Călători străini prin Dobrogea (CLI) - Laurence Oliphant (Marea Britanie) - galerie foto

Laurence Oliphant (1829-1888) s-a născut la Cape Town (azi, în Republica Africa de Sud), în familia lui Andrew Oliphant, procuror general al coloniei britanice a Capului. Studiile elementare şi le-a făcut în Anglia, unde tatăl său avea proprietăţi funciare. Din 1841, el şi-a însoţit părintele în insula Ceylon (azi, Republica Sri Lanka), unde acesta fusese numit preşedinte de tribunal. Apoi, tânărul Oliphant a călătorit cu familia în Franţa, Germania, Austria, Italia şi Grecia.
 
În august 1852, pe când studia dreptul în Marea Britanie, Oliphant a plecat împreună cu Oswald Smith într-o călătorie în sudul Rusiei europene. La întoarcere, el s-a îmbarcat în portul rus Odessa (azi, în Ucraina) şi a navigat pe Marea Neagră şi pe Dunăre.
 
Călătoria pe Dunăre devenise posibilă în urma victoriei Rusiei ţariste împotriva Imperiului Otoman în războiul din 1828-1829, când ţarul a anexat şi Delta Dunării. Chiar în 1829, s-a înfiinţat la Viena compania de transport fluvial cu nave cu aburi „Donau-Dampfschiffahrt Gesellschaft“, care opera pe distanţa Viena - Galaţi. În 1833, a fost înfiinţată la Trieste (azi, în Italia), după modelul firmei britanice Lloyd, compania de transport cu nave cu aburi „Österreichischer Lloyd“, care opera pe ruta Galaţi - Constantinopol/Istanbul.
 
Rezultatul literar al acestui voiaj a fost publicat în 1853, la Londra, cu titlul The Russian shores of the Black Sea in the autumn of 1852 with a voyage down the Volga, and a tour through the country of Don Cossacks. Institutul „N. Iorga“ a folosit această ediţie pentru traducerea românească din noua serie Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX lea.
Oliphant menţionează următoarea rută dobrogeană a acestei călătorii maritimo-fluviale: Insula Şerpilor (azi, în Ucraina) - Sulina - Tulcea.
 
Englezul considera călătoria cu un vas rusesc „o perspectivă la fel de îngrozitoare“ ca şi găzduirea într-un hotel rusesc. Mai mult, voiajul s-a prelungit, deoarece nava a fost obligată să ancoreze lângă Insula Şerpilor din cauza unei mări „necruţătoare“, care a provocat rău de mare unor pasageri şi membri ai echipajului. Această „stâncă aridă“ era situată la o distanţă de 30 de mile (1 milă marină = 1.852 m) de gura Sulina.
 
Cum vaporul avea un pescaj de 9,5 picioare (1 picior = 0,3 m), echipajul a trebuit să aştepte 24 de ore domolirea vântului dinspre vest, pentru a permite ridicarea nivelului apei, care era de numai nouă picioare. Britanicul punea această proastă situaţie de la bara Sulina pe seama „unei administraţii foarte proaste“ a Rusiei.
 
Oraşul Sulina era aşezat pe ţărmurile „mlăştinoase“ ale braţului cu acelaşi nume şi, în pofida aspectului „nefericit“, era caracterizat ca „un veritabil Eden american“.
 

Prin Sulina mai trecuseră şi alţi călători străini în secolele XVIII-XIX: căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), ofiţerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), nobilul diplomat austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), caretaşul german E. Döbel (1831/CXI), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), literatul scoţian J. Fraser (1836/CXVI), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), misionarii scoţieni A. Bonar şi McCheyne (1839/CXXII), ofiţerul britanic A. Slade (1838/CXXV), francezul E. Thouvenel (1839/CXXVI), marchiza engleză de Londonderry (1840/CXXVIII), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), colonelul rus I. Botianov (1846/CXLII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII) şi preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL).
 
Aflat la prima sa călătorie pe Dunăre, Oliphant a constatat că „nu e nimic interesant“. În pofida adâncimii apei, un zbat al vasului cu aburi a eşuat pe malul drept, acoperit de „o mare“ întindere de papură. Cu această ocazie, el a observat cum „nefericitele“ echipaje erau nevoite să tragă cu vasul cu parâmele, în lipsa unor remorchere.
 
La intervale de trei verste (1 verstă rusească = 1.067 m), erau dispuse posturi de gardă, unde cazacii cu aspect „bolnăvicios“ dădeau onorul la trecerea navelor.
Prezenţa ruşilor în general şi a cazacilor şi lipovenilor în particular în Dobrogea mai fusese semnalată şi de: diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), generalul rus de origine estonă F. Berg (1826/CV), lt.col rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), capelanul anglican N. Burton (1837/CXVIII), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI) , ofiţerul maritim englez A. Slade (1838/CXXV), geograful francez A. Boue (1838/CXXIX), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV) şi preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII).
 
Tulcea, situată pe cursul principal al Dunării, era caracterizată de călătorul britanic drept „pitorescul oraş turcesc“.
 

Prin Tulcea mai trecuseră şi alţi călători străini în secolele XVI - XIX: nobilul sol polonez A. Taranowski (1569/Călători VIII), negustorul englez J. Newberie (1582/XII), negustorul italian P. Giorgi (ante 1595/XVIII), sclavul spaniol D. Galan (1595/XIX), cărturarul otoman Evlia Celebi (1667/XXXVIII.4; 1657/XXXVIII.6.D; 1657/XXXVIII.6.E; 1659/XXXVIII.7.A; 1659/XXXVIII.7.B), stareţul rus Leontie (1701/XLV), călugării ruşi Macarie şi Silvestru (1704/XLVII), pastorul luteran suedez M. Eneman (1709/L), un anonim suedez (probabil C. Loos/ 1710/LII), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1711/LIII.1), călugării ruşi Silvestru şi Nicodim (1722/LVI), diplomatul rus de origine scoţiană J. B. of Antermony (1738/LVII), diplomatul suedez P. Jamjouglou (1746/LX), baronul franco-maghiar F. de Tott (1769/LXVIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), contele francez A. de Langeron (1790-1791/LXXXVIII), generalul rus M. Kutuzov (1791/LXXXIX), contele francez de Langeron (1807;1809/CI), generalul rus de origine estonă F. Berg (1826/CV), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CIX), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), scriitoarea englezoaică J. Pardoe (1836/CXIV), literatul scoţian J. Fraser (1836/CXVI), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), botanistul german A. Grisebach (/CXXI), misionarii scoţieni A. Bonar şi R. Mc Cheyne (1839/CXII), prinţul prusian H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), arhitectul francez F. Pigeory (1850/CXLIX) şi preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL).
 
Analizând comerţul cu cereale al Ţării Româneşti şi Moldovei spre Europa prin porturile dunărene Brăila şi Galaţi, britanicul remarca faptul că cele două principate devin „rivale tot mai puternice“ pentru porturile ruseşti de la Marea Neagră. El constata că, dacă în timpul stăpânirii otomane a gurilor Dunării adâncimea apei acolo era de 16 picioare, după Tratatul de Pace din 1829 de la Adrianopol (azi, Edirne, în Turcia europeană) aceasta scăzuse până la 9 picioare, deoarece administraţia rusească nu făcea „nici cele mai mici eforturi“ pentru întreţinere. În epoca otomană, era suficient ca vasul să tragă după sine o raşchetă uriaşă care împrăştia aluviunile, duse mai departe de viteza curentului, dar ruşii interziseseră continuarea aplicării acestei simple metode.
 
Chiar dacă, în 1840, Austria încheiase un acord cu Rusia pentru impunerea unei taxe navelor care intrau pe braţul Sulina, Moscova nu folosea sumele încasate pentru curăţarea canalului. Oliphant credea că ruşii urmăreau colmatarea în timp a braţului Sulina, pentru a redeschide navigaţia pe braţul Chilia, care se colmatase deja, dar care ar fi permis portului rusesc Ismail (azi, în Ucraina) să controleze comerţul dunărean. Situaţia era inacceptabilă în special pentru Marea Britanie, deoarece taxa era aplicată „cel mai adesea“ vaselor sale şi „numeroase“ dintre acestea erau „pierdute“ anual la bară. În plus, Rusia realizase şi „o barieră artificială“ împotriva comerţului dunărean, prin stabilirea unor reguli de carantină „dure“, care îi obligau pe comercianţii cu produse ale Imperiului Otoman să suporte o cheltuială „nejustificată“ la tranzitarea mărfurilor prin portul Varna sau alte porturi ale Mării Negre.
 
Dar pentru dezvoltarea Brăilei şi Galaţiului nu numai Rusia reprezenta „un obstacol“, ci şi Austria, a cărei companie de navigaţie cu aburi deţinea „monopolul“ pe Dunăre. Astfel, ţările producătoare şi consumatoare de cereale erau „la mila“ puterilor „potrivnice unui sistem comercial liberal“ şi care, „din orice motive“, puteau bloca „importantul“ comerţ din regiune.
 
Oliphant considera „pentru interesul Europei“ construirea unui canal Dunăre - Marea Neagră pe distanţa Rasova (azi, comună în jud. Constanţa) - Constanţa. Această lucrare de „o relativă simplitate“ ar fi prezentat un dublu avantaj: îndepărtarea liniilor comerciale de frontiera Rusiei şi scurtarea cu 200 de mile a unui sector de navigaţie „dificilă“. Britanicul observa şi că cele 40 de mile de canal ar fi trecut printr-o „ţară fertilă“, subliniind că „nu pare foarte depărtată“ ziua negocierilor privind „această regiune a Europei“.
 
Prin Rasova au trecut şi alţi călători străini în secolele XVIII - XIX: căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), lordul Bentinck (1801/XCIX), medicul englez W. Wittman (1802/C), preotul englez C. Eliot (1815/CXV), nobilul german H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII), geograful francez A. Boue (1840/CXXIX), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), arhitectul francez F. Pigeory (1850/CXLIX) şi preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL).
 
Proiectul construirii unui canal Dunăre - Marea Neagră a fost menţionat şi de alţi călători europeni din deceniile patru şi cinci ale secolului XIX: botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), ofiţerul de marina britanic A. Slade (1838/CXXV), geograful francez A. Boue (1838/CXXIX), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), botanistul prusian K. Koch (1843/CXL), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), diplomatul francez A. Billecocq (1846/CXLVI), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), arhitectul francez F. Pigeory (1850/CXLIX) şi preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL).
 
Predecesorii britanici ai lui Oliphant din secolele XVI-XIX au fost englezi, cu excepţia scoţienilor J. B. of Antermony, James Fraser, A. Bonar şi R. McCheyne: negustorul J. Newberie (1582/XII), agentul diplomatic H. Austell (1585/Călători XIV), nobilul H. Cavendish (1589/Călători XVI), agentul comercial R. Bargrave (1652/XXXIV), ambasadorul lord W. Paget (1702/XLVI), diplomatul rus de origine scoţiană J. B. of Antermony (1738/LVII), lordul F. Calvert (1764/LXV), consulul W. Eton (1777/LXXIII), lady Craven (1786/LXXXIII), ofiţerul de marină W. Smith (1792/XC), cărturarul W. Hunter (1792/XCI), mineralologul E. Clarke (1800/XCVIII), lordul Bentinck (1801/XCIX), chirurgul W. Wittman (1802/C), scriitoarea J. Pardoe (1836/CXIV), preotul C. Elliot (1835/CXV), literatul J. Fraser (1836/CXVI), E. Spencer (1836/CXVII), preotul miliar N. Burton (1837/CXVIII), misionarii A. Bonar şi McCheyne (1839/CXXII), ofiţerul de marină A. Slade (1838/CXXV), marchiza de Londonderry (1840/CXXVIII), R. Snow (1841/CXXXI) şi reverendul G. Fisk (1842/CXXXIV).
 
Alţi călători străini care au străbătut Dobrogea pe cale fluvialo-maritimă în secolele XIV-XIX: anonimul grec de la sfârşitul secolului XIV (Călători II), germanul J. Schiltberger (1425?1427/Călători III), cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/Călători IV), negustorul englez J. Newberie (1582/Călători XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/Călători XIII), sclavul spaniol D. Galan (1595/Călători XIV), baronul francez F. de Pavie (1585/Călători XV), olandezul J. Van der Doris (1597/Călători XX), călugărul rus A. Suhanov (1651/Călători XXX), clericul creştin Paul din Alep (1653/XXXVII), stareţul Leontie (1701/XLV), călugării ruşi Macarie şi Silvestru (1704/XLVII), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2), călugării ruşi Silvestru şi Nicodim (1722/LVI), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LXIX), consulul britanic W. Eton (1777/LXXIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), ofiţerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), negustorul german Jenne-Lebprecht (1786/LXXXIV), diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), solul veneţian V. di Alessandri (1572/XCIII; s), mineralologul englez E. Clarke (1800/XCVIII), medicul englez W. Wittman (1802/C), caretaşul E. Dobel (1831/CXI), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), scriitoarea englezoiacă J. Pardoe (1836/CXIV), preotul englez C. Elliot (1835/CXV), literatul scoţian J. Fraser (1836/CXVI), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), literatul francez A. Labatut (1837/CXX), botanistul german A. Grisebach (/CXXI), misionarii scoţieni A. Bonar şi R. Mc Cheyne (1839/CXII), nobilul german H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII), negustorul francez J. Morot (1839/CXXIV), ofiţerul britanic A. Slade (1838/CXXV), francezul E. Thouvenel (1839/CXXVI), negustorul american V. Nolte (1840/CXXVII), marchiza engleză de Londonderry (1840/CXXVIII), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), gentlemanul englez R. Snow (1841/CXXXI), medicul american V. Mott (1841/CXXXII), botanistul elveţian C. Guebhart (1842/CXXXIII), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), austriaca L. Pfeiffer (1842/CXXXV), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), vicontesa franţuzoaică de Saint-Mars (1845/CXLI), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), jurnalistul francez A. Joanne (1846/CXLV), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), arhitectul francez F. Pigeory (1850/CXLIX) şi preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL).

Surse foto: 
https://istoriiregasite.files.wordpress.com/
https://upload.wikimedia.org/
http://www.profudegeogra.eu/
http://www.romaniapozitiva.ro/
http://blog.noviodunum.ro/
http://www.edituramilitara.ro/
https://de.wikipedia.org/
 
Documentare: 
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Daniela Buşă, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul VI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009.

http://p.calameoassets.com/
http://www.acad.ro/
https://ro.wikipedia.org/
https://images-na.ssl-images-amazon.com/
 
Despre Marius Teja
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.
 
Citeşte şi: 
 
Colaborare ZIUA de Constanţa
Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja

Călători străini prin Dobrogea (CL) - Francesco Nardi (Italia) - galerie foto