Dobrogea şi războaiele ruso-turce (II). Sfârşitul conflictului şi Pacea de la Cainargeaua Mică (Kuciuk-Kainargi) (1768-1774) - galerie foto

În 1770, Rusia condusă de Ecaterina a II-a, încurajată de succesele militare înregistrate pe diverse fronturi, se pregătea să demareze contraofensiva.

Imperiul Otoman îşi concentrase mare parte din armată în nordul Dobrogei, în taberele militare de la Isaccea sau Babadag. De la Isaccea, sultanul Mustafa al III-lea trimitea pe 26 mai 1770 un firman destinat cadiilor şi funcţionarilor din localităţile dunărene, cerându-le să îi aducă grabnic provizii din Ţara Românească.

 

Turcii nu mai puteau face însă nimic pentru a schimba soarta războiului. În anul următor, ruşii invadează ţările române, intră în Iaşi şi Moldova. În acelaşi timp, armatele ţariste trec Dunărea şi invadează şi Dobrogea. Tulcea, Isaccea, Măcin şi Hârşova sunt pe rând cucerite.
 
Diplomaţii de la Constantinopole se gândesc deja la pace. Se încheie chiar un armistiţiu la Focşani, în 1772, dar acesta este de scurtă durată, luptele fiind reluate aproape imediat. Se dau lupte grele la Silistra, iar otomanii visează la o contraofensivă, vrând să îi împingă pe ruşi măcar până la Hârşova.
 
Suvorov, Weismann şi ceilalţi generali ai Rusiei stăpânesc însă foarte bine situaţia şi reuşesc să înregistreze noi succese, fiind mult mai disciplinaţi tactic. De la Isaccea la Silistra, Dobrogea este un tărâm de groază, în care pustiul şi distrugerile sunt la ele acasă. Mulţi români au trecut deja Dunărea, refugiindu-se în Ţara Românească, dar şi acolo situaţia este foarte grea.
 
Pe 24 decembrie 1773, Mustafa al III moare şi sultan devine Abdul Hamid, care doreşte să pună capăt războiului. Între timp, armata sa este împinsă tot mai mult spre sud, peste Balcani.
 
Cele două tabere decid într-un final să facă pace. Pe 21 iulie 1774 se încheie tratatul cunoscut sub numele de Kuciuk-Kainargi, după locul semnării sale. Ce se ştie mai puţin astăzi este că acest loc este chiar în Dobrogea, foarte aproape de Dunăre.
 
Numele Kucuk-Kaynarca, cum i-au zis turcii, vine de la cele două sate apropiate. Unul este Kainardja (numele românesc - Cainargeaua Mică), aflat în prezent în Bulgaria, iar celălalt este Cuiugiuc, sat de aproximativ 200 de locuitori, aflat la numai un kilometru de graniţă şi care aparţine de mult mai bine-cunoscuta comună Lipniţa (alături de alte şase sate). Aşadar, un tratat de pace încheiat într-un loc pe care astăzi îl trecem cu vederea mult prea uşor.
 

Documentele au fost semnate lângă o fântână aflată astăzi pe teritoriul satului bulgăresc, unde a fost întemeiat şi un muzeu care să amintească semnarea tratatului.
 
În urma acestui tratat, otomanii învinşi au fost obligaţi să recunoască independenţa Hanatului Crimeii, care intra însă sub protectorat rusesc, iar Austriei i-a fost cedată Bucovina.

Rusia a obţinut numeroase avantaje materiale, politice, economice şi mai ales teritoriale. Astfel a primit stepa dintre Bug şi Nistru şi a recăpătat ieşirea la Marea Azov, pe care în trecut o realizase Petru cel Mare.

Rusia reuşea însă acum să obţină accesul la Marea Neagră. Mai mult decât atât, învingătorii primeau o despăgubire de război de 4,5 milioane ruble. Este un tratat care a dezavantajat ţările române, pentru că Rusia a primit şi dreptul de a proteja credincioşii ortodocşi de peste tot şi s-a folosit apoi de această prerogativă în Ţara Românească şi Moldova, intervenind puternic în timpul domniilor fanariote. Acest tratat a fost semnat de feldmareşalul Piotr Rumianţev şi de reprezentanţii sultanului Abdul Hamid.
 
Pe 27 septembrie 1774, printr-un berat imperial semnat la Constantinopole, sultanul Abdul Hamid îl numeşte domn în Moldova pe Grigore III Ghica şi îl informează cu privire la obligaţiile ce îi revin conform tratatului de la Kuciuk Kainargi. Procedează la fel în decembrie, când, printr-un hatt-i-serif, îl anunţă pe domnul Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti, despre obligaţiile care îi revin conform tratatului.

 
Dobrogea a supravieţuit marelui război, dar rănile sale sunt foarte adânci. Treptat, lucrurile încep să revină la normal, satele sunt repopulate, oamenii reîncep să lucreze pământurile... Totul este însă o iluzie care va dura puţin timp... Războaiele vor continua...
 
(Va urma)

Bibliografie

Rădulescu/Bitoleanu - Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare - Dobrogea, Ed. Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Brian L. Daveis - The russo-turkish wars 1768-1774, Catherine II and the ottoman empire
Abdurrahim Ozer - The ottoman-russian relations between the years 1774-1787, Bilkent University Ankara.  

Despre Cristian Cealera

Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal“, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.
 
Citeşte şi:

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“

Dobrogea şi războaiele ruso-turce (I). Un tărâm devastat (1768-1774)