Domnul Carol şi întoarcerea Dobrogei acasă, la Ţară. Aşa cum reiese din declaraţii oficiale şi corespondenţă de familie

În 1866, pe tronul lui Cuza - domnul exilat, domnul Unirii, binefăcătorul ţăranilor, întemeietorul României moderne -, era adus un străin: Carol de Hohenzollern Sigmaringen. Domnul Unirii devenise deja un simbol. Din acest punct de vedere, locul său era dificil de preluat. Dar Carol, devenit domn şi, apoi, rege al României, va reuşi să depăşească acest aparent handicap, devenind, prin faptele sale, român.
 
Rolul regelui Carol I în istoria României este unul bine definit şi de necontestat. Atitudinea sa faţă de toate teritoriile româneşti, încadrate sau nu între graniţele statale, este una demnă de toată lauda, prefigurând Marea Unire din 1918. În acest sens, şi zbaterea sa pentru revenirea Dobrogei la Ţară, pentru dezvoltarea sa, racordată la spaţiul naţional şi european.
 
Încă înainte de Războiul Ruso-Turc - devenit Războiul de Independenţă al României -, Carol I considera Dobrogea ca fiind „mărgăritar al coroanei României“. Astfel, în însemnările sale din 8 iunie 1867, domnul cerea guvernului să facă demersurile diplomatice necesare pentru ca să i se retrocedeze României Delta Dunării, conform Tratatului de la Paris, din 1856. În 1878, Carol I era conştient că presiunile asupra României vor fi deosebit de mari, mai ales din partea colosului răsăritean, Rusia, care dorea redobândirea întregii Basarabii, estompând interesul pentru ieşirea la Dunăre şi Mare.
 
Pe altă parte, Carol I era sfătuit de tatăl său, Carol-Anton de Hohenzollern, care-l informa că Bismark nu ar pune în pericol Germania pentru ca România să păstreze sudul Basarabiei. Carol-Anton se dovedea a fi, în acel moment, cel mai lucid. Este explicabilă şi atitudinea celeilalte tabere, care nu accepta să primească Dobrogea în schimbul altui teritoriu românesc, Basarabia. Nu trebuie omis faptul că Rusia ar fi fost dispusă să ne dea sudul Dobrogei, cu condiţia ca să înceteze campania antirusească din Parlament şi din presa românească.
 
Colonelul Arion primise instrucţiunile în sensul susţinerii, la tratativele de la San Stefano, ca „toate braţele Dunării, inclusiv cel de la Sf. Gheorghe să fie iarăşi retrocedate României, conform vechilor titluri de posesiuni române. Să adjudece României o indemnizaţie de război până la 100 de milioane, iar până la achitarea acestor sume, Nicopol, Rahova, Lom-Palancka şi Vidinul să rămână ocupate de trupele române. Dacă România ajunge la înţelegere cu Poarta, Rusia n-ar mai pretinde de la aceasta, retrocedarea Basarabiei, ca aparţinând Turciei“.
 
Încercările diplomaţiei române, înarmată cu argumente istorice, n-au avut nicio şansă. La sfârşitul lui ianuarie 1878, Dumitru Brătianu îi comunica domnului Carol că, pentru a evita un conflict cu Rusia, trebuia luat în considerare schimbul Dobrogei cu sudul Basarabiei.
 
Carol cântărea dezavantajele şi avantajele revenirii Dobrogei la Ţară şi ale cedării Basarabiei. Astfel, acesta afirma, într-o scrisoare adresată tatălui său, la 8/20 februarie 1878: „Porţiune oferită din Dobrogea cea neproductivă nu este într-adevăr o compensaţie potrivită pentru cedarea Basarabiei, dar este totuşi acceptabilă, dacă şi Constanţa va face parte din ea, căci posesiunea acestui port la Marea Neagră ar putea fi de cea mai mare importanţă pentru viitorul înfloritorului comerţ român“.
 

Din însemnarea domnului din 24 ianuarie/5 februarie 1878 reiese ostilitatea opiniei publice româneşti faţă de Rusia. Kogălniceanu insistă pe ideea schimbului Dobrogea contra Basarabia, iar hotărârea Parlamentului este alta. La sfârşitul lui ianuarie, se ştia că Austro-Ungaria fusese de acord cu cedarea. Presa germană era, din ce în ce mai mult, făţiş de partea Rusiei. Carol-Anton îl sfătuieşte pe fiului său: „Să protestaţi şi să cedaţi, acesta este lucrul cel mai înţelepţesc“. Frâiele tratativelor de pace sunt trecute în mâinile lui Kogălniceanu, care, împreună cu Brătianu, duce un adevărat război pentru susţinerea cauzei româneşti.
 
Interesul deosebit al lui Carol reiese din însemnările sale. De exemplu, pe 22 iunie/4 iulie, acesta îndemna la chibzuinţă şi la rezervă, deoarece „miniştrii arată deja o aplecare în a se primi Dobrogea şi nu tăgăduiesc foloasele ce ar putea să aducă României posesiunea unei bucăţi din coasta Mării, şi stăpânirea unui teritoriu pe malul drept al Dunării“. Carol îi scria tatălui său că „noi trebuie să evităm în protestele noastre tot ce-ar putea vătăma Rusia“. Scrisoarea adresată tatălui său din 23 iulie/4 august 1878 arată, o dată în plus, zbaterea Prinţului: „Teritoriile de dincolo de Dunăre nu ne sunt date ca o compensaţie pentru Basarabia; le luăm ca despăgubire de război şi pentru că Europa ni le-a dat din iniţiativa ei. Astfel am câştigat foarte mult materialiceşte şi moralmente şi nimeni nu ne poate refuza stima sa (…). Populaţia de acolo se simte foarte fericită să fie unită cu România şi mi-a trimis numeroase adrese, la care însă n-am răspuns până acum. La luarea în stăpânire a Dobrogei voi da o proclamaţie şi poate chiar la toamnă voi vizita această nouă ţară. Oraşele de la Dunăre le cunosc: acum câţiva ani am fost primit la Tulcea şi la Sulina cu mari demonstraţiuni. Constanţa e un port frumos, care, ca şi calea ferată până la Cernavoda, a fost construită de o societate engleză. Sunt acolo instalaţiuni pentru băi de mare şi câteva hoteluri bune. Clima este sănătoasă. Mangalia este un sat mic şi are însemnătate numai pentru că se poate construi acolo un port excelent, apărat de vânturile de la Nord şi de la Răsărit. La fixarea frontierei vom căuta să ne apropiem cât mai mult de Silistra, deoarece Dunărea nu e prea lată acolo şi se poate mai lesne construi un pod“.
 
La 29 iulie/10 august 1878, Carol I şi ministrul său de război, generalul Cernat, au hotărât ca armata să fie pusă pe picior de pace şi au trimis în Dobrogea regimentele 4, 5 şi 7 Infanterie, regimentul 1 Artilerie şi regimentul 2 Roşiori.
 
Însemnările care urmează privesc momentul de cotitură din august-septembrie 1878, la care se referea şi Kogălniceanu atunci când afirma: „În tot cazul, România poate preda Basarabia, primind în acelaşi timp Dobrogea; condiţiunile pentru predare şi acelea pentru primire trebuie să fie înscrise în unul şi acelaşi protocol“. Corespondenţa dintre domnul Carol şi tatăl său dovedesc, în continuare, interesul deosebit pentru rezolvarea problemei în favoarea României. Astfel, Carol-Anton îi scria fiului său: „Aveţi înainte-vă momente grele încă - Basarabia, Dobrogea şi reglarea frontierei. După arătările lui Kogălniceanu, am înaintat un mare memoriu către Principele de Coroană, în privinţa menţinerii linei drepte de la Mangalia până ceva mai jos de Silistra şi a construi un pod la Călăraşi. Am accentuat în acest memoriu că, cu ocazia acestei linii de fruntarie, politica germană poate să-şi arate de fapt bunăvoinţa către România, neţinând de altfel seama decât de prescripţiile Tratatului de la Berlin şi opunându-se la pretenţiile ruseşti. Am zis că este neapărat necesar ca hotarul să fie cât mai aproape de Silistra, pentru că numai pe acolo se poate construi un pod. Călăraş pare a fi cel mai potrivit cap de pod“.
 
În scrisoarea din 14/26 octombrie 1878 către tatăl său, Carol remarca atitudinea populaţiei musulmane din Dobrogea: „Azi am primit o deputaţiune turcească (din Dobrogea - n.n.) care M-A rugat să mă ocup curând de această ţară şi să permit reîntoarcerea populaţiei turce şi tătare emigrate, ceea ce, se înţelege, s-a admis“. Bucuria românilor din Dobrogea este exprimată şi prin telegrame adresate domnitorului.

 
Condiţiile păcii sunt cunoscute. Conform art. 46 din Tratatul de la Berlin, Dobrogea revenea României, readucând, astfel, ţării 14 758 km şi un număr de 106.943 de locuitori, dintre care 30.977 români, 20.715 bulgari şi 16.493 turci.
 
Wilhelm, viitorul împărat al Germaniei, îi scria lui Carol: „Şi acum fie ca România să folosească fără întârziere toate avantajele care totuşi se pot scoate din puţin promiţătoarea Dobroge şi ca lucrarea de poduri, canaluri şi porturi, să însemne o eră nouă a guvernării tale“. Carol îi răspunde: „Insula Şerpilor este un far destinat a lumina în timpul nopţii calea corăbiilor, ca să nu se sfarme de stânci. Acest far, încredinţat nouă de Congres, trebuie să fie simbolul nostru în Orient”.
 
Fratelui său, Friedrich von Hohenzollern, îi scria, pe 3/15 iulie 1878; „Despre teritoriile de dincolo de Dunăre pe care ni le-a atribuit Congresul se spune că sunt frumoase şi fertile; avem un câştig în lungimea litoralului şi în câteva porturi. Despre Constanţa care este legată de Dunăre prin calea ferată se spune că este o frumoasă staţiune balneară. În orice caz, sub administraţia noastră aceste noi provincii vor căpăta o cu totul altă evoluţie decât sub turci. Aici în ţară mai sunt unii care se împotrivesc la acceptarea Dobrogei de teamă că ar putea să coste prea mult. Nu împărtăşesc câtuşi de puţin această părere şi cred că cu timpul vom avea venituri acolo“. Aceleaşi cuvinte frumoase şi pline de optimism le regăsim şi în scrisoarea către sora sa, Maria de Flandra - 6/18 iulie 1878: „Recunoaşterea măririi noastre dincolo de Dunăre trebuie să o acceptăm (…) ca să avem ieşire la Mare, singura cale pentru a impulsiona comerţul nostru. Aceste noi judeţe au un mare viitor, numai că trebuie să le scoatem din starea jalnică în care l-au lăsat turcii şi trebuie construite imediat şosele şi şcoli. Dobrogea are o reputaţie mai proastă decât merită, ţara este fertilă şi pământurile micului Balcan, pe care le cunosc, sunt foarte frumoase. Măcinul, unde eu am fost anul trecut după ce îl ocupaseră ruşii, este un oraş frumos aşezat; la fel Tulcea“.
 
Planurile lui Carol privitoare la Dobrogea sunt repede puse în aplicare. Pe 22 august/3 septembrie 1878, îi scria fratelui său că „am desemnat deja trupele care vor intra în Dobrogea şi doresc să asist la trecerea lor peste Dunăre. Am constituit un al treilea regiment de cavalerie permanent pentru teritoriul ocupat care împreună cu regimentul 2 de Roşiori vor forma brigada de cavalerie a zonei. În plus vor mai intra două regimente infanterie de linie, un batalion de vânători şi şase baterii cu efective de război“. În aceeaşi idee, Carol I îi scria pe 18/30 octombrie: „Divizia care urmează să ocupe Dobrogea a fost deja dislocată la Brăila, dar vom intra acolo abia peste 10 zile (…) Dobrogea ne face multe griji căci prin ocuparea ei putem fi implicaţi oricând în conflicte dincolo de Dunăre. Ruşii nu fac încă nici o pregătire pentru retragere“.
 
Problema Basarabiei era deja închisă. Basarabia era pierdută. Rămânea însă bătălia pentru graniţa României cu Bulgaria. Însemnările lui Carol I dovedesc interesul deosebit manifestat pentru situaţia stabilirii frontierei Dobrogei. Astfel, pe 23 ianuarie/4 februarie 1879, acesta nota: „Tornelli a declarat ieri la Roma, că Europa nu a autorizat România, să ocupe linia de hotar dintre Dobrogea şi Bulgaria“. A doua zi era înştiinţat că „Rusia face toate sforţările pentru ca Arab-Tabia să nu rămână României“. Dar ruşii ocupaseră Silistra şi deja dictau în Dobrogea.
 
Trei aspecte referitoare la Dobrogea îl preocupau pe domn: relaţiile româno-ruse - legate, cele legate de Arab-Tabia şi soarta Silistrei. În 1879, apare, pentru prima dată, ca argument pentru luarea Silistrei, ideea că doar lângă ea se poate construi un pod peste Dunăre, necesar stabilirii legăturii cu Ţara. De altfel, problema Arab-Tabia devine laitmotivul unui întreg capitol al Memoriilor, care poartă chiar titlul Ocuparea şi reevaluarea graniţei româno-bulgare (Arab-Tabia). Nu e însemnare a lui Carol din care să lipsească această problemă.
 
Pe 9/21 februarie 1879, acesta nota: „Generalul Principe Ghica, anunţă la Petersburg, că principele Gorciacov, când l-a anunţat, sub rezervă, că românii vor evacua Arab-Tabia, i-a zis: «România să nu-şi facă iluzii; Rusia nu-i va lăsa niciodată Arab-Tabia şi împrejurimile Silistrei. România să nu uite că Rusia i-a dat Dobrogea, şi numai stăruinţele delegatului francez şi celui italian, este a se mulţumi că fruntaria a fost lărgită până la Silistra». În loc să fie recunoscătoare pentru aceasta, România se arată duşmănoasă, şi face pe lângă Puteri, tot felul de demersuri contra Rusiei“.
 
Într-o scrisoare către tatăl său, acesta scria: „Astă toamnă ţi-am trimis un mic plan pe care era însemnată frontiera hotărâtă de Comisiunea Europeană. Colonelul Scherff mi-a spus atunci că asupra acestui traseu n-avea să se mai ivească nici nesiguranţă. Azi, Germania vrea că înapoieze Arab-Tabia Bulgariei, sau mai bine zis Rusiei, aşa că Silistra devine un punct strategic de prim rang. Pentru România însă, dobândirea întregii Silistre, care e cheia Dobrogei, este o necesitate şi fortăreaţa ne-ar fi fost dată, dacă n-am fi fost certaţi cu Rusia“.
 
Carol I îi scria surorii sale, pe 13/25 februarie 1879, că „ruşii ne fac viaţa foarte grea şi avem de dat lupte grele cu ei“ , iar pe 17/29 iunie, comenta că „din cauza graniţei din Dobrogea avem un conflict cu Bulgaria pe care sper să-l rezolv printr-o înţelegere cu Sandro Battenberg aşa încât ruşii să nu se mai poată amesteca“.
 
Chiar dacă nu ne oprim la proclamaţiile lui Carol către soldaţi şi către dobrogeni, amintim totuşi îndemnul la toleranţă, frăţietate, respect faţă de locuitorii Dobrogei, indiferent de etnia şi religia lor.
 
În Mesajul de deschidere al Corpurilor Legiuitoare, din 15/27 noiembrie 1878, Carol I amintea: „Autorităţile noastre şi armata română, sub ochii Mei, au trecut ieri Dunărea, spre a lua în posesiune Dobrogea, care prin tratatul de la Berlin s-a anexat României“. De asemenea, cu aceeaşi ocazie, specifica: „Grabnica unire a sistemului căilor noastre ferate cu calea ferată Cernavoda-Küstendje este imperios reclamată de interesele noastre politice şi comerciale. Ministerul va supune maturei d-voastră chibzuiri cuvenitul proiect de lege întru aceasta“. Pe 15 noiembrie, Armata română, sub conducerea generalului Anghelescu, intra în Dobrogea, ocazie cu care cetăţenii din Tulcea îi trimiteau Alteţei Sale Regale o telegramă de omagiu.
 
Acelaşi mesaj al lui Carol I, de toleranţă, înţelegere şi respect, îl întâlnim şi la cuvântarea de învestitură a episcopilor aleşi pentru Eparhiile Romanului, Huşilor şi Dunării de Jos. Astfel, Carol I se adresa Episcopului Dunării de Jos: „Mă îndoiesc un singur minut, că prin blându-ţi caracter, prin nobilele şi româneştile sentimente care te animă, vei predica mulţi ani cu fericire cuvântul lui Dumnezeu, pacea şi iubirea evanghelică, vei semăna şi vei întinde pe pământul Dobrogei sămânţa românească, insuflând în inimile noilor noştri concetăţeni spiritul de concordie şi de înfrăţire, sentimentele de devotament şi de iubire pentru scumpa noastră patrie“.
 
Pe 13/25 noiembrie 1878, domnul Carol I semnase Regulamentul pentru împărţirea şi reorganizarea administrativă a Dobrogei, prin care aceasta era împărţită în trei judeţe şi erau specificate atribuţiile autorităţilor locale. Vor urma alte legi speciale pentru Dobrogea şi ctitorii care vor lega Dobrogea de România şi România de lumea întreagă.
 

Despre Lavinia Dumitraşcu

 
Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)
 
Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei
 
„Din dragostea pe care o păstrez neamului meu și satului“ Familia Valaori din satul dobrogean Caratai/Nisipari și ctitoriile sale