Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
Aniversări la Tomis în 2022 (III) 110 ani de la prima participare a dobrogenilor la alegeri parlamentare
Aniversări la Tomis în 2022 (III): 110 ani de la prima participare a dobrogenilor la alegeri parlamentare
31 Dec, 2022 00:00
ZIUA de Constanta
1520
Marime text
1520
Marime text
- În noiembrie a trecut neobservat un fapt de o deosebită însemnătate în evoluția politică a Dobrogei moderne; anume – participarea pentru întâia oară a dobrogenilor la alegerile pentru Parlamentul Țării – al Vechiului Regat, cum mai era apelat statul nostru până la Marea Unire din 1918.
- Într-o așezare secvențial-istorică firească a faptelor, oamenii politici din cele două județe dobrogene – parlamentarii în primul rând – s-ar fi cuvenit a marca, public, această dată-reper din istoria politico-electorală a spațiului României dela Mare.
Era un prilej adecuat de rememorare afectivă a faptelor unora dintre înaintașii lor; de reflectare asupra conținuturilor vieții politico-parlamentare din ultimul secol și un deceniu; și, nu mai puțin, de „focularizare” – ca să fim în ton cu barbariile linguistice contemporane – a unora dintre laturile vieții parlamentare de astăzi, a reliefării contribuțiilor aleșilor noștri la propășirea concetățenilor care i-au trimis a fi reprezentați în Reprezentanța Națională.
După 1878 – perioadă de acomodare cu regimul libertăților și drepturilor general-democratice
După mai bine de patru veacuri şi jumătate de stăpânire otomană, Dobrogea este reintegrată sistemului politico-administrativ al Statului Român în urma războiului ruso-româno-otoman din 1877-1878.
La instaurarea sa, sărbătorească, în noiembrie 1878, administraţia română se găsea confruntată cu o situaţie deosebită, datorată distrugerilor pe care le-a suferit Dobrogea în decursul operaţiunilor militare (din întreg secolul al XIX-lea) şi a problemelor ce implica stăpânirea fondului funciar, cât şi a existenţei, alături de populaţia română autohtonă, a unui mare număr de elemente alogene. Această complexă stare de lucruri reclama urgenţa măsurilor de ordin administrativ, politic şi juridic, dar şi mai mult tact şichibzuinţă – integrarea acestui teritoriu al etnogenezei româneşti la tânărul stat european, care tocmai îşi dobândise independenţa, impunând luare în considerare a particularităţilor dobrogene, ale unei provincii cu un specific aparte (etnic, confesional, economico-social, al mentalităţilorşi habitudinilor) faţă de restul ţării.
Oamenii de stat români care erau, în acel moment, factorii deciziilor majore de interes naţional au înţeles – dovedind o patriotică şi matură înţelepciune politică – contextul şi complexitatea situaţiei în care se afla Dobrogea, o regiune asupra căreia – spunea în 1878 Mihai Eminescu – „Dreptul nostru e istoric”.
În plan concret, „organizaţiunea definitivă”, de care amintea Proclamaţia Domnitorului Carol I, avea să se materializeze prin Legea pentru organizarea Dobrogei, promulgată la 9 martie 1880. Între importantele prevederi ale acestei veritabile Constituţii a Dobrogei, cum a numit-o Mihil Kogălniceanu, era şi cea conţinută de art. 4, unde se preciza că „o lege specială va determina condiţiunile cu cari ei (= locuitorii din Dobrogea) vor putea exercita drepturile lor politice şi cumpăra imobile rurale în România propriu-zisă. O altă lege va statua despre reprezentanţiunea locuitorilor Dobrogei în parlamentul român”.
Aceste reglementări politico-juridice vor fi elaborate – după îndelungi dezbateri parlamentare şi în rândurile opiniei publice – şipromulgate în perioada 1909-1912, până atunci Dobrogea aflându-se sub exerciţiulaşa-numitului regim excepţional.
Excepţia cea mai importantă a constituit-olipsa reprezentării celor două judeţe transdunărene în Parlament, ca urmare a privării de către locuitorii Dobrogei a exercitării tuturor drepturilor politice constituţionale, inclusiv dreptul de asociere şi activitate în cadrul partidelor politice; ca atare, acestea nici nu au existat în judeţeleConstanţaşi Tulcea, după cum au lipsit şi campaniile pentru alegeri parlamentare. În schimb, prefectul se bucura de un prestigiu şi autoritate sporite – la fel ca şi primarii.
În atenţia lui Remus N. Opreanu, primul prefect al judeţuluiConstanţa, şi a lui Kogălniceanu, titularul – pe atunci – al Ministerului de Interne, principalii autori ai Legii din 9 martie 1880, concepţia regimului excepţional a izvorât dintr-o „patriotică preocupare”(cum spunea Ioan N. Roman), grija celor doi oameni de stat fiind de a feri Dobrogea, o anumită perioadă, de nocivitatea disputelor politice, în ideea canalizării tuturor forţelor locale spre refacerea şi organizarea structurilor specifice vieţii moderne în condiţiisubstrase subiectivismului politicianist şi partizanatului politic. Se impune această precauţie, cu atât mai vârtos cu cât populaţia noii Românii nu avea nici cea mai vlagă idee – în covârşitoarea ei majoritate – de o viaţă democratică, mentalitatea şi specificul oriental punându-şi o serioasă amprentă asupra moravurilor unei societăţi care se vedea, dintr-o dată, confruntată cu avantajele, dar şi cu rigorile unui regim politic activ, ale unui regim el însuşi, însă, aflat în plin proces de maturizare şi nu lipsit de componente balcanistice care-i puteau distorsiona imaginea în ochii neexperimentaţilorproaspeţi locuitori ai ţării.
Perpetuarea, însă, pe de altă parte, a regimului excepţional, mai ales după 1900 – la capătul a peste două decenii de spectaculoase progrese economice şi culturale în Dobrogea – avea darul de a croniciza şi amplifica obişnuitele – în epocă şi în cadrul statuluiîn care separaţia puterilor era deseori iluzorie – abuzuri administrative şiilegalităţi; existenţa, hiperbolizată deseori, a acestora constituia o temă electorală predilectă a presei de opoziţiebucureşteană, dar şi sursa unor reale nemulţumiri din partea elementelor alogene, generatoare, totodată, de nedorite complicaţiiinternaţionale pentru Statul Român.
De aceea, pe măsura scurgerii timpului, perpetuarea regimului excepţional devenea inoportună politic, contraproductivă în planul exercitării actului democratic în cadrul monarhiei constituţionale, ineficace în arena vieţii publice şipotenţial generator de neîncredere şi suspiciuni în sfera unora dintre relaţiile externe ale României, vizibila permanentizare a situaţiei neparticipării efective a dobrogenilor la viaţa politică a statului putând deveni „o greşeală politică”(Ioan N. Roman).
La începutul veacului nostru devine tot mai evident necesitatea înlăturării legilor speciale ce guvernau Dobrogea şi extinderea drepturilor politice constituţionale asupra locuitorilor de aici, o necesitate impusă de maturizarea civică a dobrogenilor,oserie de lurări reliefând acest lucru – aparținând lui I.N. Roman, C.D. Pariano, N.S. Baboeanu-Droe ș.a.; într-o cuvântare rostită la 28 aprilie 1910, „cu prilejul conferinţelor corpului didactic primar rural şi urban din judeţulConstanţa”, prefectul Ion T. Ghica făcea referiri la rolul educativ al profesorilor, în termenii următori: „Educaţiunea politică este o misiune grea şi pe acest teren aştept mult dela dv. Nu trebue să uităm noi cu toţii, şi cel puţin eu nu pot uita, că suntem un popor democrat, o ţarăşi o fire democratică şi că e de datoria noastră de a îndrepta educaţiunea viitoarelor generaţiuni ce vă trec pe sub ochii d-voastră în spre puterea democraţiei”.
Semnalul dat de Mesajului regelui Carol I
În toamna anului 1908, în contextul situaţieiinternaţionale care în Balcani se deteriora vizibil – şi pe fondul unei stări de aşteptare din partea dobrogenilor –, regele Carol I dă mult aşteptata undă verde în Mesajul la deschiderea Corpurilor Legiuitoare (debut parlamentar al unei noi sesiuni care, prin tradiţie, avea loc la 15 noiembrie al fiecărui an): „Eris’au împlinit treizeci de ani de când, în capul armatei, am pus piciorul pe pământul Dobrogei recâştigată prin sângele vitejilor noştriostaşicăzuţi în războiul independenţei. De atunci această parte a României a luat un avânt puternic. Prin conştiinţanaţională reînviată, prin lucrările măreţeşi roditoare cu cari Regatul necontenit a înzestrat-o, ea este astăzi de-a pururea unită cu patria mumă, prin simţăminte de dragoste şi de recunoştinţă. A sosit dar momentul să întindem desuprajudeţelorConstanţaşi Tulcea regimul nostru constituţional”.
Această cerinţă pragmatică din partea capului Statului, pentru activitatea Corpurilor Legiuitoare în sesiunea respectivă, avea să constituie punctul de pornire al maşinii legislative în chestiunea cu pricina, fiind receptată ca atare şi în proiectul de răspuns din partea Camerei (raportor –Constantin Stere), care concluziona: „Adunarea Deputaţilorîşi exprimă dar convingerea că acordarea drepturilor politice egale tuturor fiilor naţiunii, fără deosebire, va constitui chezăşia cea mai puternică pentru unirea lor în sentimentele de dragoste şicredinţă către patria mumă”.
Ca urmare a celor înscrise în Mesajul Tronului, guvernul liberal hotărăşte să depună în parlament cât mai repede proiectul de lege relativ la drepturile politice ale dobrogenilor – aceasta şi pentru a contracara acţiunea propagandistică a celor două partide conservatoare, aflate în opoziţie, şi care făceau din chestiunea dobrogeană apanajul unui posibil capital politic ce-şi avea rostul său în viitoarea campanie electorală la care ar fi participat, pentru prima dată, şicetăţenii români din judeţeleConstanţaşi Tulcea. Discutat şi votat la Senat în 14 martie, iar la Cameră în 21 martie, acest proiect a fost rapid promulgat şi publicat în „Monitorul Oficial” din 19 aprilie 1909.
Pledoariile prim-ministrului Ion I.C. Brătianu
Arătând că legea respectivă este „mai mult un început, în sensul că deşi cuprinde o parte esenţială, dar vom avea în cursul anilor viitori să ne ocupăm cu unificarea legislativă de dincolo şi de dicoace de Dunăre”, președintele Consiliului de MiniștriIon I.C. Brătianu vădea, totuşi – în cadrul dezbaterilor publice și parlamentare ce au avut loc mai apoi –, precauţia veritabilului om de stat pentru care interesele superioare ale Țării nu se puteau contrapune unor particularităţi locale: „Domnilor, tendinţa legii de faţă este de a face să dispară unele deosebiri cu caracter politic între partea de dicolo de Dunăre şi între restul ţăriiromâneşti.
Astfel fiind voinţa noastră – şiacestăvoinţă fiind inspirată de interese mari ale Statului, care cred că sunt înţelese de toţi, fără deosebire de partid (ţintea, această precizare, la voluntarismul politic al opoziţiei – n.n.) – eu cred că este foarte puţin de a cere acum, când facem această operă, să reunim cele două districte de dicolo de Dunăre într’unul singur.
Cu alte cuvinte, pe de-o parte voim să se facă operă de închegare naţională, iar pe de alta voim să izolăm într’un corp special populaţiunea de dincolo de Dunăre.
Iată, domnilor, pentru ce nu putem primi propunerea care s’a făcut, ca cetăţenii de dincolo de Dunăre să fie uniţi într-un singur corp electoral.
În ce priveşte drepturile politice pe care le-am dat, am crezut că putem avea siguranţa că actualmente simţământulnaţional este destul de dezvoltat dicolo de Dunăre, încât putem să chemăm populaţiunea de acolo pentru ca să ia parte la viaţa noastră politică, dându-i dreptul de a-şi trimite şireprezentanţii ei în Parlamentul ţării”.
În cursul aceleeaşişedinţe, la Senat, la 13 martie 1909, Ion I. C. Brătianu îşi face publică preocuparea de întronare în Dobrogea a unei vieţi politice ferită de politicianismeşi interese carieriste, atât de nocive în restul Țării: „Domnilor senatori, vă rog să respingeţi această modificare (în legătură cu o mai mare largheţe la întocmirea primelor liste electorale din Dobrogea), fiindcă dacă voim să dăm drepturi politice locuitorilor din Dobrogea, apoi nu înţelegem prin aceasta ca Dobrogea să fie locul politic – ca să zic aşa – al tuturor vântură-ţară. În acest articol este vorba să se facă aceste liste cu deplina cunoştinţă a administraţiunii locale şi singurii cari sunt în putinţă să aibă această supraveghere sunt acei cari sunt în capul administraţiuniijudeţului. Şi pentru ca să fie feriţi de unele pasiuni politice, s’au luat dispoziţiuni ca să fie o comisiune compusă din magistraţi inamovibili, dându’li’se totodată celor cari nu vor figura în liste, dreptul de recurs. Aşa încât, după cum vedeţi, proiectul prezintă în această privinţă toate garanţiile posibile. Rog dar pe onor. Senat să nu admită amendamentul (Aprobări)”.
Minusurile acestei legi sunt relevate în Parlament şi de către Vasile P. Sassu – deputat, în acel moment, de Vaslui, vlăstar al unui mocan stabilit la Caramurat (azi com. Mihail Kogălniceanu), viitor şef al liberalilor constănţeni în anii interbelici., ministru în mai multe cabinete liberale, politician cu vederi general democratice. Este emoţionantăintervenţia sa, venită din partea unui român transilvănean, a acelei ramuri a românismului, din afara regatului, care s-a constituit într-unul din pilonii revigorării naţionale în Dobrogea, atât înainte cât şi după 1878: „iau cuvântul spre a-mi îndeplini nu numai o îndatorire legitimă de reprezentant al ţării, dar, o mărturisesc, o datorie personală, pornită dintr-un sincer şi cald sentiment de recunoştinţăfaţă de acea provincie denumită Dobrogea, în care mi-am petrecut copilăria mea întreagă şi în care am primit primele cunoştinţe ale învăţământului primar rural, într-unul din cele mai frumoase sate întemeiate de coloniştii români şifaţă de populaţiunea cu care am crescut, ale cărei necazuri – mai ales în primii ani ai aşezării ei în Dobrogea – le’amsimţitşi a căror năzuinţe le cunosc”. Cu toate rezervele semnalate de parlamentari, legea este votată în unanimitate, toţi fiind conştienţi însă de necesitatea perfecţionării ei.
Noiembrie 1912 – primele alegeri parlamentare la care participă și dobrogenii
Ca urmare, în februarie 1912, guvernul conservator prezintă Corpurilor Legiuitoare un nou text de lege, promulgată la 3 martie sub titulatura Lege pentru interpretarea şi completarea art. 3 şi 4 din 15 aprilie 1910, pentru acordarea drepturilor politice dobrogenilor, text care venea să înlăture imperfecţiunile anterioare. Astfel, în perioada 1909-1912 se elaborează şi promulgă legislaţia privind acordarea tuturor drepturilor politice constituţionale locuitorilor judeţelorConstanţaşi Tulcea, eleborare nu lipsită de sinuozităţi – cum am văzut – şi pentru a cărei punere în operă executivul, opoziţiaşifruntaşii opiniei publice dobrogene şi-au îngemănat eforturile.
În toamna aceluiaşi an, noiembrie 1912, în urma definitivării listelor electorale (erau înscrişi, în judeţulConstanţa, circa 5.000 de alegători la Cameră, respectiv 1.500 la Senat), dobrogenii participă pentru prima dată la alegeri parlamentare.
Cu acest prilej, în discuţiile din Cameră privitoare la Mesaj, N. Iorga are o substanţială intervenţie, parte din ea referindu-se la Dobrogea şiproaspeţii săi parlamentari. Este o intervenţie parlamentară plină de învăţăminte istorice, puţin cunoscută – motiv pentru care o prezentăm integral, respectiv segmentul circumstanţiat Dobrogei: „Domnilor, s-a mai vorbit în Mesaj, într-un sens, pe care autorul răspunsului l-a prins, despre plăcerea de a se înfăţişa Regelui reprezentanţii României întregi. Eu aş fi voit să fie reprezentată întreaga Românie în toate clasele ei. Căci mărturisesc că-mi păstrez părerea că o naţiune nu poate exista fără clase şi din jocul claselor rezultă forma superioară şi ideală a unei naţiuni, nu desfiinţându-le, ceea ce nu e în puterile omeneşti. Dar autorul răspunsului la Mesaj a înţeles despre ce e vorba; era vorba despre reprezentanţii Dobrogei – câţi îi cunosc îmi sunt simpatici, iar despre acei pe cari nu’i cunosc nu pot să vă spun că-mi sunt simpatici – să nu se supere dumnealor, dar au venit cam de departe acolo. Ar fi fost mult mai bine să fi venit de acolo de la faţa locului.
Şi când am ascultat pasagiul acela, mă gândeam că ar fi fost bine ca Dobrogea să fi vorbit numai prin Dobrogeni de baştină, cari să aducă, fără putinţă de bănuială aspiraţiunile acestui teritoriu românesc dintre Dunăre şi Mare.
Dar m’am gândit şi la altceva: oare este bine ca noi, la fiecare ocazie, şi prin Mesaj, şi prin răspunsul la Mesaj, prin presă şi prin interviurile oamenilor noştri politici, să vorbim cu sentiment curios despre Dobrogea aceasta? Vorbim de dânsa, parcă, Doamne fereşte, ne-ar fi frică! Nu pot să înţeleg aceasta!
Eu cred că această naţiune, prin numărul cel mare de oameni care o compun, prin vrednicia lor omenească, prin cultura ei veche şi prin serviciile pe cari le-a adus umanităţii, prin avântul care străbate sufletele noastre în clipile mari, nu are a se teme de nimeni!
Ce înseamnă atunci acest ton plângător şi îngrijorarea aceasta desperată?
Mai întâi, Domnilor, Dobrogea nu ne-a dat-o nimeni. Ba dacă ne-a dat-o cineva, ne-a dat-o numai naţiunea aceasta românească. Şi dânsa ne-a dat-o în multe feluri”.
În anul următor, în ianuarie 1913, se abrogă şi prevederile Legii de organizare a Dobrogei din 9 martie 1880 relativ la alegerile comunale şijudeţene, alegerile locale având loc în iulie, potrivit reglementărilor existente pentru întreaga ţară.
În acest mod, acordarea tuturor drepturilor politice dobrogenilor consfinţea egalitatea în drepturi constituţionale a locuitorilor României transdunărene cu concetăţenii lor de dincolo de fluviu; de acum înainte şi dobrogenii se vor afla sub scutul Legii fundamentale a Regatului României, în toate prevederile acesteia.
Rezultatele alegerilor parlamentare în judeţulConstanţa
Trei au fost campaniile electorale la care au participat dobrogenii în anii de până la Primul Război Mondial, respectiv – noiembrie 1912, februarie 1914, mai 1914.
Din cauza sistemului electoral cenzitar ce influenţa negativ asupra numărului de alegători, participarea cetăţenilorconstănţeni era foarte restrânsă, corespunzătoare interdicţiilor respectivului cens electoral.
Astfel, în listele de alegători ale anului 1913, numărul alegătorilor se ridica în tot judeţul la 534 – pentru Senat (colegiul I) şi 864 pentru colegiul II, ceea ce reprezenta doar 0,2 la sută, respectiv la 0,4 la sută din totalul populaţieijudeţului (circa 218.000 locuitori). O situaţie asemănătoare exista şi în privinţa alegătorilor pentru Adunarea Deputaţilor; la colegiul I erau 817 cetăţeni cu drept de vot (0,4 la sută), la colegiul II erau 2.185 (1 la sută), pentru ca la colegiul III să voteze 1.946 alegători direcţişi 26.954 alegători indirecţi (cei de la sate), aceştia din urmă prin intermediul a 540 delegaţi.
În condiţiileinexistenţei votului universal, un rol important în înclinarea balanţei electorale îl jucau agenţii electorali ai partidelor şi pârghiile administrative utilizate eficient de cei aflaţi la putere. Din punctul de vedere al profesiunilor exercitate de alegători, în judeţulConstanţa se prezintă o accentuată polarizare în jurul proprietarilor mari şi mijlocii de pământ şi a burgheziei orăşeneşti, mai ales comerciale, categorii sociale cu venituri corespunzătoare faţă de marea masă a cetăţenilor.
Ca de obicei, în alegerile parlamentare cei care ocupau fotoliile de senatori şideputaţi erau, aproape fără excepţie, candidaţii partidului aflat la putere.
Astfel, la primele alegeri la care participă şi dobrogenii, în noiembrie 1912, rezultatele au fost următoarele (la guvernare se aflau cele două partide conservatoare): A. Solacolu, conservator – 350 voturi (ales), ing. T. Cănănău, conservator – 328 voturi (ales), Luca Oancea, liberal – 250 voturi, Ioan N. Roman, liberal – 205 voturi; la colegiul II Cameră este ales conservator-democratul Gh. Dobias cu 752 voturi, ceilalţiobţinând, respectiv – 266 voturi C. Alimănăşteanu (liberal), 98 voturi Const. N. Sarry (independent), 144 voturi dr. C. Racovski (social-democrat); la colegiul III Cameră este ales conservator-democratul trimis din Capitală, avocatul Constantin Xeni.
La Senat, situaţia se prezenta astfel, în urma despuierii urnelor: la colegiul I – C. Pariano, conservator, ales cu 208 voturi; G. Berderly, liberal, ales cu 220 voturi (singurul parlamentar al opoziţiei la aceste prime alegeri); dr. A. Zissu, conservator-democrat – 167 voturi; M.Coiciu, liberal – 142 voturi; Petre Grigorescu – independent (în fapt, conservator dizident) – 49 de voturi. La colegiul II este ales dr. A. Pilescu, conservator, cu 452 de voturi, faţă de numai 155 ale liberalului Gh. Popa.
Este de semnalat faptul că în primele alegeri parlamentare desfăşurate în judeţulConstanţa, proporţia voturilor obţinute de către câştigătorii conservatori şitakişti a fost inferioară mediei pe plan național – indiciu al puterii şiinfluenţei reale a acestora, respectiv a potenţei superioare a adversarilor politici liberali, aflaţi în opoziţie.
Astfel, la colegiul I Cameră, Guvernul a obţinut doar 52 la sută din totalul voturilor exprimate (de departe cel mai mic procent din ţară), faţă de 68,4 la sută cît reprezenta media naţională; la colegiul II Cameră – 51 la sută faţă de 68 la sută; în schimb la colegiul III Cameră, candidatul guvernamental, takist, a obţinut 86,5 lasută din totalul voturilor exprimate, în timp ce media pe ţară era de 81 la sută (la acest colegiu, datorită faptului că voturile erau exprimate indirect, candidatul guvernamental obţinea invariabil investitura, pârghiile administrative spunându-şi clar cuvântul).
Procentul scăzut de voturi obţinut de candidaţii învingători conservatori şi conservator-democraţi în judeţulConstanţa – chiar în condiţiile aflării lor la putere –, derivă din structura socială a alegătorilor, marea majoritate reprezentând burghezia mică şi mijlocie, proprietarii rurali – potenţial conservatori – fiind şi ei legaţi în bună parte de capitalul bancar liberal şi de interese economice capitaliste, ei nefiind moştenitorii în Dobrogea a unor mari averi, proprietăţile lor constituindu-se de dată recentă pe calea cumpărărilor, a investiţiei capitalului disponibil în proprietăţi funciare şi în dotarea modernă a acestora.
Neavând afinităţi de structură şi mentalitate tradiţională conservatoare, şi reprezentând proprietatea capitalistă în agricultură, alegătorii de loturi mari de pamânt erau mult mai receptivi la programul economic şi social-politic al liberalilor ce viza progresul general al ţării prin fructificarea capitalului autohton, inclusiv în agricultură; de aceea, popularitatea P.N.L era superioară partidelor conservatoare chiar în rândul proprietarilor de pământ din Dobrogea.
Citește și:
Aniversări la Tomis în 2022 (II) - 90 de ani de la dezvelirea bustului lui Ioan N. Roman, „întrupat în bronzul care va rămâne pe această piaţă a Constanţei, în vederea generaţiilor care vin după noi” (Jean Bart)
După 1878 – perioadă de acomodare cu regimul libertăților și drepturilor general-democratice
După mai bine de patru veacuri şi jumătate de stăpânire otomană, Dobrogea este reintegrată sistemului politico-administrativ al Statului Român în urma războiului ruso-româno-otoman din 1877-1878.
La instaurarea sa, sărbătorească, în noiembrie 1878, administraţia română se găsea confruntată cu o situaţie deosebită, datorată distrugerilor pe care le-a suferit Dobrogea în decursul operaţiunilor militare (din întreg secolul al XIX-lea) şi a problemelor ce implica stăpânirea fondului funciar, cât şi a existenţei, alături de populaţia română autohtonă, a unui mare număr de elemente alogene. Această complexă stare de lucruri reclama urgenţa măsurilor de ordin administrativ, politic şi juridic, dar şi mai mult tact şichibzuinţă – integrarea acestui teritoriu al etnogenezei româneşti la tânărul stat european, care tocmai îşi dobândise independenţa, impunând luare în considerare a particularităţilor dobrogene, ale unei provincii cu un specific aparte (etnic, confesional, economico-social, al mentalităţilorşi habitudinilor) faţă de restul ţării.
Oamenii de stat români care erau, în acel moment, factorii deciziilor majore de interes naţional au înţeles – dovedind o patriotică şi matură înţelepciune politică – contextul şi complexitatea situaţiei în care se afla Dobrogea, o regiune asupra căreia – spunea în 1878 Mihai Eminescu – „Dreptul nostru e istoric”.
În plan concret, „organizaţiunea definitivă”, de care amintea Proclamaţia Domnitorului Carol I, avea să se materializeze prin Legea pentru organizarea Dobrogei, promulgată la 9 martie 1880. Între importantele prevederi ale acestei veritabile Constituţii a Dobrogei, cum a numit-o Mihil Kogălniceanu, era şi cea conţinută de art. 4, unde se preciza că „o lege specială va determina condiţiunile cu cari ei (= locuitorii din Dobrogea) vor putea exercita drepturile lor politice şi cumpăra imobile rurale în România propriu-zisă. O altă lege va statua despre reprezentanţiunea locuitorilor Dobrogei în parlamentul român”.
Aceste reglementări politico-juridice vor fi elaborate – după îndelungi dezbateri parlamentare şi în rândurile opiniei publice – şipromulgate în perioada 1909-1912, până atunci Dobrogea aflându-se sub exerciţiulaşa-numitului regim excepţional.
Excepţia cea mai importantă a constituit-olipsa reprezentării celor două judeţe transdunărene în Parlament, ca urmare a privării de către locuitorii Dobrogei a exercitării tuturor drepturilor politice constituţionale, inclusiv dreptul de asociere şi activitate în cadrul partidelor politice; ca atare, acestea nici nu au existat în judeţeleConstanţaşi Tulcea, după cum au lipsit şi campaniile pentru alegeri parlamentare. În schimb, prefectul se bucura de un prestigiu şi autoritate sporite – la fel ca şi primarii.
În atenţia lui Remus N. Opreanu, primul prefect al judeţuluiConstanţa, şi a lui Kogălniceanu, titularul – pe atunci – al Ministerului de Interne, principalii autori ai Legii din 9 martie 1880, concepţia regimului excepţional a izvorât dintr-o „patriotică preocupare”(cum spunea Ioan N. Roman), grija celor doi oameni de stat fiind de a feri Dobrogea, o anumită perioadă, de nocivitatea disputelor politice, în ideea canalizării tuturor forţelor locale spre refacerea şi organizarea structurilor specifice vieţii moderne în condiţiisubstrase subiectivismului politicianist şi partizanatului politic. Se impune această precauţie, cu atât mai vârtos cu cât populaţia noii Românii nu avea nici cea mai vlagă idee – în covârşitoarea ei majoritate – de o viaţă democratică, mentalitatea şi specificul oriental punându-şi o serioasă amprentă asupra moravurilor unei societăţi care se vedea, dintr-o dată, confruntată cu avantajele, dar şi cu rigorile unui regim politic activ, ale unui regim el însuşi, însă, aflat în plin proces de maturizare şi nu lipsit de componente balcanistice care-i puteau distorsiona imaginea în ochii neexperimentaţilorproaspeţi locuitori ai ţării.
Perpetuarea, însă, pe de altă parte, a regimului excepţional, mai ales după 1900 – la capătul a peste două decenii de spectaculoase progrese economice şi culturale în Dobrogea – avea darul de a croniciza şi amplifica obişnuitele – în epocă şi în cadrul statuluiîn care separaţia puterilor era deseori iluzorie – abuzuri administrative şiilegalităţi; existenţa, hiperbolizată deseori, a acestora constituia o temă electorală predilectă a presei de opoziţiebucureşteană, dar şi sursa unor reale nemulţumiri din partea elementelor alogene, generatoare, totodată, de nedorite complicaţiiinternaţionale pentru Statul Român.
De aceea, pe măsura scurgerii timpului, perpetuarea regimului excepţional devenea inoportună politic, contraproductivă în planul exercitării actului democratic în cadrul monarhiei constituţionale, ineficace în arena vieţii publice şipotenţial generator de neîncredere şi suspiciuni în sfera unora dintre relaţiile externe ale României, vizibila permanentizare a situaţiei neparticipării efective a dobrogenilor la viaţa politică a statului putând deveni „o greşeală politică”(Ioan N. Roman).
La începutul veacului nostru devine tot mai evident necesitatea înlăturării legilor speciale ce guvernau Dobrogea şi extinderea drepturilor politice constituţionale asupra locuitorilor de aici, o necesitate impusă de maturizarea civică a dobrogenilor,oserie de lurări reliefând acest lucru – aparținând lui I.N. Roman, C.D. Pariano, N.S. Baboeanu-Droe ș.a.; într-o cuvântare rostită la 28 aprilie 1910, „cu prilejul conferinţelor corpului didactic primar rural şi urban din judeţulConstanţa”, prefectul Ion T. Ghica făcea referiri la rolul educativ al profesorilor, în termenii următori: „Educaţiunea politică este o misiune grea şi pe acest teren aştept mult dela dv. Nu trebue să uităm noi cu toţii, şi cel puţin eu nu pot uita, că suntem un popor democrat, o ţarăşi o fire democratică şi că e de datoria noastră de a îndrepta educaţiunea viitoarelor generaţiuni ce vă trec pe sub ochii d-voastră în spre puterea democraţiei”.
Semnalul dat de Mesajului regelui Carol I
În toamna anului 1908, în contextul situaţieiinternaţionale care în Balcani se deteriora vizibil – şi pe fondul unei stări de aşteptare din partea dobrogenilor –, regele Carol I dă mult aşteptata undă verde în Mesajul la deschiderea Corpurilor Legiuitoare (debut parlamentar al unei noi sesiuni care, prin tradiţie, avea loc la 15 noiembrie al fiecărui an): „Eris’au împlinit treizeci de ani de când, în capul armatei, am pus piciorul pe pământul Dobrogei recâştigată prin sângele vitejilor noştriostaşicăzuţi în războiul independenţei. De atunci această parte a României a luat un avânt puternic. Prin conştiinţanaţională reînviată, prin lucrările măreţeşi roditoare cu cari Regatul necontenit a înzestrat-o, ea este astăzi de-a pururea unită cu patria mumă, prin simţăminte de dragoste şi de recunoştinţă. A sosit dar momentul să întindem desuprajudeţelorConstanţaşi Tulcea regimul nostru constituţional”.
Această cerinţă pragmatică din partea capului Statului, pentru activitatea Corpurilor Legiuitoare în sesiunea respectivă, avea să constituie punctul de pornire al maşinii legislative în chestiunea cu pricina, fiind receptată ca atare şi în proiectul de răspuns din partea Camerei (raportor –Constantin Stere), care concluziona: „Adunarea Deputaţilorîşi exprimă dar convingerea că acordarea drepturilor politice egale tuturor fiilor naţiunii, fără deosebire, va constitui chezăşia cea mai puternică pentru unirea lor în sentimentele de dragoste şicredinţă către patria mumă”.
Ca urmare a celor înscrise în Mesajul Tronului, guvernul liberal hotărăşte să depună în parlament cât mai repede proiectul de lege relativ la drepturile politice ale dobrogenilor – aceasta şi pentru a contracara acţiunea propagandistică a celor două partide conservatoare, aflate în opoziţie, şi care făceau din chestiunea dobrogeană apanajul unui posibil capital politic ce-şi avea rostul său în viitoarea campanie electorală la care ar fi participat, pentru prima dată, şicetăţenii români din judeţeleConstanţaşi Tulcea. Discutat şi votat la Senat în 14 martie, iar la Cameră în 21 martie, acest proiect a fost rapid promulgat şi publicat în „Monitorul Oficial” din 19 aprilie 1909.
Pledoariile prim-ministrului Ion I.C. Brătianu
Arătând că legea respectivă este „mai mult un început, în sensul că deşi cuprinde o parte esenţială, dar vom avea în cursul anilor viitori să ne ocupăm cu unificarea legislativă de dincolo şi de dicoace de Dunăre”, președintele Consiliului de MiniștriIon I.C. Brătianu vădea, totuşi – în cadrul dezbaterilor publice și parlamentare ce au avut loc mai apoi –, precauţia veritabilului om de stat pentru care interesele superioare ale Țării nu se puteau contrapune unor particularităţi locale: „Domnilor, tendinţa legii de faţă este de a face să dispară unele deosebiri cu caracter politic între partea de dicolo de Dunăre şi între restul ţăriiromâneşti.
Astfel fiind voinţa noastră – şiacestăvoinţă fiind inspirată de interese mari ale Statului, care cred că sunt înţelese de toţi, fără deosebire de partid (ţintea, această precizare, la voluntarismul politic al opoziţiei – n.n.) – eu cred că este foarte puţin de a cere acum, când facem această operă, să reunim cele două districte de dicolo de Dunăre într’unul singur.
Cu alte cuvinte, pe de-o parte voim să se facă operă de închegare naţională, iar pe de alta voim să izolăm într’un corp special populaţiunea de dincolo de Dunăre.
Iată, domnilor, pentru ce nu putem primi propunerea care s’a făcut, ca cetăţenii de dincolo de Dunăre să fie uniţi într-un singur corp electoral.
În ce priveşte drepturile politice pe care le-am dat, am crezut că putem avea siguranţa că actualmente simţământulnaţional este destul de dezvoltat dicolo de Dunăre, încât putem să chemăm populaţiunea de acolo pentru ca să ia parte la viaţa noastră politică, dându-i dreptul de a-şi trimite şireprezentanţii ei în Parlamentul ţării”.
În cursul aceleeaşişedinţe, la Senat, la 13 martie 1909, Ion I. C. Brătianu îşi face publică preocuparea de întronare în Dobrogea a unei vieţi politice ferită de politicianismeşi interese carieriste, atât de nocive în restul Țării: „Domnilor senatori, vă rog să respingeţi această modificare (în legătură cu o mai mare largheţe la întocmirea primelor liste electorale din Dobrogea), fiindcă dacă voim să dăm drepturi politice locuitorilor din Dobrogea, apoi nu înţelegem prin aceasta ca Dobrogea să fie locul politic – ca să zic aşa – al tuturor vântură-ţară. În acest articol este vorba să se facă aceste liste cu deplina cunoştinţă a administraţiunii locale şi singurii cari sunt în putinţă să aibă această supraveghere sunt acei cari sunt în capul administraţiuniijudeţului. Şi pentru ca să fie feriţi de unele pasiuni politice, s’au luat dispoziţiuni ca să fie o comisiune compusă din magistraţi inamovibili, dându’li’se totodată celor cari nu vor figura în liste, dreptul de recurs. Aşa încât, după cum vedeţi, proiectul prezintă în această privinţă toate garanţiile posibile. Rog dar pe onor. Senat să nu admită amendamentul (Aprobări)”.
Minusurile acestei legi sunt relevate în Parlament şi de către Vasile P. Sassu – deputat, în acel moment, de Vaslui, vlăstar al unui mocan stabilit la Caramurat (azi com. Mihail Kogălniceanu), viitor şef al liberalilor constănţeni în anii interbelici., ministru în mai multe cabinete liberale, politician cu vederi general democratice. Este emoţionantăintervenţia sa, venită din partea unui român transilvănean, a acelei ramuri a românismului, din afara regatului, care s-a constituit într-unul din pilonii revigorării naţionale în Dobrogea, atât înainte cât şi după 1878: „iau cuvântul spre a-mi îndeplini nu numai o îndatorire legitimă de reprezentant al ţării, dar, o mărturisesc, o datorie personală, pornită dintr-un sincer şi cald sentiment de recunoştinţăfaţă de acea provincie denumită Dobrogea, în care mi-am petrecut copilăria mea întreagă şi în care am primit primele cunoştinţe ale învăţământului primar rural, într-unul din cele mai frumoase sate întemeiate de coloniştii români şifaţă de populaţiunea cu care am crescut, ale cărei necazuri – mai ales în primii ani ai aşezării ei în Dobrogea – le’amsimţitşi a căror năzuinţe le cunosc”. Cu toate rezervele semnalate de parlamentari, legea este votată în unanimitate, toţi fiind conştienţi însă de necesitatea perfecţionării ei.
Noiembrie 1912 – primele alegeri parlamentare la care participă și dobrogenii
Ca urmare, în februarie 1912, guvernul conservator prezintă Corpurilor Legiuitoare un nou text de lege, promulgată la 3 martie sub titulatura Lege pentru interpretarea şi completarea art. 3 şi 4 din 15 aprilie 1910, pentru acordarea drepturilor politice dobrogenilor, text care venea să înlăture imperfecţiunile anterioare. Astfel, în perioada 1909-1912 se elaborează şi promulgă legislaţia privind acordarea tuturor drepturilor politice constituţionale locuitorilor judeţelorConstanţaşi Tulcea, eleborare nu lipsită de sinuozităţi – cum am văzut – şi pentru a cărei punere în operă executivul, opoziţiaşifruntaşii opiniei publice dobrogene şi-au îngemănat eforturile.
În toamna aceluiaşi an, noiembrie 1912, în urma definitivării listelor electorale (erau înscrişi, în judeţulConstanţa, circa 5.000 de alegători la Cameră, respectiv 1.500 la Senat), dobrogenii participă pentru prima dată la alegeri parlamentare.
Cu acest prilej, în discuţiile din Cameră privitoare la Mesaj, N. Iorga are o substanţială intervenţie, parte din ea referindu-se la Dobrogea şiproaspeţii săi parlamentari. Este o intervenţie parlamentară plină de învăţăminte istorice, puţin cunoscută – motiv pentru care o prezentăm integral, respectiv segmentul circumstanţiat Dobrogei: „Domnilor, s-a mai vorbit în Mesaj, într-un sens, pe care autorul răspunsului l-a prins, despre plăcerea de a se înfăţişa Regelui reprezentanţii României întregi. Eu aş fi voit să fie reprezentată întreaga Românie în toate clasele ei. Căci mărturisesc că-mi păstrez părerea că o naţiune nu poate exista fără clase şi din jocul claselor rezultă forma superioară şi ideală a unei naţiuni, nu desfiinţându-le, ceea ce nu e în puterile omeneşti. Dar autorul răspunsului la Mesaj a înţeles despre ce e vorba; era vorba despre reprezentanţii Dobrogei – câţi îi cunosc îmi sunt simpatici, iar despre acei pe cari nu’i cunosc nu pot să vă spun că-mi sunt simpatici – să nu se supere dumnealor, dar au venit cam de departe acolo. Ar fi fost mult mai bine să fi venit de acolo de la faţa locului.
Şi când am ascultat pasagiul acela, mă gândeam că ar fi fost bine ca Dobrogea să fi vorbit numai prin Dobrogeni de baştină, cari să aducă, fără putinţă de bănuială aspiraţiunile acestui teritoriu românesc dintre Dunăre şi Mare.
Dar m’am gândit şi la altceva: oare este bine ca noi, la fiecare ocazie, şi prin Mesaj, şi prin răspunsul la Mesaj, prin presă şi prin interviurile oamenilor noştri politici, să vorbim cu sentiment curios despre Dobrogea aceasta? Vorbim de dânsa, parcă, Doamne fereşte, ne-ar fi frică! Nu pot să înţeleg aceasta!
Eu cred că această naţiune, prin numărul cel mare de oameni care o compun, prin vrednicia lor omenească, prin cultura ei veche şi prin serviciile pe cari le-a adus umanităţii, prin avântul care străbate sufletele noastre în clipile mari, nu are a se teme de nimeni!
Ce înseamnă atunci acest ton plângător şi îngrijorarea aceasta desperată?
Mai întâi, Domnilor, Dobrogea nu ne-a dat-o nimeni. Ba dacă ne-a dat-o cineva, ne-a dat-o numai naţiunea aceasta românească. Şi dânsa ne-a dat-o în multe feluri”.
În anul următor, în ianuarie 1913, se abrogă şi prevederile Legii de organizare a Dobrogei din 9 martie 1880 relativ la alegerile comunale şijudeţene, alegerile locale având loc în iulie, potrivit reglementărilor existente pentru întreaga ţară.
În acest mod, acordarea tuturor drepturilor politice dobrogenilor consfinţea egalitatea în drepturi constituţionale a locuitorilor României transdunărene cu concetăţenii lor de dincolo de fluviu; de acum înainte şi dobrogenii se vor afla sub scutul Legii fundamentale a Regatului României, în toate prevederile acesteia.
Rezultatele alegerilor parlamentare în judeţulConstanţa
Trei au fost campaniile electorale la care au participat dobrogenii în anii de până la Primul Război Mondial, respectiv – noiembrie 1912, februarie 1914, mai 1914.
Din cauza sistemului electoral cenzitar ce influenţa negativ asupra numărului de alegători, participarea cetăţenilorconstănţeni era foarte restrânsă, corespunzătoare interdicţiilor respectivului cens electoral.
Astfel, în listele de alegători ale anului 1913, numărul alegătorilor se ridica în tot judeţul la 534 – pentru Senat (colegiul I) şi 864 pentru colegiul II, ceea ce reprezenta doar 0,2 la sută, respectiv la 0,4 la sută din totalul populaţieijudeţului (circa 218.000 locuitori). O situaţie asemănătoare exista şi în privinţa alegătorilor pentru Adunarea Deputaţilor; la colegiul I erau 817 cetăţeni cu drept de vot (0,4 la sută), la colegiul II erau 2.185 (1 la sută), pentru ca la colegiul III să voteze 1.946 alegători direcţişi 26.954 alegători indirecţi (cei de la sate), aceştia din urmă prin intermediul a 540 delegaţi.
În condiţiileinexistenţei votului universal, un rol important în înclinarea balanţei electorale îl jucau agenţii electorali ai partidelor şi pârghiile administrative utilizate eficient de cei aflaţi la putere. Din punctul de vedere al profesiunilor exercitate de alegători, în judeţulConstanţa se prezintă o accentuată polarizare în jurul proprietarilor mari şi mijlocii de pământ şi a burgheziei orăşeneşti, mai ales comerciale, categorii sociale cu venituri corespunzătoare faţă de marea masă a cetăţenilor.
Ca de obicei, în alegerile parlamentare cei care ocupau fotoliile de senatori şideputaţi erau, aproape fără excepţie, candidaţii partidului aflat la putere.
Astfel, la primele alegeri la care participă şi dobrogenii, în noiembrie 1912, rezultatele au fost următoarele (la guvernare se aflau cele două partide conservatoare): A. Solacolu, conservator – 350 voturi (ales), ing. T. Cănănău, conservator – 328 voturi (ales), Luca Oancea, liberal – 250 voturi, Ioan N. Roman, liberal – 205 voturi; la colegiul II Cameră este ales conservator-democratul Gh. Dobias cu 752 voturi, ceilalţiobţinând, respectiv – 266 voturi C. Alimănăşteanu (liberal), 98 voturi Const. N. Sarry (independent), 144 voturi dr. C. Racovski (social-democrat); la colegiul III Cameră este ales conservator-democratul trimis din Capitală, avocatul Constantin Xeni.
La Senat, situaţia se prezenta astfel, în urma despuierii urnelor: la colegiul I – C. Pariano, conservator, ales cu 208 voturi; G. Berderly, liberal, ales cu 220 voturi (singurul parlamentar al opoziţiei la aceste prime alegeri); dr. A. Zissu, conservator-democrat – 167 voturi; M.Coiciu, liberal – 142 voturi; Petre Grigorescu – independent (în fapt, conservator dizident) – 49 de voturi. La colegiul II este ales dr. A. Pilescu, conservator, cu 452 de voturi, faţă de numai 155 ale liberalului Gh. Popa.
Este de semnalat faptul că în primele alegeri parlamentare desfăşurate în judeţulConstanţa, proporţia voturilor obţinute de către câştigătorii conservatori şitakişti a fost inferioară mediei pe plan național – indiciu al puterii şiinfluenţei reale a acestora, respectiv a potenţei superioare a adversarilor politici liberali, aflaţi în opoziţie.
Astfel, la colegiul I Cameră, Guvernul a obţinut doar 52 la sută din totalul voturilor exprimate (de departe cel mai mic procent din ţară), faţă de 68,4 la sută cît reprezenta media naţională; la colegiul II Cameră – 51 la sută faţă de 68 la sută; în schimb la colegiul III Cameră, candidatul guvernamental, takist, a obţinut 86,5 lasută din totalul voturilor exprimate, în timp ce media pe ţară era de 81 la sută (la acest colegiu, datorită faptului că voturile erau exprimate indirect, candidatul guvernamental obţinea invariabil investitura, pârghiile administrative spunându-şi clar cuvântul).
Procentul scăzut de voturi obţinut de candidaţii învingători conservatori şi conservator-democraţi în judeţulConstanţa – chiar în condiţiile aflării lor la putere –, derivă din structura socială a alegătorilor, marea majoritate reprezentând burghezia mică şi mijlocie, proprietarii rurali – potenţial conservatori – fiind şi ei legaţi în bună parte de capitalul bancar liberal şi de interese economice capitaliste, ei nefiind moştenitorii în Dobrogea a unor mari averi, proprietăţile lor constituindu-se de dată recentă pe calea cumpărărilor, a investiţiei capitalului disponibil în proprietăţi funciare şi în dotarea modernă a acestora.
Neavând afinităţi de structură şi mentalitate tradiţională conservatoare, şi reprezentând proprietatea capitalistă în agricultură, alegătorii de loturi mari de pamânt erau mult mai receptivi la programul economic şi social-politic al liberalilor ce viza progresul general al ţării prin fructificarea capitalului autohton, inclusiv în agricultură; de aceea, popularitatea P.N.L era superioară partidelor conservatoare chiar în rândul proprietarilor de pământ din Dobrogea.
Citește și:
Aniversări la Tomis în 2022 (II) - 90 de ani de la dezvelirea bustului lui Ioan N. Roman, „întrupat în bronzul care va rămâne pe această piaţă a Constanţei, în vederea generaţiilor care vin după noi” (Jean Bart)
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii
_thumb2.jpg)
