Centenarul Patriarhiei Române(I) 4 februarie 1925 - Actul de înființarea Patriarhatului

 

Între datele-reper din acest an ale istoriei noastre naționale, este dincolo de orice îndoială că marcarea Centenarului Patriarhiei Române rezonează cu nădejdile sufletești existențiale și simțirile creștin-ortodoxe ale aproape întregii populații a Țării, a românilor drept-credincioși de pretutindeni.
Consacrat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea,2025 se va constitui într-un răstimp de fericite împrejurări în a rememora procese istorice, fapte și oameni din trecutul Templului Credinței noastre strămoșești – a istoriei, în fapt, a Neamului. Într-o lume contemporană tot mai globalizată și, totodată – din fericire pentru viitorul pașnic și prosper al întregii omeniri –, interdependentă în pluralitățile sale civilizaționale și spirituale, apelul la relevarea temeliilor noastre existențiale și instituționale nu poate fi decât, pentru generațiile de astăzi, cât se poate de folositor pilduitor...
Rememorările adiacente (pe parcursul mai multor secvențe editoriale) ale acestui relevant național-ortodox Centenar al nostru – se constituie într-un proces ce debutează cu data la care, în fapt, Sfântul Sinod a aprobat ridicarea Mitropolitului-Primat la rangul de Patriarh, la 4 februarie 1925 (întronizarea săvârșindu-se la 1 noiembrie), proces finalizat duminică 26 octombrie a.c., când va avea loc sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului (a cărei construcție a invocat-o, în cuvântarea sa, la 4 februarie 1925, proaspătul Patriarh Miron Cristea).
         
 
Un mare eveniment bisericesc
Proclamarea Patriarhatului
BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Şedinţa solemnă a Sf. Sinod
ACTUL DE ÎNFIINŢAREA PATRIARHATULUI
— Declaraţiiled-lui Alex. Lapedatu, ministrul Cultelor şiArtelor
— Cuvântarea Sanctităţii Sale Miron, primul Patriarh al României
Sf. Sinod s’a întrunit ieri într’oşedinţă solemnă, în prezenţad-lui Alex. Lapedatu, ministrul cultelor şi artelor. Î.P.S.S. Nectarie, Mitropolitul Bucovinei, a dat citire propunerei prin care Î.P.S.S. Mitropolitul Pimen al Moldovei a făcut-o într’oşedinţă anterioară şi în urma căreia Sf. Sinod era chemat să ridice la rangul de Patriarh al Ungro-Vlahiei pe Î.P.S.D.dr. Miron mitropolitul primat al României.

MEMBRII SF. SINOD ÎN UNANIMITATE AU HOTARÂT CA ACTUALUL MITROPOLIT PRIMAT AL ȚĂRII SA FIE RIDICAT LA RANGUL DE PATRIARH AL UNGRO-VLAHIEI.


Actul pentru înființarea Patriarhatului

Iată actului pentru înființarea celei mai înalte ierarhii a bisericii noastre naționale:
 
„Cu vrerea lui Dumnezeu şi prin propriile lui puteri, poporul român a ajuns să-şi arate, în hotarele străbune întregite şi în libertăţile lui maturitatea desăvârșită şi puternicia naţională, la care s’a ridicat. Maturitatea şi puternicia aceasta sunt în mâinile lui izbânzi, sunt în mâinile lui podoabe, sunt în mâinile lui zăcământuri de vlagă şiînnălţare; dar mai presus de orice sunt drepturi şi datorii, care îl leagă, de astăzi înainte, în modul cel mai firesc, de trupul şi de soarta naţiunilor mari, adică de răspunderile şi de îndatoririle acelor popoare şi state, care au creiatşi continuă să creieze progresul în civilizaţiaîntregei omeniri.
Poporul român de astăzi prin urmare s’a ridicat, în văzul lui şi în văzul omenirei, prin însuşi meritul său, nu numai peste robia şi neisprăvirile lui de eri care l’au împiedicat să-şi reverse în opera de înnaintare a lumii, întreaga valoare a propriei sale firi, dar s’a ridicat la rangul superior şi demn de cooperator şi de garant a acestei opere de progres general şi de civilizaţie infinită.

Rangul acesta însă, întemeiat cum văzurăm pe puternicia şi pe maturitatea lui de azi, îi impune poporului român obligaţia de a-şicreiaşi de a-şiînsuşi toate mijloacele şiinstituţiunile, nu numai culturale, politice şi economice de ordin civil şi laic, dar şi pe cele bisericeşti, prin care să-şi poată pune în valoare pentru rolul civilizator la care e chemat, sufletul, capacităţileşiînsuşirile lui lăuntrice şi să-şi asigure pentru binele comun, fructificarea trudelor şi a isbânzilor sale. Ca o urmare firească deci a acestui rang şi rol civilizator, poporul român îşiînfiinţează de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate, politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica ortodoxă română, recunoscându-i Mitropolitului de Bucureşti al Ţării, titlul de Patriarh al României.
De astăzi înainte, în virtutea acestui act de superioară înzestrare bisericească Mitropolitul Capitalei române va purta cu titlu protocolar şi canonic numirea de „Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Patriarh al României”.
La înfiinţarea patriarhatului acesta românesc, Biserica şi Statul nostru au fost astfel îndemnate şiîndreptăţite pe lângă motivele de mai sus şi de sporirea, atât ca număr, cât şi ca populaţie ortodoxă, al Eparhiilor ţării.
Din opt câte au fost până la războiul întregirii neamului, eparhiile ţăriis’au ridicat astăzi la 18, adică s’au sporit cu 10, avându-şi între ele 5 mitropolii şi, numărând cu toate la un loc o populaţiune ortodoxă românească de peste 14 milioane.
Prin sporirea aceasta, România de azi a devenit o putere ortodoxă de mâna întâia în Orientul creştin, întrecând cu mult Jugoslavia care are totuşi de mult Patriarhatul său, reînviat din nou în zilele noastre, şi însemnând pentru Biserica ortodoxă cea de a toată lumea, o temelie şi un braţ puternic de sprijin, cum şi din nefericire şi din cea mai nemângâiată durere pentru poporul şi Biserica română, numai pot însemna ca număr şi ca poziţie socială, multe din vechile, din canonicele şi din atât de strălucitele Patriarhate istorice ale ortodoxiei universale.     Însemnătatea bisericească deci a poporului român de azi a contribuit şi ea la creiarea Patriarhatului românesc, tot aşaşi după cum însemnătatea bisericească a Rusiei da dinainte de Ţarul Petru cel Mare, a creiat pentru Rusia de atunci Patriarhatul rusesc.
Să se ştie, însă că pe lângă însemnătatea de azi a Bisericii româneşti se cuvine să se mai ţină seamă pentru creiarea Patriarhatului de azi şi de însemnătatea ei din trecut, adică de rolul filantropic şi ocrotitor, pe care l’a jucat cu susţinerea Orientului creştin de sub turci, cu mijloacele băneşti ale poporului român şi cu mângâierile ei, cum şi din rolul de apărătoare al credinţei ortodoxe, în Orient pe care Biserica română şil’a îndeplinit în secolul al XVII-lea împotriva protestantismului prin sinoadele de la Suceava şiIaşişi prin lucrarea intitulată „Mărturisirea Credinţei Ortodoxe” a mitropolitului român Petru Movilă, aprobată şi folosită, după revizuirea ei de către Patriarhii orientali, de toate bisericile ortodoxe.
Pe baza acestei consideraţiuni era firesc de sigur să i se recunoască bisericii Statului român, nu numai dreptul dar chiar şi datoria de a-şicreia în situaţia lui de acuma, un patriarh românesc, ca cel pe care îl înfiinţează astăzi Sfântul Sinod.
În vederea deci a maturităţiişi a puterniciei neamului românesc, devenit astăzi prin vrerea lui Dumnezeu şi prin puterile lui liber şi întregit, în vederea obligaţiunei acestui popor de a-şi pune în valoare, pentru progresul şicivilizaţia omenirii, maturitatea şi puternicia lui şi de azi şi de mâine, prin toate instituţiunileşi mijloacele pe cari le-ar crede el necesare acestui scop şi pe baza mai ales a autocefaliei noastre bisericeşti – adică a dreptului bisericei ortodoxe române de a dispune liber de sine cum va găsi cu cale, în afară, bine înţeles, de dogme, de morală, de cult, şi de canoanele în legătură cu acest depozit comun şi obligator pentru toate bisericile popoarelor ortodoxe. Sf. Sinod al bisericei ortodoxe române hotărăşte în şedinţa sa de astăzi 4 februarie înfiinţarea patriarhatului românesc, întâiul stătător al colegiului episcopal românesc, având a se intitula pe viitor „Arhiepiscop şi Patriarh al României”.
Hotărârea aceasta va fi înaintată şi onor. guvern spre întărire legală şi, spre sancţionare de M. Sa Regele Ferdinand I al României. În acelaşi timp, ea va fi comunicată şi tuturor bisericilor surori din întreaga lume de răsărit cari nu vor întârzia să se bucure de această sporire în putere şi în însemnătate a surorii lor române trimiţându-i cu drag şi cu grabă frăţeasca lor îmbrăţişareşirecunoaştere”.
 

Cuvântarea d-lui Alex. Lapedatu, ministrul cultelor

ÎNALT PREA SFINŢIŢI ŞI PREA SFINŢIŢI PĂRINŢI!
Acum că Sf. Sinod, cu unanimitate de sentimente şi de voinţe, a hotărât ridicarea Scaunului mitropolitan al Ungro-Vlahiei la rangul de Scaun patriarhal şi pe titularul său actual, pe Î.P.Sf. mitropolit D.D.dr. Miron Cristea, în calitatea sa de primat al României, Patriarh al Biserica ortodoxe române, permiteţi-mi, ca ministru al cultelor, să vă arăt raţiunile de Stat pentru care guvernul pe care-l reprezint va da, cu înaltă satisfacţie, formă legală hotărârii Sf. Sinod, hotărâre care va rămânea, pentru cei viitori, negreşit, un moment istoric în desvoltareavieţii Bisericii noastre străbune.
ÎNALT PREA SFINŢI ŞI PREA SFINŢIŢI PĂRINŢI!
Organizarea Bisericii ortodoxe române stă în aşa de strânsă legătură cu aceea a Statului, că fazele dezvoltării acestuia sunt şi ale aceleia. Întemeierea ŢăriiRomâneştişi asigurarea independenţei sale sub Alexandru Basarab a adus cu sine organizarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei (1359) după cum, la fel, întemeierea Moldovei şi asigurarea independenţei sale sub Alexandru cel Bun a adus cu sine organizarea Mitropoliei Moldovei şi Sucevei (1401).
Aceste organizaţiuni mitropolitane, independenţa ierarhică de Patriarhia ecumenică a Constantinopolei, au durat atât cât au durat formaţiunile politice ce le-au dat naştere. Căci unirea Principatelor (1859) şi unificarea vieţei lor publice (1862) au provocat necesitatea unei noui organizări a Bisericii naţionale, în raport cu situaţia politică, considerabil crescută, a României moderate.
Pentru satisfacerea acestei necesităţi, autorii Constituţieidela 1866 au ţinut să înscrie în art. 21 al operei lor, ca principii ale viitoarei organizări bisericeşti: neatârnarea ierarhică a Bisericii române de orice chiriarhie străină şi conducerea ei sinodală.
Şi, în adevăr, cu consolidarea unirii sub domnia principelui Carol se institui, la 1872, Sf. Sinod, în relaţii cu Patriarhia ecumenică şi cu celelalte Biserici ortodoxe numai ce priveşte unitatea dogmelor şi canoanelor, şi se declară scaunul mitropolitan al Ungro-Vlahiei – ca cel mai vechiu, rezident în capitala ţăriişideţinător, încă delaînfiinţarea sa, de atribuțiuni patriarhale („Exarh al Plaiurilor”) de primat al României, iar după războiul independenţei (1877-78) şi proclamarea regatului (1881), se decretă şiobţinu, la 1885, autocefalia Bisericii ortodoxe române. Aşadar, în timp ce România modernă îşicâştigă prin războiuşi-și afirma prin regalitate desăvârşita sa suveranitate naţională, Biserica ei devenia autocefală şi sinodală, adică conducătoare, prin soborul arhiereilor, săi, a rosturilor sale spirituale.
Organizaţiunea, aceasta autocefală şi sinodală, cu un mitropolit primat în frunte, a Bisericii ortodoxe de dincoace de munţi a durat asemenea atât cât a durat şi alcătuirea politică ce a dat naştere – vechiul regat. Căci constituirea actualului Stat român, al unităţiinaţionale, a impus şi el necesitatea reorganizării Bisericii noastre, în raport cu noua lui alcătuire şi însemnătate politică.
Ca şi la 1866, autorii constituţiei din 1923 au ţinut să înscrie în pactul lor (art. 22) principiile acestei reorganizări și anume: menţinând Bisericii noastre poziţia din afară, faţă de celelalte Biserici ortodoxe (autocefală), au determinat situaţia ei înlăuntru, faţă de celelalte Culte (dominantă) şi i-au acordat – pe lângă conducerea sinodală în privinţa afacerilor spirituale – dreptul de administrare, prin organe proprii, alcătuite din mireni şi clerici, pentru afacerile sale bisericeşti, culturale, fundaţionaleşiepitropeşti, cu obligaţia ca modalităţile acestei conduceri şi administrări să fie unitare pentru întreaga Biserică.
Înlăuntrul acestor principii s’au întocmit proiectul legii de organizare a Bisericii ortodoxe române şi statutul de aplicare al acestei legi, statut alcătui de Biserică şi privind amănuntele după care aceasta are a-și conduce şi administra, în viitor, prin anumite corporaţiuni reprezentative şi organe executive, chestiunile spirituale şimireneşti.
Ceia ce a rămas a se face prin legea de faţă e a se determina rangul ce se cuvine să aibă, în viaţa bisericească şi a Statului, capul ierarhic al Bisericii ortodoxe române, mitropolitul Ungro-Vlahiei, întrucât calitatea sa de până acum de primat al României nu mai corespunde nici situaţiei actuale a Bisericii noastreşi nici tradiţiilordeorganizare din Bisericile ortodoxe.
În adevăr, Biserica ortodoxă română se compune azi din Mitropolit şi o Arhiepiscopie, cu 13 eparhii sufragane. Căci prin unirea din 1918, celor două organizaţiuni mitropolitane din ţara cea veche, li s’au adăogat alte trei:
1. Mitropolia, fostă odinioară a românilor ortodoxi din Ungaria și Transilvania, acum a Ardealului, Bănatului, CrişaneişiMaramureşului, mitropolie asupra căreia avea drept de jurisdicţiune bisericească, încă dela fondarea scaunului său, mitropolitul Ungro-Vlahiei, ca exarh al Plaiurilor.
2. Mitropolia Bucovinei și
3. Arhiepiscopia Basarabiei, acum numai a Chişinăului, cari, deşi desfăcute din vechea Mitropolie a Moldovei şi Sucevei, se găsesc, prin natura condiţiilor în care s’au născut şis’audesvoltat, în situaţii de drept şi de fapt, pe cari trebue să le acceptăm şi să le recunoaştem.
Cu excepţia Arhiepiscopiei Basarabiei, care făcea parte din Biserica rusească, cele două Mitropolii mai sus amintite, aceea a Ardealului şi aceea a Bucovinei, au intrat în unitatea română ca Biserici autocefale. Reunirea lor într’o singură organizaţiune bisericească, de caracter naţional, dă acestei organizaţii o importanţă deosebită ce trebueşte învederată şi în noua ordine ierarhică a Bisericii ortodoxe române, altfel decât până acum.
Căci dacă la 1872 s’a putut concepe între cele două scaune mitropolitane, întrunite în sinod comun, un simplu raport de întâietate a unuia faţă de celălalt, e pentru că Mitropoliile ce reprezentau se găsiau, în ce priveşte origina, desvoltarea istorică, rolul şiimportanţa lor, pe picior de egalitate ex aequoşi pentru că în starea de atuncia Statului român şi a Bisericii sale, titlul de Patriarh era desigur încă necorespunzător şi prematur, aşa că a trebuit să se recurgă la un titlu împrumutat din ierarhia Bisericii romano-catolice, titlu ce nu există în tradiţia Bisericii Răsăritului şiconstitue, negreşit, un unicum în organizaţiunea acesteia.
Altfel se înfăţişează însă lucrurile azi, după o jumătate de veac. Capul ierarhic al Bisericii ortodoxe române, mitropolitul Ungro-Vlahiei, are sub autoritatea sa morală, ca prezident al Sf. Sinod, trei Mitropolii cu individualitate istorică bine determinată și o Arhiepiscopie de însemnătatea unei adevărate mitropolii. 
Şi întrucât nici sub raport istoric şi nici sub raport canonic nu se poate invoca vre-un impediment serios împotriva unei asemeni înălţări în rang a capului Bisericii noastre naţionale, aceasta, Biserica, în puterea autocefaliei sale, şi Statul, în virtutea suveranităţii sale, sunt de acord a aprecia că ridicarea arhiepiscopului şi mitropolitului Ungro-Vlahiei, în calitatea sa de primat al României, la rangul de patriarh al Bisericii ortodoxe române, e o necesitate a noueiorganizaţiibisericeşti, reclamată de situaţia Bisericii noastre în lăuntrul Statului român şi de situaţia acestuia între celelalte State ortodoxe, ca unul ce are, cu excepţia Rusiei, cel mai mare număr de credincioşiortodoxi.
 Faptul e aşa de firesc şi în logica evoluţiei istorice a vieţii noastre bisericeşti, că s’a impus, simultan, conducătorilor Bisericii şi ai Statului şi e privit de toţi ca o necesitate de ordin naţional.

De altfel instituirea Patriarhatului în Biserica ortodoxă română nu schimbă în nimic constituirea organică a acestei Biserici, precum, la timpul său, instituirea Primatului României nu a schimbat nimic în constituirea organică a Bisericei noastre de atunci. Atribuţiile patriarhului, acordate de sfintele canoane şi de legile ţării, nu sunt şi nici pot fi de natură a altera caracterul actualalvieţei noastre bisericeştişi nici a încălca drepturile şi prerogativele, canonice şi legale, ale Episcopatului român.
Asemenea instituirea aceasta nu va schimba raporturile de până acum ale Bisericii ortodoxe române cu celelalte Biserici ortodoxe. Aceste raporturi vor rămâne aceleaşi – de unitate şi solidaritate spirituală şi dogmatică, pentru apărarea intereselor bisericeşti comune. Patriarhatul românesc poate da, cel mult, Bisericii noastre naţionale, ce priveşteviaţa ei internă, o autoritate şi un prestigiu pe care le-au ajuns Bisericele ortodoxe în asemenea instituţie ierarhică, iar aceasta nu poate fi decât spre binele şi folosul Ortodoxiei în general.
 


Cuvântarea Sanctităței Patriarhului

Sanctitatea Sa, adânc emoţionat, a rostit câteva înălţătoare cuvinte prin care a arătat că actul mare săvârşit de Sf. Sinod nu priveşte numai umila şi vremelnica Î.P.S. Sale persoană, şiînsăşidesvoltareabisericeiromâneşti. Cu această ocazie, Sanctitatea Sa găseşte că este locul nu numai să mulţumească Sf. Sinod pentru hotărârea luată, dar să-i ceară ca pe viitor să depună o mai întinsă stăruinţăşi muncă pentru clădirea unei mari şi moderne facultăţi de teologie în care să fie pregătiţi viitorii slujitori ai altarului iar în Capitala ţăriisă se ridice o mare catedralăaşa cum se cuvine să aibă biserica noastră naţională („Viitorul”, 6 februarie 1925).
 
Citește și:

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel- „De-a lungul celor 100 de ani de existență ca instituție și organizare, Patriarhia Română a fost lumină călăuzitoare către Hristos”