți de autor, 22 cărți coautor sau/și coordonator și sute de articole/studii); ci reamintirii, la acest ceas aniversar, a unora dintre aserțiunile și convingerile naționale-științifice ale sale, exprimate în anul care tocmai a trecut (cu sublinierileautorului acestor selecții din 2024).      
            ● Românii au vorba asta, exprimată în versuri și devenită joc de cuvinte: „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!”. De sărbători, e bine să nu ne gândim la rele, chiar dacă acestea ne copleșesc. Au fost rele destule, dezamăgiri, neînțelegeri, injurii. Clasa politică și-a continuat declinul. Dacă facem un sondaj de opinie și întrebăm care sunt preferințele românilor legate de instituții, atunci partidele, Guvernul, Președinția, Parlamentul ies rău de tot. Românii mai au încredere în Biserică, Armată, Academie și poate alte câteva alte instituții, unele ONG-uri, așezăminte de caritate etc. Această încredere, firavă și ea, a fost grav subminată de noii „formatori de opinie”, „influenceri”, „progresiști”, neomarxiști, demolatori ai culturii, „treziți” – unii locali, alții din străinătate – care au devenit virulenți. Sunt doi-trei străini care ne spun mereu cât de ticăloși suntem și încearcă să compromită și ultimele redute de încredere. Biserica e prezentată în cele mai sumbre culori. Nu-i vorbă, sunt și prilejuri pe care le oferă chiar unii dintre slujitorii ei. Dar, dincolo de asta, noii propagandiști decretează ditirambic: toți preoții ar fi fost „colaboraționiști” ai regimurilor dictatoriale, de extremă dreaptă sau de extremă stângă, „fasciști”, „legionari”, „comuniști”. Academia Română este asaltată de felurile „academii” colaterale, ca să nu mai înțeleagă nimeni nimic.
            [Ea] este criticată pentru că aniversează ori comemorează anumite personalități mari ale culturii și științei, este pusă la zid pentru că nu exclude post-mortem anumiți academicieni de altă orientare decât cea a criticilor lor etc. Se insinuează un fel de nouă cenzură, se dorește un fel de tribunal inchizitorial, iar unii visează chiar la indexuri (liste) de personalități și cărți interzise. Pe acest fond, firește că înfloresc fel de fel de tendințe primejdioase pentru democrație. Dacă totul este compromis, dacă avem un trecut minuscul și fără importanță, plin de lașități și de înfrângeri, dacă prezentul este chinuitor, cum va fi viitorul? Va fi – evident – conform acestor pescuitori în ape tulburi, rău, maculat, trist. Și atunci ce ne rămâne de făcut? Să pierim cu toții, să distrugem și ce a mai rămas bun, să dăm jos statuile, să ardem cărțile, să ne autoflagelăm! 
            Oricum, anul a fost rău, cu războaie vechi și noi în coaste, cu o Europă tulburată și nesigură, în care forțele de extremă dreaptă sau cele neomarxiste câștigă teren, în care cad guverne, în care datoriile publice devin exorbitante, în care se anulează alegeri trucate. Cele bune pălesc, pe lângă toate astea, dar ele există și trebuie să ne ținem de ele. Cei mai mulți români au muncit, au făcut pâine și drumuri noi, s-au căznit să trăiască, să călătorească, să prăznuiască. S-au cununat, s-au botezat după rânduială, s-au îngropat, au făcut parastase. Viața a curs înainte, ca Dunărea. Iată că, „după lupte seculare”, am intrat în Schengen! O minune care și-a pierdut din farmec și atractivitate, ca orice țel pe care dorești cu ardoare prea mare să-l atingi și după ce l-ai atins vine un fel de lehamite. Ni s-a dat impresia de către aliații europeni că ni s-a făcut hatârul. Este total lipsit de demnitate pentru noi. Dar, fie!(decembrie 2024). 
 
            ● Românii, mai ales din cauza geografiei decât din cauza istoriei, deși își datorau originea, limba, numele și creștinarea Romei Eterne, au ajuns sub influența mediată a Noii Rome (a Bizanțului). Medierea s‑a făcut prin bulgarii slavizați și creștinați (la 864). Astfel, deși creștinarea românilor era latină, organizarea bisericii lor s‑a făcut în formă slavă, după modelul slavilor sudici, de unde au venit și limba slavă bisericească și alfabetul chirilic. Astfel, românii au fost singurul popor romanic din Europa care, peste limba lor vorbită neolatină, au avut așezată slavona (scrisă, firește, cu propriul ei alfabet numit chirilic). Nu avem mărturii că, înainte de impunerea slavonei, românii să fi scris cu litere latine propria lor limbă, dar sunt speculații în acest sens. „Slavonismul cultural” ne‑a marcat istoria secole la rând, încât și atunci când limba slavă a fost înlocuită din biserică, din cultură și din cancelarii cu româna (începând cu secolul al XVI‑lea), alfabetul chirilic a mai rămas să fie folosit până în secolul al XIX‑lea (în Basarabia până în secolul al XX‑lea). Unii – deconstructiviști, nespecialiști – numesc slavonismul românesc o catastrofă istorică, când, de fapt, nimeni nu știe „ce ar fi fost dacă n‑ar fi fost”. Slavonismul a fost o haină nefirească a culturii românești, dar a fost și un tezaur de spiritualitate și un mijloc de păstrare a identității românești în regiunile dominate de catolici și protestanți, într‑un timp în care prozelitismul amenința cu disoluția etniei noastre. Lumea „Bizanțului după Bizanț” – fie și în formă slavonă – ne‑a luminat viața spirituală în timpuri de restriște. Când Europa a ieșit din letargie, din imobilism și a intrat într‑un sistem de vase comunicante, era firesc ca românii să revină la matcă, la latinitatea lor integrală și, prin aceasta, la modelul de cultură occidentală. Istoria a fost pentru români „așa cum a fost”, nici catastrofală și nici edenică – ca la toate popoarele –, fapt pentru care este bine să chestionăm trecutul în conformitate cu el însuși, nu cum am fi dorit noi să fie (decembrie 2024).
 
            ● Am auzit că la noi nu mai învață copiii nici «Scufița roșie», ca nu e moral să spui ca vânătorul i-a tăiat burta lupului, e cruzime. Ce să mai spun de «Capra cu 3 iezi». Deștepții ne spun că e cam rușinos, cum să zici «țâțe»? Cum să spui «flori pe subsiori» că acolo e sudoare? Cum să zici «frunze în buze», că e neigienic. Deci generații întregi au învățat «Capra cu 3 iezi», dar nu e bine, nu se mai poate. Bine că îi învățăm crimele continue, împușcături perpetue, navele cosmice distrugătoare de planete, hominizi caraghioși și multe altele. Învățătorii și educatorii și-au păstrat însă cumpătul și știu cum să formeze conștiințe. Continuați să le spuneți despre «Amintiri din copilărie», fiindcă din limba trecută se învață limba de astăzi.
            Ce să facem cu învățământul? Unii cred la noi că de vină pentru că școala merge rău ar fi de vina structura anului școlar. Ca de aia merge școală rău, că avem 3 trimestre. Și acum avem Săptămâna „Școala altfel”, ziua porților deschise, te miri ce. Ce continuitate este în predare, în ascultare? Nu trimestrele au distrus învățământul nostru, nici vacanțele. Astăzi se contestă și în Europa ce e aia matematică, chimie, fizică, istorie, geografie. Punem în loc educație sexuală și pentru igienă, educație financiară, pentru protecția mediului, pentru circulația pe drumuri publice. Vă spun numai ce s-a propus în Parlament. Daca punem toate astea, nu mai e loc nici de matematică, de fizică, de chimie. La ce se va ajunge? Copiii vor învăța în școală deprinderi, dar nu vor mai învăța știința, esența și nu vor mai avea cultură generală și vor fi frunze-n vânt. Oamenii fără cultura generală pot fi manipulați după cum vrea Internetul. Câtă vreme s-a învățat clasic, lucrurile s-au desfășurat bine” (martie 2024).

 
            ● La universitățile cu renume din Europa Occidentală și la cele din Statele Unite – așa de dezunite acum – se predă în anii din urmă o materie numită Inclusion, pe românește „Incluziune”. În cadrul acestor cursuri, lectori foarte bine instruiți, de regulă și foarte tineri, vin cu toată dotarea modernă necesară și țin teoria „corectitudinii politice”. Ce va fiind aceasta nu este greu de descoperit.
            Corectitudinea politică, asezonată cu multiculturalismul (scos în prim-plan ca o lozincă), a devenit instrumentul de politică cel mai activ pentru transformarea societății existente. Riscul este imens, fiindcă societatea nu este falită deocamdată. Corectitudinea politică pare să fie o invenție a stângii de la sfârșitul anilor 1960. Ea a ajuns să fie o tendință dominantă în mass‑media în anii 2000. Adepții ideii critică vehement civilizația occidentală, ceea ce este, până la un punct, explicabil. Oricare comunitate, de oriunde și de oricând, are tarele sale, știut fiind că perfecțiunea există doar în „utopii” și că ea este apanajul lui Dumnezeu. Lumea omenească rămâne supusă erorilor de tot felul. Pe de altă parte, civilizațiile au și ele viața lor, adică se nasc, cresc, se dezvoltă, au o perioadă de apogeu, apoi alunecă pe panta declinului și mor. „Moartea” aceasta a fost relativă până acum, din câte cunoaștem, sondând istoria: de fapt, civilizațiile „bătrâne” s‑au „topit” în alte civilizații, noi și viguroase, care au preluat mereu temelia de la primele. Când lumea greco‑romană întruchipată de Imperiul Roman „a obosit”, după un mileniu și un sfert de stat roman (753 î. Hr. – 476 d. Hr.), s‑au născut treptat noi popoare și state europene, clasificate de specialiști, în cea mai mare parte, în romanice, germanice și slave. Toate au preluat mai mult sau mai puțin din lumea cea veche, dar au venit cu infuzii noi, dinspre lumea „barbară”, adică dinspre migratorii care s‑au tot avântat dinspre Est spre Vest. Faptul s‑a petrecut, cu precădere, în mileniul întâi al erei creștine. Mixtura a dat o plămadă nouă în care, mai ales la romanici, a învins sub aspect cultural moștenirea romană. Aceasta, cu toate transformările suferite în timp, mai există încă. Dar este vorba despre o lume mult degradată față de baza ei, formată din clasicismul greco‑latin și din (iudeo‑)creștinism. Să ne amintim că nu demult, atunci când era gata făcută o consti­tuție europeană, unele țări clasice din Vest s‑au opus tocmai menționării bazelor Europei ca fiind clasicismul greco‑roman și creștinismul. Europa nu mai era ceea ce fusese. Cauza principală a metamorfozei este tot o migrațiune și, în linii mari, tot dinspre Est. Este vorba despre etnii orientale cu totul noi, animate de o religie nouă pentru Europa, islamul. Noutatea nu constă în nașterea recentă a acestor etnii de confesiune mahomedană (ele sunt civilizații și culturi vechi, impresionante, în Orientul Apropiat și Mijlociu, dar și în nordul Africii), ci în stabilirea lor definitivă în Europa. Asaltul islamic asupra Europei este vechi și a fost oprit de două ori: o dată în colțul sud‑vestic, în Peninsula Iberică, la 1492, și a doua oară în colțul sud‑estic, în Peninsula Balcanică, pe măsura supunerii „Omului bolnav” (adică Imperiul Otoman), în secolele al XVIII‑lea și al XIX‑lea. Luptele pentru oprirea invaziilor belicoase islamice au durat, deopotrivă în colțul sud‑vestic și în cel sud‑estic ale Europei, câte șapte‑opt secole nesincronizate, ci consecutive. De data aceasta nu mai este vorba de un asalt războinic, făcut prin forță, ci de unul pașnic, făcut pe temeiul unei legislații europene încurajatoare. Europa, după cum cred decidenții politici, nu se mai poate menține în sine și prin sine. Cum spuneam, „bătrânul continent” a obosit și are nevoie de „sânge” nou. Această infuzie vine, însă, cu schimbări radicale și ireversibile pentru vechea civilizație.
            Oamenii sunt entități individuale, dar și ființe sociale în același timp. Individul și societatea trebuie să existe într‑o coeziune armonioasă. În lume acționează legi ale naturii și legi sociale. Legile naturii nu pot să fie modificate după capriciile oamenilor, fiindcă se răzbună pe oameni. Firește că nu există popoare superioare și popoare inferioare, firește că discriminarea rasială, etnică, religioasă, sexuală, antisemitismul etc. sunt de condamnat și de eradicat. Totuși, alegerea sexului nu a fost niciodată la latitudinea individului sau a societății. Deviațiile sexuale au existat oricând și purtătorii lor au fost adesea pedepsiți, izolați, ostracizați. Lumea contemporană a decis, pe bună dreptate, să nu mai facă astfel de erori. Dar majoritatea oamenilor nu poate accepta fetișizarea acestor lucruri și impunerea lor deasupra normalității, obligarea tuturor nu numai să accepte deviațiile, ci să se integreze în ele.
            Astfel, dictatura minorităților ajunge să domine multe laturi ale ideologiei americane și europene. Toate valorile Europei clasice par să fi eșuat. Și totuși, nu peste tot opinia publică acceptă „revoluția” aceasta. Încă mai sunt oameni care au trăit sub dictaturi de extremă dreaptă sau de extremă stângă și nu sunt dispuși să mai trăiască asemenea forme rușinoase de gestionare a comunității. Sunt țări europene și extraeuropene în care forțele conservatoare (în sens de păstrătoare a tradiției) câștigă teren. Sunt toate aceste forțe – catalogate de unii drept „naționaliste”, „fasciste”, „iliberale” – de condamnat? Conduc ele spre extincția civilizației noastre sau, dimpotrivă, o apără? „Incluziunea” tuturor într‑o comunitate este foarte bună ca propagandă, dar și ca mijloc de spargere a acelei comunități. Străinii veniți într‑o comunitate se includ singuri în aceasta, dacă nu depășesc un anumit număr și dacă doresc să facă acest lucru. Toate societățile libere de pe lumea asta au „înghițit” (în mod natural) mereu străini și s‑au primenit cu forțe noi, mai ales atunci când erau secătuite. Dar „incluziunea” unor mari mase compacte de străini în comunități limitate ca număr nu a avut alt rezultat decât disiparea acelor comunități și înlocuirea lor cu nou-veniții. Se poate întâmpla ca civilizația noastră europeană să fie gata să renunțe în acest moment la limbile, credințele, tradițiile, culturile ei în favoare altor limbi, credințe, tradiții și culturi. Dar atunci, noi și urmașii noștri imediați trebuie să acceptăm această nouă față, străină de clasicismul greco‑latin și de creștinism. Momentan, nu pare să fie unanimă această acceptare, iar impunerea sa cu forța decretelor și legilor, ca și cu forța armelor este aberantă.
            O propagandă acerbă intoxică opinia publică cu lozinci și cu minciuni, iar societatea este educată cu zel ca să recepteze totul. „Educația” predicată este simplă și impune tabula rasa, adică ștergerea minții, ocolirea culturii generale, limitarea orizontului de cunoaștere și suprimarea capacității de a lua decizii. Sub masca anonimatului, prin mijloacele de difuzare în masă, „cohorte de imbecili” (Umberto Eco), care altădată vorbeau doar la cârciuma din sat, răspândesc urdori pe care mulți, lipsiți de orice cunoștințe de cultură generală, le cred și acționează în consecință. Oamenii onești se închid în sine de scârbă și de frică, nu înțeleg acest favoritism vulgar, valabil pentru anumiți minoritari, nu înțeleg înlocuirea meritului cu orientarea sexuală și culoarea pielii, nu pot accepta pedepsirea marilor spirite ale omenirii, nici profanarea statuilor, nici interzicerea cărților. Pescuitorii în ape tulburi găsesc astfel motive foarte serioase pentru ei sau pretexte ca să agite extremismul, să reînvie stafiile trecutului, de la rasism până la xenofobie. Totul pare demn de lumea fantastică a lui Orwell (noiembrie 2024).
 
            ● Lectura a devenit pentru mine calea de evadare în universuri paralele, iar faptul s-a petrecut, cred, pe la 9-10 ani. Orice om, fiecare în felul lui, recreează lumea, își face o lume sau lumi noi, de obicei, mai bune decât cea reală. În copilăria mea, nu prea se călătorea departe, eventual până la București, în capitală, ceea ce părea o altă lume în sine. Călătoriile le făceam cu ajutorul lecturilor de proză, poezie, dramaturgie. Nu pot să spun că nu mi-am trăit copilăria prin joc. Ai mei erau oameni obișnuiți și știau – fără s-o spună direct – că iubirea și înțelepciunea copilului sunt jocul, vorba lui Blaga. Dar de la o vreme, am început să mă joc cu cărțile, să percep jocul ca lectură. Așa că, de pe la 10-12 ani, nu a trecut nicio zi fără să citesc beletristică, măcar seara. La fel fac și astăzi. Târziu mi-am dat seama că cititul ne umanizează, ne ajută să pricepem ce este lumea, ne face adaptați pentru viață, ne deșteaptă și ne civilizează.
            Recitesc [acum] părți din „Comedia umană” a lui Balzac (fiindcă există ceva în secolul al XIX-lea care îmi scapă) și poezii ale trubadurilor și truverilor medievali, rămase pentru mine inedite. Citesc și istorie multă, dar asta nu se cheamă lectură, ci profesiune, meserie.  

            [Sunt, după părerea mea,] șapte autori pe care cred că ar trebui să-i citească un om liber într-o lume liberă: Socrate, Shakespeare, Voltaire, Goethe, Eminescu, Faulkner, Gabriel Garcia Marquez... Ar mai fi vreo 70 pe lângă ei – poate la fel de mari – și atunci tabloul ar fi mulțumitor. Evident, din locuri și din oameni anume, ies cărți anume. Poate că un australian ar face o altă alegere, un african o alta și așa mai departe. Înțelepciune înmagazinată în cărți este oriunde și este foarte multă. Un om nu o poate cuprinde pe toată. Gândiți-vă că noi avem un mare istoric și om de cultură în general care a scris atâtea cărți și articole încât un om nu le-ar putea citi pe toate într-o viață, chiar dacă nu ar face altceva decât să citească... Este vorba despre Nicolae Iorga, născut în urmă cu 153 de ani și ucis acum 84 de ani tot de noi, de români... Regimurile dictatoriale nu ucid doar cărți, ci și oameni care scriu cărți (februarie 2024). 
 
Din Cetatea Tomisului străvechi –
La Mulți și Buni ani, distinse și prețuit domnule Profesor!
 
 
 
Citește și: