Aventura engleză în Dobrogea (1856 - 1882) Construirea căii ferate și preluarea portului. Partea I. Prologul - Războaiele ruso-turce și Tratatul de la Paris

În prima jumătate a sec. XIX, Dobrogea a fost devastată de sângeroase Războaie ruso-turce, conflagrații în care au fost amestecate în postură de aliate în diverse tabere și alte mari puteri ale continentului. La acea vreme, teritoriul dintre Dunăre și Mare era în continuare parte a Imperiului Otoman, un uriaș cu picioare de lut, din ce în ce mai slăbit și mai vulnerabil. Înalta Poartă ducea un război deschis cu marele său inamic, Imperiul Țarist, acesta din urmă - avid de noi teritorii și de obținerea unor mari avantaje economice și politice.
 

 
Din păcate, Dobrogea devenise un simplu câmp de bătălie, un teritoriu tot mai depopulat și în care majoritatea localităților erau transformate în ruine. În timpul războiului din 1828-1929 (încheiat prin Pacea de la Adrianopole 1929), rușii au ocupat Dobrogea de nord, au ras zeci de sate de pe fața pământului și au distrus fortărețele importante din zonă: Isaccea, Măcin, Tulcea... Nici restul provinciei nu a scăpat de urgia țaristă, Medgidia, Hârșova, Constanța (numită pe atunci Kustenge - altă formă Kostence) au fost la rândul lor orașe cucerite și distruse. Aceasta din urmă a ajuns dintr-o urbe fortificată și importantă a provinciei o așezare aproape părăsită, cu câteva zeci de case și cu o populație pauperă, pregătită în orice clipă să fugă din fața unui nou pericol.
 
Dobrogea nu și-a revenit nici în următoarele decenii și orice încercare de redresare a fost spulberată odată cu izbucnirea unui nou mare conflict militar: Războiul Crimeii, început oficial pe 16 octombrie 1853 (n.a. conflictul începuse încă din iunie, când Rusia ocupase Principatele Române, aflate sub suzeranitate otomană) și încheiat pe 30 martie 1856. A durat doar doi ani și jumătate, dar a avut efecte teribile asupra tuturor părților beligerante.
 
Nu a fost un simplu război ruso-turc, ci unul în care au fost implicate și alte două mari puteri ale vremii. Imperiul Otoman a beneficiat de această dată de aliați puternici, Imperiul Britanic (Regatul Unit al Marii Britanii) și Franța (al doilea Imperiu Francez), cărora li s-a adăugat și Regatul Sardiniei.
 
Războiul Crimeii s-a soldat cu mari pierderi de vieți omenești: otomanii și aliații săi au avut peste 223.000 de morți și răniți, iar Rusia - peste 530.000 de morți și răniți, dintr-un total de 889.000 de mobilizați! Luptele s-au dat atât în Peninsula Crimeea, cât și în Balcani, Marea Neagră și Marea Baltică.
 
Numărul uriaș de pierderi, de ambele părți, se explică însă și printr-o altă cauză: 120.000 de aliați otomani-francezi-engleză, respectiv 377.000 de ruși au fost victime ale epidemiilor de holeră, ciumă și alte boli care au făcut ravagii prin taberele militare.
 
În Dobrogea, holera a fost cea care a decimat armatele franceze și otomane aflate în câmpul de operațiuni, acest tragic moment urmând să îl tratăm separat într-un alt material.

 
Războiul Crimeii s-a încheiat cu victoria forțelor otomano-anglo-franceze. Pe 30 martie 1856 a fost semnat de către reprezentanții statelor implicate Tratatul de la Paris. A fost o mare lovitură pentru Rusia țaristă, care era obligată să accepte condițiile impuse de tabăra victorioasă și să renunțe astfel la pretențiile ei de a domina continentul.
 
La Paris, imperiul condus acum de țarul Alexandru al II-lea (i-a urmat în 1855 lui Nicolae I) este nevoit să renunțe la stăpânirea Gurilor Dunării, pe care le preluase încă din 1828 (toată Delta efectiv). Trebuie menționat că, în această perioadă, Rusia stăpânise toate cele trei guri de vărsare ale Dunării, inclusiv cel mai sudic dintre ele - Sfântul Gheorghe.
 
De asemenea, Rusia era obligată să renunțe și la orice pretenție asupra Principatelor Române, pentru că unul dintre motivele războiului fusese și așa-zisa grijă țaristă de protejare a creștinilor aflați sub suzeranitate otomană.
 
Prin Tratatul de la Paris, Rusia ceda Moldovei și trei județe din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad și Ismail. La Paris se decide și înființarea și convocarea Adunărilor Ad-Hoc în Țara Românească și Moldova, fapt ce va conduce la un grad mai mare de independență față de otomani în cele două principate și implicit la înfăptuirea Unirii din 1859. De altfel, Înalta Poartă nu mai putea interveni acum în principate, fără să aibă în prealabil acordul celorlalți semnatari de la Paris.
 

Prin Pacea de la Paris, Marea Neagră devenea un teritoriu neutru, interzis acțiunilor militare de orice fel (se stipulează acest lucru în art.11). În art.13 se interzicea de asemenea construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel pe malurile pontice.
 
În art. 16 se stabilea libera circulație pe fluviul Dunărea sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Era un organism proaspăt înființat și condus de reprezentanți din Marea Britanie, Franța, Austria, Rusia, Imperiul Otoman, Prusia, Sardinia.
 
Imperiul Britanic condus de regina Victoria ieșise victorios din război, dar se confrunta în continuare cu grave probleme interne. Revenind la pierderile omenești din timpul războiului, trebuie spus că din cei 107.864 de supuși britanici mobilizați, aproximativ 40.000 fuseseră morți și răniți. Doar circa 2.700 de militari căzuseră efectiv pe câmpul de luptă, în timp ce 17.580 muriseră de diverse boli prin taberele militare.
 
Marea Britanie continua să aibă mari probleme economice. Amintirea Marii Foamete din 1845-1849 din Irlanda (care lovise însă și în restul regatului, dar nu cu aceeași intensitate) nu dispăruse nici pe departe. Foametea continua să facă ravagii mai ales printre membrii păturii sărace. Mana cartofului, cauza Foametei irlandeze (ce a dus la aproape un milion de morți, depopulare și emigrație), nu mai era acum foarte actuală, dar Regatul avea nevoie de produse pentru a-și hrăni supușii.
 
Anglia avea nevoie de grâne, iar sfârșitul Războiului Crimeii i-a deschis o ușă salvatoare: posibilitatea de a aduce mult mai multe grâne de foarte bună calitate din Principatele Române.
 
Pentru a scurta drumul grânelor spre Albion, britanicii au înțeles că trebuie să își concentreze atenția asupra Dobrogei, provincie a aliatului otoman. Comisia Europeană a Dunării era deja un prim instrument ideal în realizarea obiectivelor.
 
Britanicii și-au concentrat însă atenția și asupra ruinatei așezări Kustenge (Constanța). S-au gândit că ar putea aduce aici grânele din Țara Românească și că aici le-ar putea îmbarca pe navele cu destinația Albion. Pentru a aduce însă cantități mari de grâne, se impunea construirea unei căi ferate, care să lege Dunărea de micul port de la Marea Neagră...
 
Va urma.
 
Bibliografie
 
Thomas Forester - "The Danube and the Black Sea - Memoir of their junction by a Railway between Tchernavoda and the Free Port at Kustendje"; London, Edited by Edward Stanford, 6 Charing Cross, 1857
 
Henry C. Barkley - "Between the Danube amd the Black Sea (or Five Years in Bulgaria"), London, John Murray, Albemarle Street, 1876
 
Paul Brummell - "Britain in Constanța", articol publicat pe 14 nov.2017 pe site-ul blogs.fco.gov.uk, Foreign&Commonwealth Office, accesat pe 11.01.2019
 
Gheorghe Radu Stănculescu, Radu Ștefan Cornescu, Dorin Paul Bucur - "Catalogul Expoziției Documentare deschise cu ocazia Aniversării a 150 de ani de la inaugurarea Căii Ferate Cernavoda - Constanța", 4 oct.2010; colaboratori Lavinia Gheorghe și Alexandru Popescu; catalog realizat sub egida Ordinului Arhitecților din România Diliala Dobrogea și a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța
 
Doina Păuleanu - Regalitatea și Marea (Dobrogea 1878-1914), Monitorul Oficial R.A. 2015, cap.II Dobrogea înainte de Războiul pentru independență, p.27-50

Despre Cristian Cealera

Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile școlilor nr. 25 și nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal“, promoția 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licențiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultății, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanța. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.
 
Citește și:
 
După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie
 
Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“

Erezia lui Audius, exilarea în Scythia Minor şi misiunea sa printre goţi (II)