Copiii sirenei

O familie de pescari avea o fetiţă pe nume Luisa şi toţi trei locuiau într-o căsuţă de la marginea mării. Fetiţa intra cu multă bucurie în apă şi, stând să fie mângâiată de valuri, îşi petrecea acolo ziua întreagă pentru că marea avea un farmec aparte pentru ea. Mama ei nu avea întotdeauna timp să stea prin preajmă şi îi spunea mereu să nu intre în apă:

— Nu intra în mare, fiindcă te poţi îneca iar eu nu voi şti nimic de tine!

 

Şi astfel, cuprinsă de spaimă, fetiţa rămânea pe lângă casă mai mult timp, dar simţindu-se parcă atrasă de mare, fugea din nou spre ea. Era încântată de valurile ce se ridicau în sus, revărsându-se pe nisip, mereu şi mereu la fel, ademenind-o şi cântându-i parcă.

 

Într-o zi, mama ei o chemă şi îi povesti o întâmplare de mult uitată de săteni:

— Draga mea, cu mult timp în urmă o sirenă a furat mai multe fetiţe, ducându-le în adâncuri pentru că ea nu avea copii şi voia să se joace cu ele. Acestea nu au mai fost văzute niciodată de părinţii lor şi, cu toate că sătenii le-au căutat mult, se pare că ele s-au înecat, pentru că niciun om nu poate sta în adâncuri prea mult timp.

— Dar bine, mamă, eu ştiu să înot foarte bine, niciodată nu voi păţi nimic, iar ceea ce îmi spui tu este doar o poveste, răspunse fetiţa, ce avea ochii şi părul negri ca abanosul.

— Toate poveştile au un sâmbure de adevăr, draga mea fiică, uneori ele pot fi adevărate, îi spuse mama Luisei, încercând să o ţină cât putea de departe de marea care era în unele zile foarte furioasă, răsturnând bărcile pescarilor, scufundând vapoarele şi înecând oamenii.

Şi tatăl ei, pescar de meserie, încerca să o ţină departe de mare, mai ales când aceasta era zbuciumată şi aprigă la mânie.

 

Într-una din zile fetiţa, neascultându-şi părinţii, intră cu picioarele în apă în timp ce marea era extrem de agitată, în largul ei având loc o mare furtună, şi se simţi deodată trasă ca de o mână puternică, auzind un glas duios ce îi cânta necontenit. Luisa crezu că este o sirenă cu părul lung şi plin de flori, aşa cum auzise de la mama ei că există în adâncurile mării. Aceasta îi povestise că fiicele lui Neptun, zeul mărilor, erau multe la număr şi trăiau toate într-un castel mare şi frumos, plin de peşti aurii, stele de mare, meduze, caracatiţe şi scoici. Aşa că se lăsă trasă de mână şi, închizând ochii, porni alături de femeia frumoasă pe care nu o văzuse niciodată în viaţa ei, fiind curioasă să vadă cum este viaţa în fundul mării.

 

— Nu te speria, Luisa! Mergem în palatul meu din adâncuri, unde îţi voi cânta şi te voi răsfăţa, pentru că eu nu am copii şi aş dori să am o fetiţă aşa frumoasă ca tine, spuse sirena.

Din depărtare, mama Luisei veni ca la o chemare lângă marea furtunoasă, făcând disperată semn fetei să iasă din apă. Deoarece aceasta era singurul ei copil şi mângâierea vieţii ei, începu să plângă, să se roage şi să strige spre sirenă:

— Lasă-mi fata în pace! Nu o lua cu tine! Este prea mică şi se va îneca!

— Nu pot să ţi-o dau, pentru că marea nu dă niciodată înapoi o făptură omenească pe care a luat-o.

 

Între timp, noaptea întunecoasă se lăsase peste întinsul nemărginit al mării, iar sirena mergea mereu înainte, tot înainte, până când Luisa văzu strălucind în adâncuri o lumină minunată şi îşi dădu seama că acolo este castelul ei.

 

În acest timp, pierzând-o din priviri, mama fetei se întoarse acasă supărată şi îl rugă pe soţul ei să îi cheme în ajutor pe ceilalţi pescari cu bărci şi vaporaşe, să plece în căutarea ei. În timp ce părinţii o căutau pe suprafaţa mării pe fiica lor, înnebuniţi de durere, Luisa ajunse cu sirena într-un castel ce lumina toată marea: acoperişul palatului era din alge, zidurile de cristal, iar poarta mare de sticlă era luminată în toate culorile pământului. În castel erau o mulţime de copii, fetiţe şi băieţi, care săreau şi se jucau plini de voie bună, înconjuraţi de mulţi peşti şi de alte sirene.

 

Pe moment, fata nu îşi dădu seama că este pe fundul mării, neştiind cât de departe este de părinţii ei, de colegii de la şcoală, de prietenii din sat şi de toţi oamenii de pe pământ, însă cu timpul acesteia începu să i se facă dor de tot ce este lumesc. Se ruga mereu de sirenă să îi dea voie să se întoarcă acasă la părinţi:

— Te rog, dă-mi voie să mă întorc acasă la mine, la părinţii mei şi la prieteni, spunea Luisa plângând. Nu doresc să mai locuiesc în adâncuri alături de tine!

— Aşa ceva nu se mai poate acum! Vei rămâne aici definitiv, alături de ceilalţi copii, pentru că tu asta îţi doreai de fapt când veneai pe malul mării, urmărindu-mă, îi spunea sirena.

 

Vremea trecu mai repede decât îşi dădu fata seama pentru că aici era mereu noapte şi, deşi totul era luminat din cauza castelului, ea nu putu să îşi dea seama câte zile şi nopţi trecuseră, câte săptămâni, luni şi ani.

 

Deasupra apei, părinţii ei încetară să o mai caute, la fel şi sătenii, pescarii şi ceilalţi oameni pentru că niciun om nu poate rămâne mereu pe mare fără ca aceasta să nu îl tragă în adâncuri cu valurile ei înspumate.

— Mi-am pierdut orice speranţă că îmi voi găsi fata, spunea mama Luisei plângând.

— Şi copiii noştri au dispărut cu mai mult timp în urmă, răspundeau unii dintre săteni ce îşi pierduseră demult copiii, crezând că aceştia s-au înecat şi neştiind că de fapt ei trăiesc în adâncul mării alături de sirenele ce se simţeau singure şi îi furaseră.

— Se pare că povestea sirenei care fură copii este adevărată pentru că, deşi cei dispăruţi nu se mai întorc, trupurile lor nu sunt aduse de mare la mal, deci nu sunt morţi, spuneau unii dintre ei.

 

Luisa era o fată deşteaptă ce nu se lăsa înfrântă la greu, iar acum, prin vitejia ei, dorea să îi salveze pe ceilalţi copii din adâncuri, ducându-i acasă la familiile lor.

— Vă mai amintiţi de părinţii voştri? îi întrebă ea pe copiii de aici.

— Care părinţi? răspunseră nedumeriţi aceştia.

— Mamele şi taţii voştri, surorile şi fraţii, colegii de la şcoală, lumea noastră pământeană care este frumoasă, plină de verdeaţă şi de flori, plină de pomi, cu munţi, văi, câmpii, soare, lună, stele…

 

Dar ei aproape că uitaseră viaţa lor pe pământ şi trăiau aici în adâncuri fără să se gândească la ce durere au lăsat acasă când s-au aruncat în valurile înspumate ale mării, urmărind sirenele ce i-au furat. Încet-încet, Luisa vorbi cu toţi copiii şi le aminti acestora de familiile lor şi de viaţa de deasupra apei.

— Acum că ne-am amintit cu toţii, vrem acasă!, spuseră copiii într-un glas, începând să plângă.

— Nu ne poate opri nimeni dacă dorim cu toţii acelaşi lucru, le spuse Luisa, trăgându-i de mână spre poarta de sticlă care se deschise singură.

 

Copiii ieşiră din castel şi, înotând cu putere, se prinseră de delfinii ce îi înconjuraseră, lăsându-se traşi de aceştia spre suprafaţa apei. Sirena luă şi ea la rândul ei toate suratele şi porniră în căutarea lor, dar degeaba… aceştia nu mai erau de găsit. Fuseseră traşi la suprafaţă de către prietenii lor, delfinii, cu care se jucaseră până atunci în castelul de pe fundul mării.

 

Cu toţii erau acum mari, nu mai erau copii, erau frumoşi, înalţi şi, mergând spre mal, se apropiară de satul lor în care copilăriseră, strigându-şi părinţii. Aceştia, cu toate că nu îi recunoscură la început, fugiră spre ei, luându-i în braţe şi plângând de bucurie.

— V-aţi întors, dragii noştri, după atât de mult timp nici nu mai speram!

— Credeam că nu o să vă mai vedem niciodată, spuse fericită mama Luisei.

— Vă promitem că de acum nu ne vom mai apropia de mare, de valurile ei şi de înşelătoarele sirene.

 

Copiii erau mulţi la număr şi astfel satul lor se umplu de fericire, bucurie şi voie bună. Sirenele rămaseră singure în adâncul mării, ţinându-şi de urât unele altora pentru că ei nu se mai apropiară de valurile înspumate ale mării, iar acestea nu se mai amăgiră niciodată că vor putea avea copii pământeni.

 

SFÂRŞIT

 

Despre Cristina Gabriela Covaliu
 
Născută în București, Cristina Gabriela Covaliu este absolventă a Liceului Teoretic „Matei Basarab“, secția Filologie - Istorie, și a Facultății de Psihologie. Din dragoste pentru copii și încercând să le bucure viața, a scris mai multe cărți ai căror eroi sunt cei mici, precum și romane.  
Anul trecut a debutat cu o carte pentru copii la Editura Coresi, „Aventurile lui Petrică“.
Alte apariții editoriale:  
- „Aventurile lui Petrică“, Ed. Coresi
- „Întâmplări cu Iulia și Dorin“, Smashwords.com
- „După cinci decenii“, ed. Sf. Ierarh Nicolae
- „Doi frați viteji“, Smashwords.com
- „În lumea vrăjilor“, Smashwords.com
- „Povești cu sirene“, Smashwords.com
- „Vocea Africii“, Smashwords.com
- „Între prezent și trecut“, Smashwords.com
- „Dincolo de vise“, Smashwords.com

 

Citeşte şi:

Poveste de iarnă