#citeșteDobrogea Arab Tabia - conflictul militar româno-rus evitat în ultima clipă (galerie foto)

 
Tratatului de la Berlin din 1 iulie 1878 prevedea, la articolul 46 că se vor uni cu România  insulele Deltei Dunării, Insula Șerpilor, Sangeacul Tulcei și teritoriul situat în sudul Dobrogei, până la o linie pornind din estul Silistrei care se termină la sud de Mangalia.Traseul frontierei dintre Bulgaria și Dobrogea urma să fie stabilit de Comisia Europeană numită pentru fixarea frontierelor principatului autonom bulgar.

Comisia pentru delimitarea frontierei Bulgariei, formată din reprezentanți ai celor șapte puteri semnatare ale Tratatului de la Berlin, se va întruni pentru prima dată la 23 octombrie 1878, având următoarea componență: generalul turc Tekir Pașa-președinte; colonelul  Andrei Bogoliubov( Rusia);  colonelul baron de Ripp, Charles Chretien Henri (Austro-Ungaria); maiorul Jules Victor Lemayne (Franța); colonelul Wilhelm  Friederich Karl Gustav-Hans von Sherff (Germania); colonelul Robert Horne (Marii Britanie) și locotenent colonelul  Balthazar Alessandro Orero (Italia).



Principiul după care se va ghida comisia, pentru delimitatrea frontierei, va fi:„ linia va pleca de la sud de Mangalia, la o distanță de aproximativ cinci kilometri de acest port și se va sfârși în împrejurimile Silistrei, în așa fel încât să permită românilor de a comunica cu noua provincie, prin fața insulei Balta; o graniță naturală nefiind posibilă, se va trage o linie dreaptă.”

Încă de la primele discuții, comisarul rus are o atitudine părtinitoare în favoarea Bulgariei, fiind, potrivit comisarului Orero, în „ neînțelegere cu toți colegii săi”. Acesta, pe baza unor considerații etnografice, economice și topografice, a propus ca „ noua fruntarie bulgaro – română trebuie să pornească de la o localitate vecină cu Dekizeui, la 21 kilometri la est de Silistra.” Propunerea este respinsă de ceilalți membri ai comisiei.

La 18 octombrie 1878, Guvernul român, urmare a propunerii prezentate de Ministerul  Afacerilor Străine, aprobă constituirea „ Comisiei de delimitare ”, cu următoarea componență: M. Pherekide, coloneii Gheorghe  Slăniceanu, Eraclie Arion și Ștefan Fălcoianu.
 

 

În ziua de 10 octombrie 1878, Tekir Pașa, printr – o telegramă adresată Ministerului Afacerilor Străine solicita:„ Comisiunea pentru delimitarea Bulgariei se va afla sâmbătă, 2 noiembrie la Silistra, în scopul de a începe lucrările pentru frontiera româno-bulgară. Ea ar fi fericită dacă guvernul român ar binevoi a trimite câțiva ofițeri spre a o urma și în caz de nevoie a executa lucrările topografice ce se vor crede necesare.”


 
S – a convenit ca membrii delegației române să îi însoțească pe membrii „ Comisiei de delimitare a frontierei,”  pe timpul excursiilor și tuturor recunoașterilor  în teren.
În ziua de 4 noiembrie 1878, membrii comisiei se vor deplasa cu vaporul „Jiul” pentru a executa o recunoaștere în zona Borcea, ocazie cu care aceștia s – au convins de importanța orașului Călărași și impractibilitatea însulei Balta, chiar și atunci când apele Dunării sunt scăzute.

La 7 noiembrie 1878, „ Comisia europeană pentru delimitarea frontierei “ începe verificarea itinerariului acesteia, activitatea urmând următoarele etape: Almalău, Gârlița, Cronova, Așagamahale, Deliyuzuf, Derikioi, Kadikioi, Mangalia.


La 5  decembrie 1878, comisia, după ce a recunoscut regiunea dintre Silistra și Mangalia, culegând informațiile necesare luării unei decizii corecte, după ce a ascultat explicațiile și obiecțiile delegaților români își va încheia activitatea, prin finalizarea  Protocolului nr.12 care fixa linia de graniță între România și Bulgaria. Acest document urma să fie supus aprobării guvernelor celor șapte mari puteri. Protocolul a fost semnat de toți comisarii europeni, cu excepția celui rus, acesta socotind necesară întrunirea eventuală a conferinței ambasadorilor.

Aflat, în această perioadă la Constantinopole, colonelul Ștefan Fălcoianu, transmite Ministerului Afacerilor Externe  adresa nr. 19354, prin care comunică traseul fixat pentru Dobrogea  de către  „ Comisia Europeană pentru delimitarea frontierei Bulgariei.” Acesta era următorul:
 


„ Punctul de frontieră de la Silistra începe la 800 de metri est de acest oraș; de aici linia trece prin spatele cimitirului turcesc aflat de această parte a orașului, apoi pe calea care desparte Ordu și  Medgidia Tabia și apoi continuă trecând la sud de satele următoare; Almaly, Essenkioi, Karvan, Redzeb-kujuzi, Teke Deressy, Iukarîmahale sau Dobromir, Hisarlâk, Docussac, Derekioy, Kani-Cukur, Kadikioy și Ilanlîk, izbutind astfel la Marea Neagră într-un punct la 1460 yarzi la sud de acest din urmă sat ”
„ Comisia Europeană pentru delimitarea frontierei Bulgariei ” își va amâna lucrările până la 15 aprilie 1879, delimitarea pe teren suspendându - se din cauza vremii nefavorabile.
 
Conflictul ruso-român cauzat de ocuparea  fortului Arab Tabia
 
Orașul Silistra era apărat de trei poziții fortificate: Arab Tabia la stânga, Ordo Tabia la centru și Medgidia Tabia la dreapta.
În timpul conflictelor militare ruso-turcești,  Arab Tabia s-a dovedit a fi cea mai importantă, pe timpul luptelor din 1828-1829 și 1854, fiind de necucerit. Conștient de valoarea acestei fortificații, comisarul rus  s-a opus permanent la cedarea acesteia României.

După ce ne-a respins cererea ca Silistra să fie încorporată României, „ Comisia Europeană pentru delimitarea frontierei Bulgariei”, cu majoritate de voturi, va hotărî să acorde această înălțime fortificată României, considerând că  „ ea domină toate înălțimile și întăririle din jurul Silistrei, prin urmare toate întăririle ce o înconjoară devin inofensive în mâinile unei armate dușmane românilor, dacă Arab Tabia este în mâinile lor.” Comisarul rus va fi singurul care nu va accepta această hotărâre, el propunând ca linia frontierei să nu fie definitivată, până nu se va pronunța Comisia ambasadorilor de la Constantinole.
 

 
În aceste  condiții  statul român  era pus în  imposibilitatea  de a-și apăra teritoriul, care în zona de sud a Dobrogei era un rai al contrabandiștilor și bandelor de tâlhari. Deasemenea, din cauza neinstalării punctelor de vamă  statul român era păgubit de sume importante care ar fi putut alimenta bugetul și așa secătuit de război.

La începutul lunii ianuarie 1879, în Rusia, la Astrahan, a izbucnit pandemia de  ciumă, care a făcut un număr important de victime. La fel ca și puterile europene, România  a fost silită să adopte, la frontiera cu Rusia, o serie de măsuri pentru interzicerea molimei: închiderea granițelor pentru mărfurile rusești, instalarea de cordoane sanitare și carantinarea călătorilor. Întreaga Dobroge, care nu avea cordon militar pe granița cu Bulgaria, va fi izolată de restul țării, prin măsuri de pază extrem de riguroase, instalate  de a lungul întregului curs al Dunării.

La 10 ianuarie 1878, un mic detașament  de trupe române a ocupat Arab Tabia, unde au găsit patru soldați ruși care păzeau o mare cantitate de  material rămas de la turci. Militarii români vor trece la apărarea graniței, soldații ruși fiind lăsați să își continuie misiunea. În momentul în care s – a înființat cordonul sanitar, un ofițer rus și unul turc au dat în primire soldaților români întregul materialul de război.

În aceiași zi,  Ministerul Afacerilor Externe, condus de Ion Câmpineanu, a transmis reprezentanților săi din țările semnatare ale Tratatului de la Berlin o circulară, al cărui conținut va fi comunicat guvernelor acestor țări. Documentul făcea referire  la următoarele aspecte care nemulțumeau România: încetineala cu care rușii  pun la dispoziția românilor administrația Dobrogei; necesitatea rezolvării cât mai rapide  a chestiunii delimitării frontierei și confirmării liniei de graniță trasată de Comisia Europeană; fără rezolvarea acestor aspecte România nu va putea organiza  o adevărată administrație a Dobrogei, a vămilor și a pazei frontierei.

La 14 ianuarie 1879, Consiliul de Miniștri al României a dat ordin trupelor române din Dobrogea să ocupe întreaga linie de frontieră cu Bulgaria, inclusiv Arab Tabia.

La 17 ianuarie 1879, Remus Opreanu, prefectul Constanței, comunică Ministerului Afacerilor Interne, că șeful districtului Bazargic, căpitanul rus Stanatski, în momentul când trupele române s-au prezentat spre a se instala pe graniță, în niște termini aroganți, le-a cerut să se retragă.

La 21 ianuarie 1879, un detașament românesc a ocupat Arab Tabia. Detașamentul era format din 120 de  militari aparținând  Regimentului 2 Infanterie de linie, iar comandant a fost numit căpitanul Vasiliu Năsturel, comandantul Companiei 2 geniu.

La 26 ianuarie 1879, ministrul de război, generalul Nicolae Dabija, comunică ministerului de Externe că în fortăreața Arab Tabia se găsesc numai trupe române.

Nemulțumit de acțiunea românilor, guvernul rus a ordonat generalului Feldman, comandantul trupelor ruse din Dobrogea, să transmită lui  G. M. Ghica, prefect al județului Tulcea și comisar român pe lângă trupele ruse, un protest împotriva ocupării Arab Tabiei.

Ministrul Afacerilor Externe, Ion Câmpineanu trimite două circulare, la 22 și 23 ianuarie 1879, prin care justifică acțiunea guvernului roman:„ România a ocupat linia de fruntarie  fixată de comisiunea europeană și cu toate acestea Rusia îi cere să evacueze Arab Tabia, acest punct de plecare al frontierei, fiindcă face parte din întăririle cetății Silistra. Guvernul român se înscrie contra acestei teorii, pentru că, după Tratatul de la Berlin, nu e îngăduit să mai existe cetăți întărite pe marginea Dunării. Europa a invitat pe România să ia în posesiune Dobrogea, prin urmare nu poate fi o cetate întărită în punctul  în care fruntaria acestei provincii se împreună cu vechea fruntarie română. Orice incertitudine în privința delimitării trebuie să înceteze în momentul în care România este datoare să stabilească un cordon sanitar contra ciumei. România dar se sprijină pe aceste argumente care sunt atât politice cât și umanitare și într – același timp se teme de ivirea unui conflict.”

Autoritățile române  au adoptat o atitudine prudentă, demonstrată  de Ordinul nr.1, al ministrului de război, generalul Nicolae Dabija, transmis direct căpitanului Vasiliu, comandantul fortului Arab Tabia, la 22 ianuarie 1879.



 Acest ordin, care contravenea prevederilor regulamentelor  militare conform cărora ordinele se dau strict pe linie ierarhică, cuprindea indicații privind acțiunea detașamentului în cazul în care rușii vor acționa în forță pentru ocuparea  fortăreței. Tupele române trebuiau să creeze impresia intenției de a rezista ferm  pe poziții, dar când militarii ruși vor începe să execute foc, aceștia  trebuiau să se retragă, fără a se feri să aibă câțiva morți sau răniți. Conducătorii militari români nu și-au propus să mențină cu orice preț Arab Tabia, lucru dovedit de faptul că nu au destinate trupe, care să poată acționa în sprijinul  celor aflați în fort.     

În timp ce militarii români pregăteau apărarea pasivă a Arab Tabiei, reprezentanții diplomatici ai României la Sankt Petersburg, Berlin, Londra, Paris , Viena, Roma  și Constantinopol făceau eforturi pentru a explica
faptul că ocuparea liniei de frontieră nu este un act agresiv din parte României și pentru a obține sprijin măcar din partea unora din marile puteri.

Prima reacție vine din Rusia, la 23 ianuarie 1879, de la cancelarul Gorceakov, care, criticând faptul că guvernul român și-a permis să rezolve printr-o lovitură silnică un litigiu în suspensie care nu aparține competenței sale, anunță decizia cabinetul rus de a proceda la o execuțiune asemenea sumară pentru a restabili starea de mai înainte. Mai mult, la 26 ianuarie 1879, generalul Ghica, transmite la București hotărârea țarului Alexandru de a trimite trupele sale ca să ocupe Silistra.

Trupele ruse, sub comanda generalului Wimberg, încep să se concentreze în jurul Silistrei pentru a declanșa o acțiune în forță împotriva trupelor române dispuse în fortul Arab Tabia.

În ziua de 5 februarie 1879, România s-a convins că nu are sprijinul nici uneia din marile puteri, toate sfătuind-o  să părăsească Arab Tabia și să lase Dobrogea în afara cordonului sanitar.

În aceiași zi, patrulele ruse au arestat  pe linia de frontieră un ofițer și trei soldați români, dar, la intervenția generalului Gheorghe Anghelescu, aceștia vor fi eliberați.



Cu ocazia schimbului de scrisori, generalul Wimberg îl invită pe generalul român să evacueze Arab Tabia până la 8 februarie 1879, ora 9 dimineața, în caz contrar  va ocupa în forță fortul și abatorul de lângă Dunăre. Generalul român transmite impulsivului general rus faptul că nu poate ordona evacuarea acestror puncte, decât cu aprobarea guvernului român. În consecință punctele acestea vor putea fi ocupate doar prin forță.                                              

La 7 februarie 1879, căpitanul Vasiliu  primește, de la generalul Gheorghe Anghelescu, aflat la Ostrov, următoarea telegramă:
„Comandantul trupelor ruse en respunsu la epistola mea mi – a comunicat că mâine cel mai târziu la orele 9 dimineața să evacuăm Arab Tabia și abatorul și am respunsu că neavând competința necesară de a autorisa eu domeniu la chestiunea frontierei fără un ordin alu guvernu nu- i pot preda aceste două puncte ceea ce lu obligaru înse este că până atunci nu le va lua decât cu forța.
Îți comunic eu aceasta ca să iei toate dispozițiile în consecință, neretrăgândute de cât înaintea forței, dupe cum ai primit ordine înscrisu de la ministru de resbel.”

La București, în fața presiunii rusești și consecință  a lipsei de sprijin din partea marilor puteri, guvernul României, pentru a evita un conflict cu consecințe deosebit de grave, hotărăște evacuarea Arab Tabiei.
Ion Câmpineanu transmite o circulară către toți reprezentanții diplomatici români, prin care se anunța că: „ Guvernul român s-a hotărât a dovedi, după atâta sgomot, că e gata să respecte toate hotărârile luate de tractul de la Berlin și a retrage mica sa garnisoană. Cu toate acestea, printr -acest fapt el nu renunță întru nimic la speranța că în cele din urmă acest punct i se va reda.”

Din Rusia, poziția cancelarului Gorceakov, comunicată generalului Ghica, este extrem de clară:„ Degeaba faceți reserve în privința viitorului, căci România nu trebuie să-și facă iluzii; Rusia nu-i va ceda niciodată marginile Silistrei. Ar face bine românii să nu uite niciodată că Rusia i-a dat Dobrogea, și că numai, în urma stăruinței delegaților francezi și italieni, i s -a întins fruntaria până în apropiere de Silistra. În loc de a  se arăta recunoscătoare nouă, România vrea să ne fie ostilă și intervine contra Rusiei pe lângă puteri.”

În ziua de 8 februarie 1879, generalul Gheorghe Anghelescu primește ordin telegrafic din partea guvernului ca trupele române să  părăsească Arab Tabia. La rândul său, cu dificultate, din cauza că, urmarea revărsării apelor Dunării, comunicațiile erau întrerupte, va transmite cu mare întârziere ordinul, care va ajunge la căpitanul Vasiliu, în momentul în care trupele ruse începuseră deplasarea spre fort. Căpitanul Vasiliu, cu tact și mult calm, va părăsi Arab Tabia, evitând în ultima clipă un conflict.
La ora 19.30 generalul Gheorghe Anghelescu, din Călărași, va raporta, plin de mândrie, lui I.C. Brătianu, că trupele române s-au retras din Arab Tabia fără a se produce nici un incident.
 
             

Referitor la acest conflict, plin de amărăciune, Gheorghe Bibescu, referindu-se  la regretul exprimat de ministrul Andrassy, că retragerea  românilor de la Arab Tabia, a satisfăcut onoarea militară a Rusiei, remarca:„ Ar fi fost așa de lesne de a nu pune în gioc onoarea militară a Rusiei și de a nu espune la o retragere fără glorie, trofeele de curând câștigate de vitejii noștri soldați.”
 

Bibliografie
Arhiva diplomatică a Ministerului de Externe, Fond Războiul de Independență (1877-1878), vol. 101, 104, 105, 106,107, 108 și 110
Principele Bibescu Gheorghe, „ Istoria unei fruntarii. România pe malul drept al Dunării “, București, Tipografia Curții Regale, 1883
 
Sursă foto
https://www.mapn.ro – Miniștrii Apărării Naționale ( Ministers of National Defence)
Documente
Arhiva diplomatică a Ministerului de Externe

Despre Remus Macovei
Colonelul (rtr) Remus Macovei s-a născut la 25 aprilie 1952, în Galați, într-o familie muncitorească.
În anul 1969 va fi recrutat pentru a urma cursurile Liceului Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, pe care le va termina în anul 1971.
În perioada 1971 - 1974 urmează cursurile Școlii Militare de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, la absolvirea căreia va fi avansat locotenent.
Va urma cursurile Academiei Militare, Facultate Comandă și Stat Major (1981 - 1983) și va absolvi Cursul postacademic comandanți regimente/brigăzi (1986).
Pe parcursul a 28 de ani (1974 - 2002) va activa la comanda unor subunități și unități militare din garnizoanele Medgidia, Mihail Kogălniceanu, Basarabi, Topraisar și Constanța.
În perioada 2002 - 2023 a publicat următoarele lucrări: „Legalitatea acțiunilor armatei în situații de criză internă” (2002), „Corupția și armata română” (2004), „Erori umane, victime colaterale” (2004), „Ghid practic pentru militarii profesioniști” (2005) - coautor Emanoil Vlăduț, „Regimentul 34 de la Constanța la Kandahar” (2007) - coautor Costin Scurtu, „Regimentul 36 infanterie. O istorie în imagini” (2009), „La revoluție se și moare, nu-i așa?” (2009), „Cartea de aur a eroilor martiri ai revoluției. Județul Constanța” (2009), „Cartea de aur a eroilor comunei Cumpăna” (2010), „Generalii de armată” (2012), „Condamnările generalilor” (2012), „Eroii musulmani în Armata Română” (2013), „Cartea de aur a eroilor orașului Hârșova” (2015), „Monumentul eroilor sârbi” (2016), „De la Turtucaia la Budapesta. Prinosul de sânge al militarilor constănțeni în campania 1916 - 1919” (2017), „Cartea de aur a eroilor musulmani jertfiți sub tricolor. Campaniile 1916 - 1919 și 1941 - 1945” (2018), „Ocupația militară a Dobrogei de către Puterile aliate” (2018), „Regimentul «Călugăreni» nr. 40. Sufletul, pușca și mitraliera” (2019), „Cartea de aur a militarilor constănțeni jandarmi, grăniceri, polițiști militari și pompieri jertfiți în campanile 1916 - 1919 și 1941 - 1945” (2019), „Stan Poetaș - Generalul nepereche” (2020), „Sirius. Angola 1981 - 1982. Misiune îndeplinită” (2020) - coautor Dumitru Toma, „Cartea de aur a eroilor din localitățile Siliștea și Țepeș Vodă” (2021) - coautor Alexandru Ionașcu, „Aportul militarilor români la unirea Dobrogei cu România” (2021).
Este coautor al unor lucrări realizate de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Muzeul Național al Marinei Române, Muzeul Național de Istorie Militară „Ferdinand I”, Arhivele Militare Române și Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” din Vaslui.
A colaborat la revistele: Enigmele istoriei (redactor corespondent), Document, Dosarele istoriei, Tactica și strategia, Spirit militar modern, România Eroică, Misiunea, Pontica.
Este director al revistei Arma Pontica, realizată de Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Județeană Constanța.
Începând cu anul 2021 este membru asociat al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Citește și:

#citeșteDobrogeaGeneralul Traian Grigorescu și Dobrogea (galerie foto)