Fortificaţii dispărute - „Dobrogea otomană, cea fără de cetăţi medievale“ (I)

„Voi nu aveţi cetăţi, nu aveţi castele. Imperiul Otoman nu a construit nimic notabil în Dobrogea, chiar dacă a stăpânit-o mai bine de patru secole şi jumătate“...
Aşa îmi spun adesea turiştii pe care îi plimb prin Dobrogea. Sunt uluiţi de frumuseţea locurilor mai puţin umblate, sunt reduşi la tăcere de istoria milenară a tărâmului, admiră întreaga moştenire antică, lăsată de greci, de romani şi romano-bizantini. Dar apoi, crezând că au găsit hiba acestui meleag cosmopolit şi aproape perfect, emit cu uşoară maliţiozitate următoarea concluzie: că Dobrogea nu se poate lăuda cu medievalul său...
 
Pentru a înţelege însă Dobrogea medievală otomană (1420 - 1478) şi toate problemele ei, trebuie făcută o atentă analiză. Este drept, când vorbesc de cetăţi, dobrogenii se laudă doar cu Enisala - ridicată de bizantini, controlată probabil de genovezi, stăpânită un timp scurt de Mircea cel Bătrân şi apoi preluată şi părăsită de otomani (pentru că din port la Marea Neagră a devenit o locaţie pe ţărmul unui lac creat prin colmatare). Enisala impresionează şi astăzi prin poziţia sa, cocoţată pe un vârf de stâncă, dominând Razim (Razelm) şi lacurile din jur. Nu este însă o cetate mare, acum jumătate de veac abia dacă încăpea în ea o garnizoană de până în 100 de oameni, pentru că rolul ei era strategic, de supraveghere a zonei...
 
Mai ştim, de asemenea, că a existat o puternică fortăreaţă la Nufăru, în judeţul Tulcea. Era cetatea bizantină Pereislaveţ - Proslaviţa, care, la un moment dat (sec. X), a fost capitala Rusiei Kievene, trei ani, sub stăpânirea prinţului Sviatoslav Igor. Acum, acolo se găsesc doar câteva ruine, deloc spectaculoase, şi pe care le cercetează specialiştii, dar pe care nu prea le vizitează turiştii. Povestea ei nu are însă nicio legătură cu Dobrogea din timpul stăpânirii otomane...
 
Mai ştim, bineînţeles, şi de Hârşova. Zidurile sale maiestuoase de piatră, dinspre Dunăre, impresionează şi astăzi. Litografiile şi gravurile de epocă medievală, descrierile călătorilor străini ce au ajuns în zonă, toate acestea ne vorbesc despre o fortăreaţă inexpugnabilă, despre o cetate puternică şi de o mare importanţă strategică...
 
În rest? Prea multe nu mai avem de spus atunci când ne lăudăm Dobrogea medievală, referindu-ne, evident, la structuri materiale, şi nu la moştenirea culturală lăsată de stăpânirea Înaltei Porţi.
 
Sunt însă foarte multe de spus, iar pentru asta trebuie analizată întreaga poveste...
Mai întâi însă, trebuie spus că cele mai multe fortificaţii otomane, atâtea câte au existat în Dobrogea, au fost distruse în timpul Războiului Ruso-Turc - 1828-1829 - şi vom prezenta fiecare caz în parte...
 
Dincolo de aceste fapte, trebuie înţeles faptul că otomanii au avut o cu totul altă mentalitate faţă de vesticii creştini dependenţi de castele şi cetăţi impunătoare.

Otomanii au construit şi ei, dar mai puţin în provinciile de graniţă, expuse inamicului, aşa cum a fost Dobrogea...
 
Ţara Dobrogei, Dobruca-eli, a fost cucerită efectiv de otomani în 1419-1420, în timpul lui Mihail voievod, fiul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), cel care reuşise să stăpânească Dobrogea preţ de aproape trei decenii (din 1388, cel mai probabil)...
Nu vorbim însă de o cucerire totală, pentru că la acel an, 1420 (n.a. - potrivit principalei surse bibliografice - Aurel Stănică), frontiera este undeva pe linia Yeni Sale (Enisala) şi Isakci (Isaccea), care devin fortăreţe de margine şi sunt imediat reparate din ordinul lui Mehmed I Celebi, sultanul de la acea vreme (1413-1421)
 
Despre o Dobroge cucerită de otomani în totalitate vorbim abia în vremea marelui Mahomed II Cuceritorul (Fatih) (1451-1481), cel care distrusese Constantinopolul bizantin, viitorul Istanbul...
 
După războaiele purtate cu Vlad Ţepeş (campania de la Dunăre - 1462), otomanii nu mai întâmpină rezistenţă (pentru moment) din partea altor domnitori valahi şi îşi văd liniştiţi de organizarea administrativă provinciei. Turcii pun stăpânire şi pe Gurile Dunării, mai ales după cucerirea porturilor Chilia şi Cetatea Albă de către Baiazid II (Veli) (1481-1512).
 

Aşa cum spuneam, la început, Dobruja este o provincie otomană de graniţă, udj, condusă de un udj bey. Dobrogea va face parte din sangeacul Silistra (ellayet), dar încă din sec XVII, paşa de Silistra preferă să conducă provincia din reşedinţa sa de la Babadag. La începutul sec. XVII, în 1621, Osman al II-lea construieşte o fortăreaţă puternică, impresionantă, la Isaccea. Sultanul se războia cu polonezii. Înfrânt la Hotin, Osman va face pace, apoi va fi detronat şi ucis de o revoltă a ienicerilor.
 
În sec. XVII şi XVIII, turcii au construit fortăreţe importante. Se aflau la Măcin, la Isaccea, Tulcea, Babadag, la Sulina, Vadu (Karaharman), Hârşova şi Mangalia. Bineînţeles, o fortăreaţă puternică era şi la Kustenge (Kiustenge, Kostence), care avea un sistem complex de fortificaţii, dar pe aceasta o vom trata separat, la un moment dat.
 
Aşa cum arată arheologul Aurel Stănică în lucrarea citată în bibliografie, toate fortăreţele otomane au avut acelaşi sfârşit: au fost distruse în 1829 de către ruşii care câştigaseră războiul cu Semiluna (finalizat prin Tratatul de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829).
 
În Dobrogea, turcii nu au ridicat castele sau cetăţi, ci doar câteva fortăreţe, menţionate mai sus. În rest, au construit fortificaţii. Ele erau însă de lemn, înconjurate de valuri de pământ. Foloseau palisada, elementul care implica înfigerea în pământ a numeroşi pari groşi şi lungi, legaţi între ei prin corzi sau bare uşoare. Termenul folosit pentru acest tip de fortificaţie este palankă, ştiut de noi şi sub numele de redută.
 
Palanka implica costuri mici şi era mereu preferată în provinciile de graniţă. Costa puţin şi dacă pierdeau o palankă, trupele se puteau replia uşor şi construi apoi o alta. Palanka putea fi distrusă facil, prin incendiere, astfel că armatele otomane le construiau mereu lângă ape.
 
Multe fortificaţii erau acele tabia, de pământ, create în apropierea oraşelor importante. Astăzi, despre existenţa lor ne mai vorbesc doar hărţile militare ale veacurilor trecute. Erau două la Isaccea, apoi o Marea Tabia la Tulcea. Aceasta din urmă era de formă hexagonală şi de la înălţime domina bancul drept al Dunării şi controla trecerea fluviului.
 
La Tulcea au fost însă identificate în total patru tabii, mai mari sau mai mici, datând din diverse perioade. Mai importantă decât Tulcea, din punct de vedere militar, pentru turci era Isaccea. Aici au fost identificate cinci tabii. Cea mai mare dintre ele, Marea Tabia, era „cea mai mare palankă otomană din Dobrogea, ridicată în loc strategic, la trecerea Dunării pe cursul inferior - loc de fierbere la graniţă. avea formă de trapez cu 90 de metri lungime şi 60 de metri lăţime“...
 
(Va urma)
 

Bibliografie

 
- Sursa principală - Aurel-Daniel Stănică - „Studiu de caz: fortificaţiile turceşti“, lucrare apărută în „Dobrogea, coordonate istorice şi arheologice“, Editura StudIs, Iaşi, 2016
- Constantin Nicolae - „Noi date despre fortificaţia otomană de la Hârşova“
- Laurenţiu Radu - „Mangalia în perioada otomană“
- Călători străini în Țările Române, Evlya Celebi
 
Menţiune - citatele aparţin lucrării semnate de Aurel Daniel Stănică, principala sursă bibliografică
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal“, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.

Sursa foto: cronica-cimec.ro
 
Citeşte şi:
 
După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie
 
Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“
 
Dobrogea în perioada otomană (III) Poruncile sultanului Selim al III-lea