#citeșteDobrogea Primele legi ale Dobrogei moderne (I). Contextul istoric și Decretul din 13 noiembrie 1878

Ne întoarcem în timp... în toamna anului 1878... A fost o toamnă cu multe zile mohorâte, însă vremea de afară era ignorată de o Românie îmbrăcată în straie de sărbătoare. În baza Tratatului de la Berlin, care revizuia prevederile anteriorului tratat de la San Stefano, Principatul României - acum independent și recunoscut de către statele Europei - se pregătea de așa-zisa anexare a Dobrogei (n.a. anexare - termenul folosit în documentele oficiale internaționale ale vremii).
 

 
Tărâmul dintre Dunăre și Mare, aflat sub stăpânire otomană timp de mai bine de patru veacuri, revenea acum statului condus de principele Carol I. Delta Dunării și Insula Șerpilor erau menționate special în documentele oficiale drept componente ale acestei preluări teritoriale.
 
Diplomații marilor state ale Europei vedeau situația ca pe o anexare, dar cei români se gândeau mai degrabă la o reîntregire teritorială, la o întoarcere în vremurile atot-stăpânitorului Mircea cel Bătrân... 
 
Este drept că sărbătoarea românilor era umbrită de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad și Ismail (n.a. ce fuseseră luate de la ruși după Războiul Crimeii 1853-1856). Chiar și așa, întreaga suflare românească era animată de pregătirile preluării Dobrogei, iar evenimentul anunțat trezea dezbateri peste dezbateri, provoca entuziasm, dar și aprige controverse...
 
Teritoriul pontic ce avea să devină în curând un ținut românesc nu era foarte bine cunoscut, pentru mulți el fiind învăluit într-o aură de mister și văzut ca și un potențial generator de viitoare și nedorite probleme. Unii îl vedeau ca pe un loc părăsit, pustiit de războaie, arid, secetos și deloc atractiv, o rămășiță a unui imperiu otoman mereu creator de tulburări. Alții, vizionarii, înțelegeau însă potențialul său uriaș și mai ales faptul că, prin integrarea Dobrogei, statul român putea deveni o forță maritimă europeană. Prin crearea de porturi la bătrânul Pont Euxin, România avea să devină un stat modern și important pe harta unui continent în care cele mai importante state erau cele implicate în comerț și afaceri.
 
Pentru ca preluarea noului teritoriu să se facă în cele mai bune condiții și fără vreun fel de incidente, era evident nevoie de un foarte clar cadru juridic, legislativ și administrativ. Pentru aceasta, se lucra intens la redactarea și promulgarea unor acte legislative și norme care să prevadă, în detaliu, toate elementele.
 

Unirea Dobrogei cu România

 
Astăzi, când vorbim despre reintegrarea sau unirea Dobrogei cu România, pomenim despre cele două proclamații din 14 noiembrie 1878 (Ziua Dobrogei), de la Brăila, proclamații ale regelui Carol către armata română și respectiv, către dobrogeni. Sunt într-adevăr două documente cruciale, foarte bine concepute și care au permis o integrare lină și fără incidente.

 
De asemenea, când ne referim astăzi la primele legi de organizare a Dobrogei, imediat pomenim "Legea pentru organizarea Dobrogei", din 9/21 martie 1880 (modificată la 30 martie 1886) și pe care marele Mihail Kogălniceanu o numea Constituție ("constituțiune") a noului teritoriu românesc.
 
Despre proclamațiile din 14 noiembrie 1878 și despre "Constituțiunea" din 1880 s-a scris masiv în ultimele decenii. De aceea, este mai interesant de văzut ce alte documente importante au fost emise în intervalul noiembrie 1878 - 1880 și care nu au fost atât de des menționate, deși sunt de o relevanță extraordinară. Din această categorie fac parte, spre exemplu "Regulamentul de administrație publică asupra organisatiunei judecătoresci în Dobrogea", semnat de Carol I pe 11 noiembrie și "Regulamentul pentru împărțirea și organizarea administrativă a Dobrogei", din 13 noiembrie 1878.
 
Ne vom referi acum însă la Decretul 2533, din 13 noiembrie 1878, decret care consfințește practic prevederile sus-menționatului "regulament de împărțire și organizare
administrativă a Dobrogei". La redactarea acestuia s-a ținut seama de foarte multe elemente distincte, specifice Dobrogei, cum ar fi vechea organizare otomană a teritoriului. În același timp, transformările administrative impuse de statul român în Dobrogea trebuiau să fie în concordanță cu viziunea modernă europeană, ceea ce implica renunțarea la aspecte specifice unei administrații turcești încă tributară moștenirii medievale. Cei care au lucrat la realizarea Decretului trebuiau să țină cont de toate amănuntele specifice teritoriului, pentru ca populației de aici să îi fie cât mai ușor să accepte toate transformările administrative și juridice.
 
Trebuie să menționăm de la bun început că în acest material referitor la 1878 ne referim la Dobrogea de Nord, compusă azi din județele Tulcea și Constanța, și nu la Dobrogea Istorică ce are în compunere și Dobrogea de Sud - Cadrilaterul.

 
La momentul oportun, vom acorda o atenție deosebită și unui al treilea județ dobrogean (!) ce apare în Decretul din 1878, Silistra Nouă, și care avea să dispară ulterior odată ce teritoriile sale au fost înglobate la județul Constanța.
Între 1913 și 1940, Dobrogea Istorică a aparținut României Mari și avea în componență patru județe: Tulcea, Constanța, Durostor și Caliacra. În baza Tratatului de la Craiova, din 7 septembrie 1940, România a cedat Bulgariei Dobrogea de Sud (Cadrilater), cu cele două județe Caliacra și Durostor.
 

Organizarea administrativă a Dobrogei

 
Ne întoarcem în Dobrogea românească - aceea a anului 1878 și la prevederile Decretului 2533, din 13 noiembrie. În preambul se specifică: "Carol I prin grația lui Dumnezeu și voința națională domn al românilor la toți de față și viitor sănătate.... având în vedere jurnalul Consiliului nostru de Miniștri nr.6 încheiat în ședința de 11 noiembrie curent, având în vedere voturile corpurilor legiuitoare de la 28 și 30 septembrie anul curent, am decretat și decretăm ce urmează".
 
Astfel, încă din startul Titlului I, înainte de enunțarea articolelor, se menționează că Dobrogea va fi împărțită în districte și plăși. Erau termeni noi, care înlocuiau vechile (scriptic și faptic) vechile termene otomane, cum era cazul - de ex. al kazalelor. Kazaua era numele sub-diviziunii administrativ-juridice dintr-o provincie otomană și care era inițial condusă de un kadî, cadiu, judecător al legii islamice. După 1839, începutul erei reformelor din imperiul otoman - Tanzimat, conducerea administrativă a unei kaza a fost transferată unui guvernator (kaymakam), în timp ce cadiul a rămas să se ocupe doar de problemele juridice.
 
Dobrogea a fost cucerită parțial (până în 1484 fără Gurile Dunării) de către otomani începând cu 1420-1421, fie după moartea lui Mihail I (august 1420), fie în timpul primei domnii a lui Radu I Praznaglava (1420-1422). După alte surse, cucerirea otomană ar fi început încă din 1416 (N. Iorga), în 1417 (C.C. Giurescu) sau în 1418, imediat după moartea lui Mircea. Dobrogea (Dobruca eli) a fost mai întâi o provincie otomană de graniță (udj), parte a sangeacului de Rumelia. În 1599, alături de Bugeac și de Edisan (azi SV Ucrainei și E Moldovei), Dobrogea cu ale sale kazale a devenit parte din ellayetul de Silistra (reședința pașei era în realitate la Babadag). În 1864, în condițiile în care turcii pierduseră teritoriile de la nordul Dunării, Dobrogea a intrat administrativ în componența villayetului Dunării. 
 
În 13 noiembrie 1878, vechile unități administrative otomane, kazalele, sunt desființate. Administrația românească introduce termenii de district, plasă, județ...
 
(Va urma)
 
Bibliografie
 
"Dobrogea în Arhivele românești 1597-1989", coordonator Virgil Coman, document nr.26 - Decretul nr.2533/13 noiembrie 1878
Costin Scurtu - Organizarea armatei române moderne în Dobrogea 1878-1894
Dan Prodan - "Identitatea  şi  integrarea Dobrogei  în  cadrul  României (1878 – 1918)", revista Luceafărul, 9 noiembrie 2017, luceafarul.net, accesat 4 oct 2019
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absovit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene. 
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018.    
 
Citeşte şi:
 

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“

Judeţul Constanţa şi Dobrogea anilor '30 (IV). Un tărâm cosmopolit