Aniversări la Tomis în 2022 (II) 90 de ani de la dezvelirea bustului lui Ioan N. Roman, „întrupat în bronzul care va rămâne pe această piaţă a Constanţei, în vederea generaţiilor care vin după noi” (Jean Bart)

• Despre personalitatea „ilustrului” și „patriarhului” Dobrogei – cum se apela, în viață fiind, de către concetățeni, și nu numai – avocatul, poetul și omului politic Ioan N. Roman (1866-1931), ziarul de față (presă tomitană în general) a găzduit, de-a lungul anilor, mai multe materiale. În conștiința opiniei publice dobrogene este destul de bine înrădăcinată memoria sa, mai multe instituțiuni avându-și-l ca patron spiritual – Biblioteca Județeană Constanța, un Liceu tomitan, Casa de Cultură a municipiului Medgidia.
• În semn de deosebit omagiu, la un an de la stingere (12 iulie 1931, un grup de prieteni și admiratori a făcut să i se consacre un bust în anul următor, creație a sculptorului Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964).

CONSTANŢA, 28. – Cu solemnitate deosebită s’adesvelitşi inaugurat eri înainte de amiază, monumentul ridicat întru amintirea lui Ioan N. Roman. La această solemnitate au participat reprezentanţii a numeroase delegaţiuni de cetăţeni din toate cartierele oraşuluişi din diferite comune din judeţ , întrucât neuitatul Ioan N. Roman era cunoscut şi iubit nu numai în oraşul său de reşedinţă, dar chiar dincolo de limitele judeţului nostru. Judeţele Caliacra, Tulcea şiDurostor au trimis şi ele delegaţi, cari să aducă omagiul lor de recunoştinţă acestui mare luptător dobrogean.
            Nu trebue uitat că lui Ioan Roman, ca prim parlamentar al Dobrogei, care a luptat ani de-a rândul, cu un entuziasm şi o convingere specifică oamenilor cu suflet mare, i se doreşte aproape exclusiv [Sic!] abrogarea legilor excepţionale, sub al căror regim restrictiv se găseau locuitorii Dobrogei.
            Au mai participiat apoi numeroşicetăţeni din toate clasele sociale şi din toate confesiunile: turci, tătari, greci, bulgari, găgăuţi, armeni, lipoveni etc.

            Pentru prima oară am ocazia de a sfinţi un monument. Închinat unui om mare al Constanţei. E chipul in bronz, care imortalizează pe Ioan N. Roman. Trecut la Domnul abia de un an şi două luni, I.N. Roman a lăsat un gol adânc simţitîn suflete noastre. Dorinţa de a avea mereu lângă noi chipul lui blând ne-a îndemnat să-l rematerializămşi iată-l iarăş între noi, maestosşi senin, Ioan N. Roman pe piedestalul statuii lui, stă ca un suveran pe tronul operei sale: Dobrogea liberă şi egal îndreptăţită la viaţa publică şicetăţenească a României Mari.
I.N. Roman, este titanul care – alături de alţiiluştri, constănţeni – a afirmat, a ţinut trează conştiinţanaţională românească a Dobrogei şi i-a apărat existenţaşi drepturile, până şi la Liga Naţiunilor, iar Constanţa îi răsplăteşte astăzi, strădania, prin ridicarea acestui monument. Onoare ei!

            Ioan N. Roman, s’a născut în anul 1866 în Basarabia în anul 1866 în Basarabia. Părinţii săi sunt ardeleni din Sălişte. Pesemne pribegi, cari vara stăteau cu turmele de oi la munte, iar iarna porneau fie spre Basarabia, fie spre Dobrogea. Copilăria lui cade tocmai în timpul marilor prefaceri din Austro-Ungaria, în anul când Francisc Iosif uitase şi de sângele moţilor vărsat în munţii Apuseni şi de suferinţele Craiului munţilor, uitase devotamentul şi loialitatea românilor de sub sceptrul său şi sacrificase neamul românesc, dându-i pradă corbilor de la Budapesta. Fără îndoială că povestea tristă a neamului din Ardeal, poveste pe care în copilăria sa a auzit-o de atâtea ori în mijlocul alor săi, fie la Sălişte, fie la Hârlău, unde părinţii săi au locuit mai târziu, fie la Iaşi unde şi-a terminat liceul a impresionat adânc această fire sensibilă şişi-a întipărit pecetea în sufletul delicat al copilului de pribegi. Poate că tocmai istoria suferinţelor neamului său împilat şi chinuit, a făcut din el un democrat convins, un apostol al libertăţei popoarelorşi un luptător fără odihnă şi plin de avânt, crezând cu sfinţenieîn ideile cari ii stăpâneau sufletul.
            Mai mult decât astăzi, ziarul era în vremea aceea arena cea mai de seamă în lupta pentru afirmarea dreptului popoarelor. Şi nu se putea ca omul entuziast care era Ioan N. Roman să nu se folosească de această arenă pentru a-şi afirma ideile de care era pătruns. Minte ageră, cultură vastă, sensibilitatea devinatorie, pana sa fină, dar care la nevoie ştia să fie de o ascuţime neîntrecută, el şi-a pus-o în serviciul îndrumăreişieducaţiunii la rezistenţăşi la luptă a poporului român. În această privinţă, munca sa a fost un adevărat apostolat, început din pragul bărbăţiei de la vârsta de 18 ani. Atras de dorinţa de a-şi pune cultura sa deosebită în slujba intereselor naţionale,el îşi întrerupe, in anul 1893, studiile universitare din Belgia şi vine la Sibiu. Era în vremea grelelor frământări politice ale neamului românesc din vechia monarhie Austro-Ungară.
            În 1893 şi 1894, I.N. Roman e la loc de cinste în redacţia ziarului „Tribuna”, această făclie a românismului din Ardeal, care a luminat toate luptele înverşunate ce s’au dus pentru izbândirea cauzei româneşti.
            Dr. I. Raţiu, conducea pe atunci lupta cu toată vigoarea. El avea să rostească la procesul Memorandului în veci neuitatele şi memorabilele cuvinte, cari au electrizat întreg neamul românesc:„Drepturile unui popor nu se discută, ci se afirmă”.
            În această atmosferă se căleşte sufletul lui Ioan N. Roman, în acest mediu de luptă se pregăteşte combatantul îndârjit care, un an mai târziu, poate să aducă în calitate de preşedinte al Ligii Culturale din Bruxelles, lupta împotriva lui Pazmondyşi a contelui Apponyi, cu tot focul convingerii sacre, într’o polemică memorabilă pentru neamul său robit. În această atmosferă înaltă în preocupări, se scaldă sufletul fin al lui Ioan N. Roman. Orice nedreptate el o înregistra ca o durere a sa proprie, fiind alături de cei oropsiţişiobijnuiţi.
            Poezia sa gingaşe, pe care o mânuia cu atâta fineţăşi subtilitate, versurile sale pline de melancolie şidelicateţe, bunătatea proverbială a inimii sale, nu l-auîmpiedicat să reacţionezecu violenţă atunci când se călca dreptul cuiva. Doctor în drept de la Bruxelles, magistrat, avocat, el a slujit fără odihnă modest şi cinstit în templul dreptăţii, căreia i-a închinat cei mai frumoşi ani ai săi.
            Stabilit în Dobrogea, într’un timp când această provincie era încă lipsită de drepturi politice, Ioan N. Roman, „ilustrul cetăţean”, cum îl porecliseră prietenii şi intelectualii dobrogeni, devine luptătorul cel mai neobosit al drepturilor dobrogenilor, şi nu părăseşte lupta, până când provincia de peste Dunăre nu a fost, în toate privinţele, egal îndreptăţită cu celelalte provincii ale ţărei. Nimeni nu va uita peregrinările de mai târziu, în vremurile de restrişte ale războiului mondial, ale lui Ioan N. Roman, când Dobrogea era sub călcâiul inamicului. În plină ocupaţie germană, lipsit de orice isvoare de informaţie, Ioan N. Roman a întocmit atunci memorii şi studii asupra drepturilor româneşti în Dobrogea, memorii cari ne-au adus apoi servicii imense la Conferinţa Păcii.
            Pioner al culturei, maestru al polemicei politice, incursiunea sa în împărăţia muzelor, nu a făcut decât să ii împodobească paloşul de luptător cu ghirlanda frumosului. În desfăşurarea brutală a vremurilor pe cari le trăim, o clipă petrecută alături de memoria acestui suflet nobil, idealist, scăldat în armonie clasică, este o reculegere şi un îndemn spre optimism. Bronzul care a fost descoperit astăzi, va vorbi generaţiilor viitoare şi le va întări străduinţa lor spre cultură, lumină şi dreptate.

 
 
DISCURSUL D-LUI GEORGE BRĂTIANU

            Să-mi fie îngăduit să aduc aci prinosul de omagiu de recunoscătoare amintire lui Ioan Roman, pe care Partidul Naţional-Liberal este mândru de al fi socotit, aproape jumătate de secol, printre fruntaşii ce i-au împărtăşit convingerile şi i-au îndrumat acţiunea. Cu deosebire în vremurile tulburi ce ne este dat să trăim, stăruinţa sa neînfrântă aduce frumoasa pildă a unei tradiţii de demnitate şicredinţă, pe care mintea sa luminată şi cuvântul său cald o ţineau pururea vie.
            Nufără emoţie îmi amintesc, în faţa a câţiva tineri entuziaşti, între cari şi chipului de bronz care de acum încolo îi va purta memoria, de ultima sa cuvântare care am auzit-o acum doi ani, la capătul congresului de la Bazargic, spovedanie a unei vieţi închinate unei prea luminate convingeri, cuvintele sale căpătau, pe pământul Dobrogei Noui, toată valoarea unui îndemn şi a unei îndrumări profetice pentru generaţiile viitoare. Căci oriunde şi în toate locurile de răspundere I.N. Roman şi-a manifestat însuşirile alese de scriitor şi luptător pe tărâmul naţionalşi politic.

            În vremurile grele prin cari trecem, preocupările de ordin sufletesc înalţă pe om şi este o datorie de a nu le nesocoti. Una din obligaţiile de acest ordin, a fost şi aceea de a imortaliza în bronz chipul aceluia care a fost Ioan N. Roman, obligaţie care a fost în consensul unanim, pentru că personalitatea sa a fost covârşitoare.
            Ioan N. Roman a aparţinutşimagistraturei, pe care, însă, a părăsit-o, chemat prin temperamentul său combativ şi dornic de libertate, în Barou.
            Ca avocat s’a ilustrat prin pledoariile sale pline de claritate, bine documentate, pledoarii cari luminează şi edifică.
            Magistratura dobrogeană, recunoscătoare pentru contribuţia largă ce a adus în promovarea ideii de justiţie, îi aduce în această zi solemnă, omagiul cuvenit. Dar Ioan N. Roman, oricât ar fi fost reţinut de profesiunea şi familia sa, căreia i s’a conservat cu cel mai desăvârşit devotament, fiind educatorul şi cel mai apropiat prieten al copiilor săi, a fost şi „a rămas poet până la ultima clipă a vieţii sale”, după cum a scris d. profesor Iorga.

            „Neputând participa la solemnităţiledesvelirii monumentului lui I.N. Roman, rog să fiţi interpretul AdunăreiDeputaţilor care se închină înaintea memoriei distinsului scriitor şi ziarist, simbol al luptelor noastre din trecut şi care a lucrat şi contribuit atât de mult pentru înfăptuirea visului nostru, făcând legătura cea sfântă între Ardeal şi Patria Mumă prin puterea geniului său creator”ŞtefanCiceo-PoppreşedinteleAdunăreideputaţilor.
 

            Ioan N. Roman, născut în Basarabia, trăit în Ardeal, în Moldova, în Muntenia şiîn Dobrogea, a strâns, în sufletul lui mare, tot amarul provinciilor robite şi a plămădit în inima lui materialul divin al înfăptuirii aspiraţiunilor noastre naţionale. Aşa se explică activitatea lui entuziastă cu memorandiştiişi acea ziaristică de la „Tribuna”, cum şi fuga lui din Ardeal, atunci când era să facă cunoştinţă cu închisoarea de la Seghedin. Aşa se explică devotamentul lui până la jertfă pentru Dobrogea, pentru care a sacrificat situaţie strălucită la un cerc select din Bucureşti, stabilindu-se pentru totdeauna în Constanţa.
            Era vocea idealului naţional, care atrăgea pe marele luptător în Dobrogea, lipsită de drepturi politice şi de simţăminteromâneşti. Şi iată-l pe Roman în Dobrogea la luptă grea. Nu era conferinţăinternaţională, la care să nu fi intervenit cu memorii, studii şibroşuri pentru susţinerea drepturilor noastre asupra provinciilor româneşti. Ultima lui lucrare scrisă în limbile franceză şi română a servit, cu ocazia încheierii păcii, pentru a combate absurdele pretenţiunibulgăreşti asupra Dobrogei.
            A luptat până la succesul final, ajutat de câțiva tineri entuziaști, între cari d. decan C. Irimescu, pentru obținerea drepturilor politice în Dobrogea,iar în războiul cel mare când Dobrogea era ocupată de armate duşmane, Roman n’a avut nici odihnă, nici linişte, decât atunci când a văzut Dobrogea alăturată de patria mamă.
            Numele de „ilustru” şi l-a cucerit prin calităţile lui superioare în profesiunea lui de avocat, de care era pasionat şi îndrăgostit. Foarte meticulos în luarea notelor de pe dosare, note pe cari le scria cu o sistemă, la care n’a putut ajunge nimeni; maestru neîntrecut în redactarea concluziilor scrise, de o elocinţă caldă şi convingătoare, de o logică în argumentarea atât de strânsă încât era greu să îi găseşti alternativă; energic fără cruzime şi patetic până la înduioşare, Ioan N. Roman a fost podoaba ştiinţei dreptului şi gloria baroului Constanţa.
            Aceste toate însuşiri ale lui loan N. Roman explică cu uşurinţă pentru ce i s-a ridicat, într’un timp atât de scurt acest simbol de recunoştinţă: încununarea operei noastre de recunoştinţă ar fi deplină dacă i s’ar putea acordasoţiei „ilustrului” dobrogean, acestei adevărate matroane, o pensie viageră, cât de mică.

            Desvelirea acestui monument înseamnă, pentru judeţulConstanţa, concretizarea luptelor care s’au purtat pentru cucerirea drepturilor politice în Dobrogea, lupte care au avut ca exponent pe Ioan Roman. Purtând în suflet şi în convingeri, prin descendenţă, viguroasa atitudine naţională a transilvănenilorşi prin cultură, caldul, sincerul şi mângâietorul entuziasm moldovenesc – Ioan Roman a altoit cu aceste însuşiri specific româneştiviaţapopulaţiei dobrogene, atât de primitoare, atât de maleabilă, atât de sinceră, atât de supusă ,Astfel cuvântul, fapta şi scrisul sau au devenit predică, pildă şi îndemn.
            Ţăranilor dobrogeni – a căror cuminţenie politică este egalată numai de zbuciumul care le-a creiat drepturile – le va sta în cale, aici, întotdeauna pilda aceasta de înalt civism, ca primă parte a istoriei Dobrogei româneşti, partea constructivă. Şi astăzi după două decenii de la primirea drepturilor cetăţeneşti integrale, locuitorii Dobrogei au înaintea ochilor acest splendid exemplu, de o parte administraţiaşijustiţia dobrogeană creiate astfel cum sunt acum, ca urmare a luptelor pentru înlăturarea regimului excepţional – de altă parte monumentul lui Ioan Roman, o permanentă icoană a recunoştinţei publice.

            Bogata şi variata activitate pe care Ioan N. Roman a desvoltat-o ca ziarist, ca avocat, ca jurisconsult şi ca luptător naţional pentru drepturile dobrogene şi pentru înfăptuirea României Mari, este cunoscută de toată suflarea românească. Mai puţin cunoscută este activitatea lui literară.
            Uitându-se pe sine şi risipindu-se cu dărnicie pentru alţii, activitatea lui literară e mai restrînsăşi mai modestă. Poezia – această cenuşereasă în ţara noastră – cere, dela acel care i se închină, un devotament absolut dealungul unei întregi vieţi. Ioan N. Roman, când acum câteva decenii, s’a oprit aci, în mijlocul domniilor-voastre a înţeles cu sufletul său mare şi generos, că sunt atâtea de făcut întru apărarea şi slăvirea acestui pământ dobrogean, încât i-au mai rămas foarte puţine clipe ca să le dăruiască poeziei.
            Pentru aceste clipe pe care Ioan N. Roman, a izbutit să le smulgă vieţiişi luptelor cetăţeneştişi să le închine poeziei, Societatea scriitorilor români, prin glasul meu, se pleacă cu iubire in faţa bronzului care eternizează amintirea lui

            Ministerul instrucţieişi cultelor, care e şi ministerul artelor, se bucură în deosebi de sărbătorirea de acum, care întoarce între noi, în bronz, pe un bun scriitor şi un mare cetăţean. Ioan Roman nu mai are nevoe de o biografie. Viaţa lui o cunoaştemtoţi pentru că s’a împietrit până ori cu a noastră. Constanţa îl priveşte în mijlocul ei, firesc şi fără mirare, cum îl întâmpina în fiecare dimineaţă când eşea la lucrul lui zilnic. Pentru noi, care am avut norocul să-l cunoaştem, monumentul pe care-l desvelim astăzi este un prilej de duioşie, dar pentru toţiceilalţi ei e o lecţie, căci el le vorbeşte de o viaţă închinată celor mulţi, de bucuria studiului, de împlinirea zi de zi a datoriei.

            Din partea comitetului de premii literare „Ioan Roman”, din partea vechilor colaboratori ai ziarului „Adevĕrul”şi din partea prietenilor, se cuvine să arăt mulţumirişiadmiraţieiniţiatorilorşi artistului sculptor Dimitriu-Bârlad, care, cu stăruinţăşi devotament, au izbutit, într’un timp aşa de scurt să realizeze nobila faptă de a perpetua memoria iubitului nostru Ioan Roman, întrupat în bronzul care va rămâne pe această piaţă a Constanţei, în vederea generaţiilor care vin după noi.
            Ioan Roman, a debutat in literatură în presă şi în politică, în atmosfera romantică a Iaşului, de acum jumătate de secol, în cetatea culturii moldoveneşti. Poeziile lui duioase, în nota timpului, polemica lui cu marele critic Gherea, îi fac în scurt timp reputaţie în lumea intelectuală. Părăsind Iaşulşi stabilindu-se în Capitală, ajunge prim-redactor al ziarului „Adevĕrul”, mâna dreaptă a boierului democrat Alexandru Beldiman.
            În luptele pe care vechea gazetă democratică le-a dus pe vremuri pentru apărarea drepturilor cetăţeneşti, în ţara aceasta, Ioan Roman este găsit întotdeauna în prima linie de luptători.
            Democrat sincer în idei şi în fapte, lupta zilnică dusă pentru adevăr şi dreptatea nu l-a îndepărtat de literatură. El are meritul de a fi creiat „Adevărul literar” care trăeşteşi astăzi. El a înfiinţat apoi ziarul „Farul” la care colaborau dobrogeni din toate partidele politice cerând drepturi cetăţeneşti pentru Dobrogea oropsită. Ioan N. Roman, a murit sărac. Urmaşii lui, în loc de avere, au moştenit un nume curat şicalităţile lui sufleteşti de simpatie şi talent. Istoria critică, nepărtinitoare a Dobrogei, îi rezervă desigur o pagină frumoasă în cartea ei.

            Comitetul pentru ridicarea unei statui lui Eminescu, se asociază, prin mine, în chipul cel mai cordial la omagiul adus primului său preşedinte.
            Lui Ioan N. Roman îi datorăm că Eminescu se va odihni în liniştea serii, sub cer senin, lângă întinsele ape ce îşi vor duce mai departe asprul lor cânt...

            Liga culturală ia parte cu tot respectul şi cu profundă recunoştinţă la pioasa serbare care cinsteşte memoria acelora care au fost pildă vie de dragoste pentru patrie şi neam cum a fost Ion Roman. De la începuturile ei Liga culturală a avut onoarea să-l aibă membru activ şi devotat. A fost unul dintre aceia care trecând în vechiul regat şi devenit român liber, şi-a manifestat cu prisosinţă sentimentul datoriei către fraţii săi de acelaş sânge.
            Şi peste puţină vreme, când, speranţauşurării la românul împilat şi ajutând creştereaconştiinţeivitalităţii poporului nostru şi solidarității noastre naţionale.
            Dumnezeu să-l odihnească în pace ți să dea țării și neamului românesc cât mai multe personalități pline de calităţile lui Ioan Roman.
 

            În numele tuturor asociaţiilor de presă din Capitală şi în special în numele ziarelor „Adevărul”şi „Dimineaţa”, vin să depun în faţa monumentului lui Ioan Roman, omagiul nostru, adevărat şi puternic. Aduc de asemenea salutul d-lui Const. Graur, directorul acestor două ziare şi unul dintre foştii prieteni şi camarazi ai celui pe care-l cinstiţi acum.
            Onorată asistenţă! Numele lui Ioan este legat pentru totdeauna de istoria eroică a presei româneşti. Misiunea mea de a-i reliefa figura ca ziarist îmi este uşurată de felul cum a înţeles el să ilustreze această profesiune.
            A început să facă gazetărie la 1884, adică la 18 ani, dincolo de munţi în Ardealul a cărui conştiinţă vibra pentru destinul fericit care avea să se împlinească mai târziu. Suflet fără teamă, avântat de marile idealuri ale sale, şi de comandamentele istorice, al căror adevăr îl simţea implacabil, Ioan Roman a nemulţumit curând regimul maghiar şi a fost silit să se refugieze la Iaşi. Acţiunea splendidă şi grea pentru scrisul cotidian care reflectează şi orientează în acelaş timp, opinia publică, l-a menţinut în rândurile gazetarilor.
            La ziarul „Drapelul”, al cărui fondator a fost, Ioan Roman a luptat pentru desvoltarea ideilor liberale pe care nu le-a părăsit niciodată în restul vieţei, păstrând astfel o admirabilă şi foarte semnificativă unitate de concepţie. A plecat apoi peste graniţă, departe, pentru a-şicomplecta studiile, dar reîntors in Ardeal, a reluat îndată poza de luptător naţionalistşi a scris, alături de Ioan Raţiu, în vechea şi venerabila „Tribună” din Sibiu.
            După câtva timp, loan Roman s-a stabilit in Bucureştişi a început să scrie ca prim-redactor la „Adevărul” lui Beldiman. Din acest moment, deşi in plină tinereţe, Ioan Roman începe ascendenţa sa perseverentă în viaţa noastră publică. Ziarist convins şi de talent, încălzit la marele laborator de idealuri care a fost Ardealul, trăit la Iaşi în atmosfera de intelectualitate şi de poezie a sfârşitului de veac trecut, el exercită o influenţă puternică asupra opiniei publice a vremii. În acelaş timp, chemat cu precădere de frumuseţea limpede şi călduroasă a inspiraţiei sale, Ioan Roman scrie pentru literatură, încurajează talentele noi între cari voi cita pe Ştefan Iosif, şidevine unul din criticii cu autoritate.
            Dacă n’ar fi să amintim decât iniţiativa lui plină de rod de a înfiinţa „Adevărul Literar“ şi încă ar fi de ajuns pentru a merita înclinarea frunţilor noastre.
            Ioan Roman a rămas întotdeauna ziarist. Tot ce i-a fost mai drag, mai viu şi mai duios în amintire au fost anii petrecuţi la „Adevărul”, militând cu căldură pentru Dobrogea. El a scos ziarele „Drepturile Dobrogei”, „Drapelul”şi „Farul”şi a colaborat la ziarele din Capitală.
            Prin frumuseţea prin rectitudine şi prin adâncul cu care a militat în rândurile sale, Ioan Roman a binemeritat de la presă. Iată de ce ni aducem aci închinarea noastră şi de ce a fost ales, pentru cinstea de a vorbi în faţa domniilor voastre, un ziarist tânăr. Dacă omagiul şirecunoştinţageneraţiilor contimporane lui Roman înseamnă mult şiînduioşează, omagiul generaţiilor tinere, adus prin mine, însemnează înţelegereaşi păstrarea firului de foc ce a pătruns în seva spiritului nostru, din înălţătoareaşi pilduitoarea strădanie a celui pe cari l’aţi imortalizat în bronz.
            S’au ridicat monumente pretutindeni şi întotdeauna, dar nu toate sunt catedrale morale şi întruparea unui simbol. Monumentul acesta, dv. l’aţicritalizat, a fost zidit ceas cu ceas, zeci de ani, printr-o muncă splendidă închinată acestui pământ de lângă ape, de către însuşi Ioan Roman. El face parte din tezaurul spiritual al Dobrogei, piatră de hotar între freamătul trecutului şitinereţeaviitoriului.
            Pentru aceste semnificaţii, în solemnitatea de azi care este o pildă pentru cei de acum şi de mâine, permiteţi-mi, onorată asistenţă, să unesc cu Dv. toată reculegerea emoţionantă a gândurilor noastre, în amintirea îndrumătoare şineştearsă a lui Ioan Roman.

            Mulţimile au instinct sigur în recunoaşterea oamenilor de elită. Arareori verdictul lor a fost desminţit de istorie. Pe planul actualităţii, oamenii simt ireali. Adevărata memorie este pe plan spiritual. Pecetea eternităţii este spirit in materie. De aceia măsura maturităţiişi a sensibilităţii unui popor se vede în calitatea oamenilor pe care îi venerează şi impune atenţiuni universale.
            De aceia monumentul pe care-l desvelim azi, va vorbi de veneraţiunea unanimă pe care o închinăm lui Ioan Roman, care aparţineDobrogii, indiferent de credinţele politice sau sociale pe care le-a avut. El s’a identificat cu sufletul acestei provincii; a iubit cu delicateţeşidiscreţie, credinţele, portul şi obiceiurile, populaţiunilor simple şi naive din Dobrogea.
            El nu e fiu al Dobrogei. A descălecat aici după ce a cunoscut pe cei mai autentici reprezentanţi ai culturii româneşti, pe Eminescu şi Ion Creangă. S’a jertfit însă pentru aceasta provincie, pentru legitimele ei revendicări ca şi pentru aspiraţiile ei de progres.
El n’a cerut nimic Dobrogii, i-a dat în schimb tot, puterea lui de muncă, talentul, şi inima lui, Ioan Roman e un îndemn şi o orientare pentru tineret.
            Ca avocat, ca publicist şi ca om politic, loa Roman a dat o pildă vie populaţiunilor dobrogene, că reprezentanţii autentici ai culturii româneşti se pot ridica la înălţimi morale de unde pot arbitra nepărtinitor conflictele fireşti cari se nasc in tot cursul procesului de asimilare şi în chipul acesta şi-a servit patria. Monumentul lui era de mult înălţat în sufletele dobrogenilor. Recunoştinţaşi iubirea lor s’a topit in eternul bronzului de azi.

            Între figurile de seamă, care s’au distins pe terenul politic şi cultural al Dobrogii, este indiscutabil că personalitatea celui pe drept numit ilustrul Ioan Roman, ocupă un loc de frunte. De aceia mi-am permis a solicita şiobţineîngăduinţa ca, în rândul vorbitorilor cari proslăvesc astăzi memoria marelui dispărut, să mă înşirui şi eu spre a aduce din partea populaţieibăştinaşe dobrogene, în general şi în numele celei musulmane, în special, un curat prinos de gratitudine şi adânci omagii de veneraţie aceluia, care a ştiut să ne dea atenţia cuvenită, luându-ne adeseori, chiar sub binevoitoarea lui protecţiune.

            Dacă mai trebuia o dovadă a superiorităţii aceluia care a fost şi va rămâne in veci Ioan N. Roman, apoi această dovadă a fost astăzi făcută in mod peremptoriu. Şi ea este făcută, nu atât prin monumentul a cărui desvelire o prăznuim aci, ci ceia ce face dovada distincţiei ilustrului Ioan Roman, este faptul că astăzi, când strălucirea lui nu mai orbeşte pe nimeni, el e revendicat de toţi.
            Îl revendică baroul, îl revendică politica; îl revendică fruntaşiisocietăţii scriitorilor; îl revendică protagoniştiimişcării culturale şinaţionale.
            Deasupra tuturor acestor competiţii însă, îi reclamăm noi, gazetarii, fiindcă orice s’ar spune, Ioan N. Roman a fost, înainte de toate şi în ultimă analiză, un gazetar. Un gazetar născut iar nu făcut. Un gazetar în cea mai înaltă şi cuprinzătoare accepţie a cuvântului.
 
D. SCIPIO VULCAN în numele discipolilor lui I.N. Roman, spune că bustul ridicat le va aduce aminte pururea de ilustrul lor maestru care stârnea pretutindeni admiraţie.

            Dacă desvelirea monumentului lui Ioan N. Roman, a luat pentru toată suflarea dobrogeană şi românească însemnătatea unei sărbători înălţătoare, ca aceia la care luăm parte cu toţii, pentru noi, urmaşii lui, ea mai are şi caracterul unei smerite mângâieri ce se aduce sufletelor noastre cernite pentru totdeauna de la plecarea sa printre noi. Din partea familiei lui Ioan N. Roman, ca cel mai în vârstă fiu, simt datoria sfântă de a exprima, cu acest prilej, cuvinte de mulţumireşirecunoştinţă tuturor celor cari prin subscrierea obolului lor au dat putinţa comitetului, în timp mai scurt decât s’ar fi crezut, să aducă la îndeplinire o operă care, în mintea multora, a avut poate o aparenţă de deziderat, cu realizarea lor, făcută cu sacrificii poate, însă de sigur cu toată curăţenia sufletului lor, au ridicat această mărturie de cinstire şirecunoştinţă menită să reamintească tuturor viaţa trudită şi plină de sbucium sufletesc, pentru cele mai înalte probleme de ordin naţionalşi cultural a celui ce a fost părintele nostru.
            Tatăl nostru a purtat în timpul vieţii lui, timpuriu curmată de un întreg posmol de suferinţi, prietenie şi dragostea cea mai adâncă celor mulţişinecăjiţi. Acestor mulţişinecăjiţi cari au ştiut, după dispariţia lui din vaţă, să înfrăţească această dragoste cu recunoştnţa ofrandei lor, mă adresez. În calitate de fiu mai mare al lui Ioan N. Roman, cu sufletul încă îndurerat şi chinuit de lipsa celui ce ne era isvorul de viaţăşi lumină, exprim din partea mea şi a familiei noastre recunoştinţă, fără rezerve, celor ce ne-au prilejuit astăzi să putem şterge, pentru o clipă, lacrămi de care sufletele noastre sunt prea pline, pentru a face loc unor momente de reculegere senină şi smerenie mângâietoare.