De la Murighiol la Tulcea - Oraşul sultanului, Comoara celor Cinci Dealuri, Cetatea Prinţului Sviatoslav Igor şi Satul lui Malcoci-Oglu (Mahmudia - Beştepe - Victoria - Nufăru - Malcoci)

Pleci de la Murighiol spre Tulcea, sunt doar 38 de kilometri, iar peisajul este unul de vis. În dreapta vezi Braţul Sfântu Gheorghe, prin care Dunărea coboară spre gura de vărsare, acolo unde se va contopi cu apele mării... În jurul nostru, peste tot vedem coline înverzite, un peisaj pitoresc şi localităţi frumoase, cu poveşti pe măsură.
 
Tocmai ce am plecat din Murighiol, cea mai mare comună din România ca suprafaţă, dar asta în condiţiile în care teritoriul său este format în principal din luciul de apă. La Murighiol, unii bătrâni povestesc că în turcă numele se traduce ca Murî Ghiol, adică Lacul Furnicilor. De ce al Furnicilor este greu de spus, localnicii nu ştiu să îţi răspundă.
 
O altă variantă a numelui Murighiol este cea de Lacul Violet, iar după umila mea părere, acest nume pare mai credibil, mai logic. Adesea, culoarea apelor devine întunecată, violetă chiar. Pe vremuri, când complexul lagunar Razim (Razelm) Sinoe era doar un golf la Marea Neagră, Murighiolul nu era nici el lac şi era plin de apa sărată a mării. De aceea, romanii i-au zis Halmyris sau Salmorus, care se traduce prin Apă Sărată. Acum mai bine de 200 de ani, pe unele hărţi, localitatea apare sub numele de Sărăria sau Sărătura. Murighiolul a rămas acum însă, de ceva timp, în urma noastră...
 
Am ajuns lângă Mahmudia, pe care o vedem în dreapta noastră, în timp ce ne îndreptăm spre Tulcea. Nu avem timp să ne oprim acum, dar ne promitem că o vom face cu ocazia unei viitoare noi călătorii în Deltă. În antichitate, romanii au numit-o Salsovia şi a fost o importantă cetate a provinciei, timp de aproape jumătate de mileniu (sec. I-VI d.H).
 
La Mahmudia există o frumoasă şi tristă legendă. Se spune că un tânăr turc pe nume Mahmud s-ar fi îndrăgostit de o româncă frumoasă, Lia, iar aceasta îi împărtăşea dragostea. Familiile celor doi se opuneau însă căsătoriei, aşa că tinerii şi-au luat vieţile, aruncându-se în apele Dunării, singurul loc unde puteau fi împreună.
 
Istoria oficială ne spune însă că numele Mahmudia vine de la sultanul Mahmud II (1808-1839). După un război cu ruşii (1828-1829), sultanul a adus în satul numit pe atunci Moldovan sau Beştepeaua Moldovenească sute de familii de tătari. Aceştia au schimbat numele localităţii în Mahmudieh, în cinstea protectorului lor. În doar câţiva ani, Mahmudieh a fost ridicată la rang de oraş.
 
Curând suntem la Beştepe, care în turcă înseamnă Cinci Dealuri. Nu e greu să înţelegi de ce, atunci când admiri culmile ce domină aşezarea. I s-a mai spus în trecut Beştepeaua Românească, pentru a o diferenţia de cea Moldovenească (Mahmudia). Legenda locului spune că Mahmud al II-lea a construit pe cea mai înaltă colină o puternică cetate care străjuia zona. Nimeni nu a găsit-o însă vreodată. Sunt însă multe ruine în zonă, o davă getică la Piatra lui Boboc şi vestigii romane. Oamenii locului vorbesc adesea de comori îngropate printre ruine şi mulţi temerari au încercat să dea de ele, însă fără vreo izbândă.
 
Ajungem în scurt timp în Victoria, sat ce ţine de comuna Nufăru. Victoria s-a numit în trecut Pârlita, pentru că primele gospodării de aici au ars într-un mare incendiu. A fost distrus în 1829, refăcut după vreo 25 de ani, iar numele de Pârlita i-a rămas mult timp, până la venirea comuniştilor.

 
Nici nu apucăm să vedem prea mult Victoria, că ajungem în comuna Nufăru. Pe la 1849, un polonez pe nume Korsak scria că aşezarea nu are mai mult de 30 de case. S-a mărit mult după 1879, când au început să se stabilească aici români din alte provincii.
 
În Nufăru ne atrage atenţia un indicator: undeva în stânga noastră, la un kilometru distanţă, se află un monument istoric - cetatea bizantină Proslaviţa. Ne facem timp cinci minute şi dăm o fugă până acolo. Ruinele nu sunt spectaculoase, dar povestea lor, da. La sfârşitul secolului X, între 969 şi 972, Proslaviţa (Pereislaveţ - Micul Prislav) a fost ocupată de Sviatoslav Igor, mare prinţ al Rusiei Kievene. Acesta chiar i-a şocat pe ruşii săi, schimbând capitala statului de la Kiev la Proslaviţa, timp de trei ani.
 
Sviatoslav Igor s-a războit cu bizantinii, a fost învins la Durostolon (Silistra) şi a fost forţat în cele din urmă să abandoneze Proslaviţa şi să se retragă din Dobrogea. Înainte de a ajunge la Tulcea, ultima localitate importantă prin care trecem este Malcoci. A fost sat de germani dobrogeni mult timp, de la sfârşitul sec. XIX şi până în 1940. Etnicii germani şi-au părăsit satele din Dobrogea atunci când Hitler i-a chemat în ţara strămoşilor lor, în cadrul unui program numit „Acasă în Reich“. De pe urma lor a rămas doar biserica, impresionantă chiar şi ca ruină.
 
Există mai multe variante cu privire la originea numelui Malcoci. Oamenii satului îţi vor spune că vine de la un anume turc Malcos (sau poate mai degrabă grec, după nume), ce îşi avea în zonă o târlă de oi, chiar unde astăzi este satul.
 

O altă variantă, de asemenea plauzibilă, este aceea că satul a fost întemeiat în 1541 de Malcoci Oglu, „paşă de Chilia“. În istorie, numele acesta mai apare...
 
Cronicarul Grigore Ureche povestea în Letopiseţul Ţării Moldovei că pe 16 noiembrie 1485, în zona Chiliei, pe malul lacului Cătlăbuga, Ştefan cel Mare l-a învins pe Bali Beg Malcoci Oglu, paşă de Silistra. Acesta a umblat mult prin Dobrogea de nord-est şi este posibil, fie ca el, fie ca acel paşă de Chilia din 1541 (probabil asemănare de nume), să fi dat numele satului Malcoci.
 
Mai sunt şi alte variante... Astfel, în Imperiul Otoman, unele trupe de cavalerie erau comandate de un ofiţer numit Malkoc. O altă ipoteză ne duce la relieful colinar al zonei şi la cuvintele slave „malinki kucea“, adică movila mică, de la care s-ar fi format ulterior termenul Malcoci. Nimeni nu ştie însă cu siguranţă care este varianta adevărată...
 
Lăsăm Malcociul, privindu-i colinele, şi ele încărcate de mistere. Unul dintre dealurile acestea se numeşte al Banilor, pentru că aici localnicii găsesc accidental, de mai bine de 100 de ani, monede antice. Şi aici, aşadar, toată lumea îţi povesteşte de comori nedescoperite, ascunse în vremuri de demult.
 
Ajungem în scurt timp la Tulcea, vechiul Aegyssus. Dar aceasta este o altă poveste... Aventura continuă...
 
Bibliografie
 
Revista „Tomis“ - Incursiuni în istoricul comunităţilor dobrogene
MD Ionescu - Dobrogia în pragul secolului XX
Istoria comunităţii germane în Dobrogea
Grigore Ureche - Letopiseţul Ţării Moldovei
Eugenia Doina Gemală - Legende din ţinuturi dobrogene

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie
 
Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“
 
Dobrogea în perioada otomană (II) Poruncile sultanilor Ahmed al III-lea şi Mahmud I