Ardeleanul Mihail Tanco şi Marina Română (galerie foto)

Mihail Tanco s-a născut pe 21 mai 1904, „într-un sat românesc din fosta închisoare a neamurilor central-europene: Austro-Ungaria“. Se trage dintr-un neam de preoţi naţionalişti, „de o accentuată longevitate“. Străbunicul său, Simion Tancu, a fost armurier în Regimentul românesc „Cătanele negre“ (care a existat între 1764-1850, fiind format din soldaţii şi ofiţerii erau nemţi din Tirol şi români).
 

 
Timp de 15 ani, acesta a trăit în captivitate în Franţa lui Napoleon Bonaparte. S-a întors în ţară şi a avut patru copii - doi băieţi şi două fete. De altfel, preotul Tanco este amintit în documente în legătură cu atrocităţile săvârşite de armatele generalului Bem în Transilvania, în 1849, cu menţiunea că acesta a fost rănit la un omoplat şi că a reuşit să fugă şi să se vindece. Simion Tanco a trăit 97 de ani.
 
Unul dintre copiii săi este bunicul lui Mihail, preotul Petru Tanco, iar una dintre fete a fost mama fostului episcop de Argeş, Duma. Petru Tanco, bunicul lui Mihail Tanco, a luat parte la primul Memorandum al românilor ardeleni din 1882, a fost judecat în Procesul Memorandiştilor din 1894 şi a fost pedepsit, fără sentinţă. În acest context, românii s-au organizat foarte bine. Localnicii din Monor au asigurat paza profesorului Ioan Urban-Jarniş de la Universitatea din Praga, care „îndrăznise“ să publice, în 1855, o culegere de Doine şi strigături din Ardeal. În fruntea echipei de „paznici“ monoreni se afla preotul Simion Tanco. Acesta, înarmat „cu bâte şi măciucă de cele cu care însoţeau turmele la munte“, îl însoţea pe profesor de la hotel la tribunal şi înapoi şi, uneori, monorenii îl păzeau, dormind cu capul pe pragul uşii sale. Peste ani, fiind membru al Partidului Naţional Român, preotului Simion Tanco i s-a reţinut salariul pe trei ani, măsură pe care a suportat-o fără să crâcnească. După 1918, acesta a fost răsplătit cu ordinul „Coroana României în grad de cavaler“.
 
Mihail Tanco este ultimul dintre cei 12 copii ai familiei. A urmat şcoala primară cu limbă de predare maghiară, apoi Liceul german din Bistriţa. Pentru a face o facultate, familia a vândut din pământuri. Astfel, Mihail Tanco a urmat Politehnica de la Viena, Şcoala pregătitoare de ofiţeri de geniu din Bucureşti şi s-a specializat în submarine în Germania.
 
Pe 9 octombrie 1938 a fost numit şef de Serviciu de Studii şi Proiecte în Direcţia Construcţiilor Navale a Ministerului Aerului şi Marinei, iar chiar de la sfârşitul lunii, a fost trimis în Germania, pentru completarea Comisiei de recepţie a navelor construite acolo pentru Marina Română. Era vorba despre al doilea bric „Mircea“, submarinele „Rechinul“ şi „Marsuinul“ şi puitorul de mine „Amiral Murgescu“.
 
Mihail Tanco a fost membru al Comisiei de recepţie a navei-şcoală „Mircea“ în calitate de specialist naval, reprezentant al Ministerului Aerului şi Marinei. Şeful Comisiei de recepţie a Bricului „Mircea“ a fost „distinsul şi severul Contraamiral Constantin Roman, ca specialist am funcţionat eu, comisia mai având în componenţa sa pe domnul Lt. comandor Martac şi pe un căp. Mecanic Ionescu Ţiganu, care a fost eliminat din Comisie încă înainte de a se fi terminat recepţia pentru purtare incorectă“.
 
De asemenea, a fost membru şi în Comisia de supraveghere a construcţiei şi recepţiei submarinelor „Marsuinul“ şi „Rechinul“, construite pe un şantier naval german, între 1938 şi 1939, unde au fost asamblate în şuruburi de precizie, controlate de acesta şi de maistrul V. Aramă, apoi demontate şi expediate la Şantierul Naval de la Galaţi, unde au fost reasamblate şi nituite definitiv. Mihail Tanco a fost ales pentru aceste misiuni şi pentru că era singurul inginer naval care cunoştea la perfecţie limba germană. El era cel care rezolva corespondenţa în limba germană, traducea pentru preşedintele Comisiei, ing. naval căpitan Năstase Constantin - care îl lăuda mereu în ţară „repetând în mod stupid că ardelenii - recte subsemnatul - suntem patrioţi şi câte toate banalităţi de acest gen“ /expresia priveşte oarecari relaţii personale/.

 
Inginerul povesteşte că, în Germania, a muncit peste puterile lui fizice. Pleca noaptea cu acceleratul de la Bremen pentru a ajunge dimineaţa la Duisburg, la Dusseldorf sau la Berlin, unde recepţiona, cu multă atenţie, părţile structurale ale submarinelor. În acele momente, ar fi vrut să se întoarcă în ţară cu nava-şcoală „Mircea“, „al cărei naş mă pot considera“, dar contraamiralul August Roman i-a spus că locul lui este la Bremen, la supravegherea construcţiei submarinelor. A rămas la Şantierul Naval Weser Bremen. Deşi a beneficiat de o lună de concediu pentru a putea vizita Italia şi Franţa, practic, nu a putut să plece din cauza recepţiei.
 
Începutul celui de-al Doilea Război Mondial l-a găsit la Bremen, unde englezii bombardau toată noaptea, una dintre ţintele principale fiind şantierul naval, unde se construiau sute de submarine de 250 de tone pentru Marina de război germană. Dormeau pe unde apucau, în adăposturi şi beciuri.
 
La începutul războiului, Marina Română dispunea de doar cinci ingineri navali, specialişti: comandorul Năsturaş, căpitanii Pârâianu, Năstase, Tanco şi Mişu Alexandrescu . Ultimul studiase în Franţa, Tanco - inclusiv submarine - în Germania, iar ceilalţi trei aveau studii în Italia. Toţi erau consilieri ai Ministerului Aerului şi Marinei, bine apreciaţi, formând un grup aparte. Mihail Tanco trimitea directorului muzeului constănţean un document - „verificat şi contrasemnat de către Dir. 2 al Ministerului Aerului şi Marinei cu titlul «Memoriu referitor la activitatea tehnică a lui Mihail Tanco în timpul de la 1 octombrie 1938- 1 octombire 1939»“-, care cuprinde nu doar recepţiile vaselor la care ne-am referit, ci şi 42 de recepţii parţiale în centre industriale ale Germaniei de nord, inclusiv Berlin. Tanco era singurul dintre ei care ştia germana şi franceza. Acesta considera că norocul Comisiei a fost că în grupul de supraveghere din Hamburg era un cunoscător de limbă germană, maistrul principal Rudolf Dungher - german de origine, dar care se considera român. Restul de 34 de membri ai Comisiei ştiau italiana şi franceza. La probele cu bricul „Mircea“ au fost şi 40 de marinari trimişi de la Constanţa.
 
Întors în ţară, a fost solicitat de Dan Perieţeanu, pentru a lucra la Şantierul Naval Galaţi. A luat parte la probele navei puitoare de mine „Amiral Murgescu“ pe Dunăre, între Brăila şi Galaţi - cca 2 luni. Aici s-a împrietenit cu comandantul navei, locotenent-colonel Dumbravă, „unul dintre cei mai nobili şi mai bine pregătiţi ofiţeri superiori de marină“. Datorită lui fusese îmbarcat pe puitorul „Amiral Murgescu“. Şi povesteşte: „Acest ofiţer nobil al marinei noastre a trebuit să-şi salveze onoarea şi implicit onoarea Marinei noastre de război. În calitate de comandant al unuia dintre distrugătoarele noastre urma ca, după 23 august 44, să predea nava ruşilor pe a căror reprezentanţi i-a aşteptat în ţinută de comandant, în redingotă, încins cu sabia simbol al voinţei şi patriotismului. Au venit la bord ciolovecii barbari şi l-au bruscat şi ridiculizat în mod josnic, iar Dumbravă şi-a scos pistolul şi şi-a pus capăt zilelor în faţa acestor câini asiatici din neamul beţivilor lui Ivan“. Mihail Tanco scrie că a păstrat fotografii color din timpul probelor cu nava puitor de mine „Amiral Murgescu“.
 

În a treia zi de Crăciun a anului 1940, a plecat la probele pe mare. Cu o seară înainte, au primit ordin de la Comandamentul Marinei Regale să fie atenţi la ieşirea prin canalul navigabil, întrucât litoralul românesc al Mării Negre era minat. Li s-a cerut să-şi facă testamentul, primind şi o asigurare de 2.000.000 de lei, sumă considerabilă la acea vreme. Tanco şi-a lăsat testamentul la căpitanul navei „Peleş“. Deţinem o copie a acesteia, scrisă de mână, datată 20 decembrie 1940. Acesta stipula ca 60% din cele 2.000.000 de lei să-i revină soţiei sale, Silvia Tanco, 20% nepotului său Liviu Tanco - fiul profesorului Simeon Tanco din Turda Arieş -, iar 20% fratelui său Ioan Tanco, notar refugiat.                                                                                                    
 
Evenimentele din 23 august 1944 l-au prins în vizită la un nepot de-al său, inginerul Titus Câmpeanu, în Uioara, un orăşel la graniţa cu Ungaria. Trebuia să se întoarcă la unitatea sa din Bucureşti, dar drumurile erau suprasolicitate de armată, iar în zona de graniţă în care se afla nici nu circulau. Gara din Uioara şi foarte multe vagoane fuseseră distruse de avioane de picaj „Stuka“, care distruseseră tot ce li se părea periculos germanilor şi ungurilor. Era în prima linie a frontului. S-a prezentat la serviciul de salvare a răniţilor şi i s-a cerut să ajute la evacuarea celor grav răniţi din pădurea dintre Uioara şi Războieni. Pe lângă crâng, perpendicular pe Mureş, trecea un drum ce lega Uioara de şoseaua naţională. Misiunea era aceea de a intra, cu precauţie, în crâng să scoată răniţii - recruţi fără experienţa războiului -, seceraţi în zona genunchilor de foc de mitralieră. Imaginea pe care ne-o prezintă Mihail Tanco este cutremurătoare: „Plângeam de mila lor. Ei îşi rupeau cămăşile de pe ei, făceau pe ei şi mic şi mare, transpirau şi zbierau într-un cuvânt: «Mamă! Mamă, de ce m-ai făcut?»“. Îi duceau la un camion, care pleca, cu mare viteză, la Alba Iulia, unde erau instalaţi într-un spital de campanie. Aici erau întrebaţi dacă au luat „hapuri din alea nemţeşti“. Era vorba despre celebrele sulfamide „Eleodron“, răspândite în armata germană, din care mai primiseră şi românii. Rănitul care spunea că a luat antibioticele scăpa fără amputarea piciorului. Celorlalţi li se reteza. La o asemenea salvare, Mihail Tanco a fost rănit din spate. Era în uniformă de sublocotenent de geniu. Cracul pantalonului drept era sfârtecat, plin de sânge - care se făcuse scoarţă. El nu-şi dăduse seama până un tânăr căpitan medic i-a atras atenţia. I-a tratat rana cu jumătate de pastilă de Eleodron şi, după câteva zile, rana a trecut. Semnul a rămas. După două luni, s-a întors la Bucureşti, la unitatea lui, care era angajată la luptele cu restul trupelor germane la Otopeni.
 
Mihail Tanco era un împătimit al istoriei. În special a Ardealului, „în care scop am citit (de câteva ori!) în original o istorie a Ungariei/ în limba ungară pe care eram silit s-o învăţ ca elev, trăind 15 ani în Austro-Ungaria / în 4 volume (2400 pagini) Istoria saşilor «pentru saşi» /aşa este titlul/ scrisă de doi zişi episcopi saşi cu numele de «Teutsch». Scopul acestei lecturi a fost să mă conving: «Cum ne înjură ungurii şi unii şi alţii». Mi-am făcut multe xerocopii pe care, măcar parţial, le va primi şi domnul Adrian R. Această istorie plină de neadevăruri la adresa noastră a putut să fie tipărită în România Mare în anul 1925!, când trăiau atâţia istorici celebri români...“.
 
 
Bătrânul inginer îşi scrisese şi memoriile strict documentare şi demonstrabile prin documente privind recepţia navei „Mircea“ a submarinelor şi a navei-amiral „Murgescu“. Era dispus să le dea celor interesaţi.
 
La muzeul constănţean au rămas scrisorile pe care le-am prezentat, copii după testamentul realizat la ieşirea cu puitorul de mine „Căpitan Murgescu“, copia după Memoriul referitor la activitatea sa pe şantierele din Germania (între 1938-1939), un extras din al doilea volum semnat de Teodor Tanco, Virtus Romana rediviva - referitor la preotul Simion Tanco din Monor, o copie după un document publicat de Silviu Dragomir în primul volum al Revoluţiei Românilor din Transilvania în anii 1848-1849 - privindu-l pe acelaşi preot Simion Tanco, în contextul crimelor comise de generalul Bem în Monor, precum şi Memorandumul Românilor din Transilvania şi Ungaria cătră Maiestatea Sa Imperială şi Regală apostolică Francisc Iosif I, apărută la Sibiu, în 1892, xerox volumul original încredinţat preotului Petru Tanco din Monor şi care a ajuns la preotul Dumitru Oltean din Mocăceni. În privinţa ultimei referiri, Mihail Tanco specifică pe verso: „Exemplar pentru intelectualii români, buni patrioţi şi pentru consătenii mei dragi din Monor şi Gledin”, adăugând: „Şi pentru Prof. Univ. Dr. Adrian Rădulescu, în amintirea unei fructoase colaborări”. În original, muzeul deţine, tot ca donaţie, legitimaţia lui Mihail Tanco de membru al Colegiului Inginerilor - datată 1938.
 
Conform spuselor nepotului său, scriitorul Teodor Tanco, acesta deţinea şi altfel de documente: unele chiar extrase de la Vatican şi alte documente de familie, pe care le-ar fi donat Bibliotecii Academiei Române.
 
În 1994, Tanco avea 90 de ani, avea soţia bolnavă la pat şi nu beneficia de pensie - aceasta fusese casnică pentru a-şi creşte copiii. În aceste condiţii „eu trebuie să gătesc, să fac curat, să alerg după cele trebuincioase etc.” Considera însă că avea noroc cu fiul său cel mai mare de la Reşiţa, Răzvan, care avea grijă de ei. „Dacă nu aş fi avut educaţia creştinească de la Tatăl meu care a fost preot, cred că nu aş mai rezista”, se plângea bătrânul.
 
Sursă foto: Muzeul Marinei Române
 
Despre Lavinia Dumitraşcu
 
Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)
 
Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei
 
Tinerii ingineri din echipa lui Anghel Saligny, constructori ai podului de la Cernavoda