În anul dramei naționale 1940 Cedarea și a sudului Dobrogei/Cadrilaterul, „după durerosul sacrificiu dela Craiova” (7 septembrie)

În toamnă, la 14 Noiembrie, se vor împlini 145 de ani de când autoritățile civile și militare al României vor prelua, oficial, Dobrogea – spațiu al etnogeneze românești și al Credinței Apostolice a neamului. Ancestralul teritoriu al lui Burebista, Dobrotici și Mircea cel Bătrân avea să revină astfel – prin hotărârea conclavului Marilor Puteri (Berlin, vara 1878), ce consfințea rezultatele Războiului Ruso-Româno–Otoman (respectiv, pentru noi, al Războiului de Independență) – în spațiul statal românesc (din care fusese dislocat la începutul veacului al XV-lea).
În întâmpinarea aniversării reîncorporării(a doua etapă, după Unirea Principatelor din 1859 în făurirea și desăvârșirea, în 1918, a Statului Național Unitar Român) a acestui scump juvaer al Neamului – oferim cetitorului câteva proiecții istorice faptice și umane.

Dacă 1918 a fost „anul astral”, din timpurile moderne, al Neamului nostru, 1940 se va dovedi anul cel mai nefast și tragic, o bună parte a construcției Statului Român fiind dărâmată prin voința și acordul Marilor Puteri ale timpului. Într-un context internațional favorizând statele revizioniste – pe fondul intern al unor puternice racile ale democrației pluripartidiste (Suveranul desființează partidele în 1938) și al șubrezirii solidității ansamblului social (este asasinat în septembrie 1939 președintele Consiliului de Miniștri Armand Călinescu, iar ca imediată reacție sunt executați, fără judecată, câteva sute de oponenți politici) –, județele dintre Prut și Nistru (Basarabia), cele din nord (Bucovina și Ținutul Herța) (28 iunie) și din nord-vest (nordul Transilvania) (30 august) sunt dislocate din cadrul României Mari și Întregite.
De asemenea, la 7 septembrie, este semnat Tratatul de la Craiova, prin care cele două județe sud-dobrogene, reîntrupate în ansamblul unitar al Dobrogei în 1913 – Durostor (cu reședința la Silistra) și Caliacra (cu reședința la Bazargic) –, sunt cedate, cu multă și culpabilă ușurință, și ele (și se face și schimbul – desirabil în condițiile date – de populație).
Se punea capăt, dureros, prin acest tratat, acțiunii de fertilă operă de civilizație și spiritualitate românească și în această parte a Statului nostru, decalibrându-se, totodată, echilibrul geostrategic regional.

Pentru a stabili raporturi de bună vecinătate cu ungurii şi bulgarii, românii au acceptat să asculte care le sunt pretenţiile revizioniste. Conversaţiile în acest scop s-au ţinut la Craiova cu bulgarii şi la Turnu-Severin cu ungurii. Principiul pe temeiul căruia țara noastră a început conversaţiile cu ei a fost următorul: Admitem mici cesiuni teritoriale în schimbul unui transfer obligator de populaţie;afară toţi ungurii şi bulgarii din România şi acasă toţi românii din Ungaria şi Bulgaria, ca în felul acesta problema graniţelor dintre aceste ţări să fie rezolvatăodată pentru totdeauna.
În urma conferinţei dela Craiova s’a ajuns la învoirea ca România să cedeze Bulgariei judeţele Durostor şi Caliacra (Cadrilaterul), urmând totodată între cele două ţări schimbul populaţiei cerută de Statul Român.
Conferinţa de la Turnu-Severin nu a dat niciun rezultat. Ungurii folosindu-se de argumente „istorice”, au ridicat pretenţiuni teritoriale pe care românii, bazaţi pe hărţi şi argumente etnografice din cea mai mare parte servite de istorici, geografi şi etnografi unguri şi germani – nu le-au putut accepta. Cine ar putea accepta ca trei milioane şi jumătate de români
ardeleni să fie jertfiţi de dragul unui milion şi cevade unguri?
Nu există un singur pui de român, în tot Ardealul şi Banatul, care să admită pretenţiile revizionisteale ungurilor. Cu moralul înălţat, ca întotdeauna, suntgata cu toţii să-şi apere –  până la ultima picătură desânge – dreptatea şi moşia („Biserica şi Şcoala”, 1 septemvrie 1940).

Bucureşti 9. — Sâmbătă sʼa semnat la Craiova acordul dintre Bulgaria şi România, pentru cedarea Cadrilaterului.
Acordul prevede schimbulde populaţiebulgară din judeţele Tulcea şi Constanţa, cu populaţiaromânească din judeţele Caliacra şi Durostor.
Schimbul de populaţie din celelalte regiuni ale celor două țări, este facultativ.
România şi Bulgaria sa angajează să nu ridice niciodată vre-o pretenţie teritorială una contra alteia.

Guvernul român obţine de la cel bulgar o despăgubire de un miliard lei pentru investiţiile făcute în teritorul cedat.
Predarea oficială a Cadrilateruluise va face dela 20 Septembrie până la 1 Octombrie crt.
Protocolul adăugat la art. 1 al acordului româno-bulgar, fixează noua graniţă în felul următor: Graniţa porneşte de la Dunăre imediat lângă oraşul Silistra, până la Marea Neagră, la 8 km sud de Mangalia. Între aceste două puncte interne, urmează o linie convenţională care lasă la bulgari satele Cilipetrof, Cadin, Şindu, Pârâul Caprei, Pădureni, Aseneşti, Nicova, Vâltoarea, şi lasă la români satele: Făurei, Tudor Vladimirescu, Valea Țapului,Dobromir Deal, Cetatea, Dumbrăveni, Măgura, Cerchezu, Darabani, Coroana și Vama Veche(„Opinia”, 10 septembrie 1940).
 

CONSTANŢA, 21— „Unităţile militare, grănicerii, jandarmii şi poliţia, pe care guvernul bulgar ar avea intenţiunea să le trimită în prima zonă, nu vor trece frontiera actuală decât la 21 septembrie orele 9 şi nu vor putea atinge linia L I, înainte de 21 septembrie orele 18”.
Ce tragedie ascunde în ele aceste rânduri rigide ale tratatului încheiat la Craiova, în ziua de 7 septembrie 1940!
Începând de astăzi dimineaţă, primele unităţi ale armatei bulgare au intrat în Cadrilater rupt şi el din trupul schilodit al României de ieri.
Vor rămâne doar ca amintire mângăetoare pentru noi, atâtea ctitorii româneşti ridicate, pe un pământ, pe care l-am primit pustiu şi astăzi îl redăm vecinilor noştri, plin de viaţă şi cu o nedesminţită pecete a civilizaţiei.
Nu este vremea regretelor tânguitoare. Ultima amputare din trupul patriei sfinte, desigur că ne doare. Stăpânim în noi această durere, şi încrezători în destinele neamului nostru, aşteptăm.

Călăuziţi de cea mai perfectă obiectivitate vom enumăra aci unele însemnări ale cronicarilor vremii cari au călătorit prin Dobrogea.
Camille Allard, care n’a fost nici român şi nici bulgar, dar care a călătorit prin Dobrogea într’o epocă nu prea îndepărtată a istoriei, în timpul războiului Crimeei, declară în însemnările sale: „importanţa populaţiei româneşti şi preponderenţa ei faţă de cea bulgară” (C. Allard, „Souvenirs d’Orient: La Dobroudja”, Paris 1859 şi „La Bulgarie Orientale”, Paris 1864).

Mai târziu, etnograful Lejean, evalua numărul românilor din Dobrogea la 33.000 suflete, arătând în acelaş timp că populaţia bulgară „nu formează decât o minoritate neînsemnată”.

Lejean n’a exagerat fiindcă între anii 1865-1867, geologul Peters scria că în acea epocă numărul bulgarilor cari emigrau către Nord sau Sud, era de 25.000 suflete (K.F.Peters, „Gundlinien der Geographie u. Geologie der Dobrudscha”).
Dar iată ce spune în această privinţă unul dintre cei mai de seamă etnografi bulgari, Miletici: „Să credem că în Dobrogea, exceptând oraşele, este şi populaţie veche bulgară, ar fi să ne înşelăm singuri. Bulgari autohtoni întâlnim de la linia Rusciuk-Varna spre Sud”.
Dar să lăsăm pe toţi aceştia şi lucrurile să le judecăm prin altă prismă, aceia firească.
Nu de azi, nu de eri ci din cele mai vechi timpuri Dobrogea a format o unitate geografică, politică şi economică contopită în trupul Daciei şi, mai pe urmă, al ţării Româneşti. În epoca greco-romană, reşedinţa cetăţilor de pe litoral în care intra şi Odesus (Varna) era la Constanţa, spre care pulsează şi astăzi viaţa Dobrogii.
 

Capitolul certificatelor româneşti, relative la Dobrogea de Sud, este nesfârşit.
Vom arăta cu totul altceva. Vom sublinia progresul pe care l-au înregistrat judeţele Caliacra şi Durostor în cei 29ani de administraţie românească.
Dobrogea de Sud a progresat economiceşte, mai cu deosebire, fiindcă românii n’au intenţionat să facă din ea numai un instrument de exploatare a bogăţiilor agricole ale ei. În cei 29 de ani, politica noastră de stat cu toate păcatele ei din trecut, a dat acestei provincii chiar o independenţă economică proprie. O bună parte din valorificarea produselor Cadrilaterului s’a făcut în capitalele celor două judeţe şi târgurile lor. Prin întreţinerea unui comerţ cu caracter local, care a ajuns la o stare înfloritoare, la care s’a adăugat şi legăturile lui cu restul ţării, Dobrogea de Sud nu sʼa ridicat numai economiceşte dar şi din punct de vedere social.
Că noi n-am exploatat Cadrilaterul, fără a-i da posibilităţile lui fireşti de desvoltare, nu încape îndoială.
Pentru noi Dobrogea de Sud n’a fost numai un grânar. I-am pus în valoare toate celelalte bogăţii,stăruind până şi în aceia balneară şi turistică.
Construcţiile de şosele, printre care autostrada Constanţa-Silistra, au făcut o circulaţie lesnicioasă de pe urma căreia a profitat – în primul rând – populaţia dobrogeană din sudul provinciei.
Vorbind de desvoltarea balneară, desigur că ar trebui să ne lăudăm cu ceia ce am făcut din Balcic. Numai investiţiile private din această minunată staţiune valoarează peste un miliard lei.
Portul Balcic, este deasemeni o mărturie sinceră a interesului pe care noi l-am purtat Cadrilaterului. Cu toate că Dobrogea de Sud ar fi făcut parte din hinterlandul portului Constanţa, pentru desvoltarea economică a provinciei, statul român a învestit câteva sute de milioane în construcţia portului Balcic, de unde astăzi pot pleca şi sosi oricând vapoare încărcate cu mărfuri.
 

Progresul uimitor al Cadrilaterului mai trebue căutat undeva: în înţelegerea largă românească în Cadrilater minorităţile s’au bucurat de cele mai largi libertăţi. Acest lucru îl recunosc chiar bulgarii. Nu vom insista prea mult asupra acestui captor. Pentru edificare, însoţim aceste însemnări de fotografia unei cişmeledin centrul Bazargicului, din str. Ovidiu.
Pe frontispiciul acestei cişmele a stat scris sub administraţia românească: „Slăbădna Bălgaria” (Bulgaria liberă) şi stema oficială a Bulgariei cu cei doi lei. Prezentarea acestui document vorbeşte de la sine de înţelegerea românească ca să nu-i spunem toleranţă, care a existat în Cadrilater.
În ziua despărţirei de acest pământ sfânt românesc, ne supunem prevederilor unui tratat, care oricum ar fi el, nu va isbuti să îngroape în mintea noastră amintirea unor zile senine, de înflorire şi adâncă înţelegere părintească pentru pământul lui Mircea Mare domn „de amândouă părţile peste toată Dunărea până la marea cea mare şi cetăţii Dârstorului, stăpânitor”... Ion Lumezianu („Curentul”, 23 septembrie 1940).
 
 

Impresiile trimisului nostru special
Începând de azi dimineaţă, Bazargicul nu mai este românesc! Spiritul românesc nu va mai dăinui în acest oraş al Cadrilaterului decât prin creaţiile lui civilizatoare. Cele aproape trei decenii de administraţie românească au făcut dintr’un târg obscur,un oraş în toate accepţiunea cuvântului.
Începând de astăzi de dimineaţă, trupele bulgare pătrund pe străzile Bazargicului.
Interesante nu sunt numai amănuntele din ultimele două zile ale Bazargicului. Merită a fi subliniate şi unele însemnări prilejuite de drumul parcurs pe şosea prin satele coloniștilor români, astăzi părăsite.
Până la eşirea din com. Negru Vodă, drumul nu prezintă nimic deosebit, afară de mulţimea de refugiaţi români pe care o întâlneşti în cale.
Începând cu Ciufuitcuius şi terminând cu Voineştii, satele înşiruite pe şoseaua Constanţa-Bazargic sunt pustii. Pretutindeni întâlneşti gospodării, cari se întrec unele pe altele, toate părăsite cu uşile şi ferestrele date de perete în aşteptarea nouilor lor proprietari.
În satul Voineşti, la 5 km de Bazargic, nuam întâlnit printre casele părăsite decât un singur om, un rus basarabean, care odihnea îngândurat pe ghizdurile cişmelei din mijlocul satului, unde odinioară era atâta activitate.
Am intrat în vorbă cu basarabeanul întâlnit. Este dintr’un sat din Sudul judeţului Ismail. A rămas mai departe la Voineşti, unde lucra la moara din sat. Era mulţumit cu protecţia românească şi n’ar fi bănuit niciodată că o va pierde. Basarabeanul m’a lămurit că în întreg satul nu mai vieţuesc astăzi decât şase persoane: morarul bulgar cu familia lui şi alţi doi ruşi basarabeni în aceiaş situaţie cu el.
 
LA BAZARGIC
Prima impresie ne-a oferit-o la Bazargic, enorma clădire a depozitului de fermentare C.A.M. situat la marginea oraşului, în imediata apropiere a silozurilor în construcţie şi părăsite.
Depozitul de fermentare C.A.M, a rămas intact. Până şi parcul ce-l înconjoară se răsfaţă cu aceiaşi voiciune în bogăţia de lumină.
În gara situată în spatele depozitului de fermentare C.A.M. câteva vagoane româneşti încarcă mobilier diferit.
Prezenţa vagoanelor româneşti ne lămureşte complect asupra situaţiei din Bazargic.
La depozitul C.A.M. n’a mai rămas decât grădinarul, Andrei Bidinea.
În stânga, ferma model a statului e în perfectă ordine, însă pustie.
Cartierul industrial al Bazargicului de la marginea lui dinspre Constanţa e mut.
Primul soldat român, după mai bine de 20 km, îl vedem în poarta uzinei electrice a oraşului Bazargic, un ostaş înarmat: o sentinelă.
În piaţa Libertăţii, deasemeni pustie, am întâlnit şi un gardian public de al nostru care într’adevăr ne-a dat toate lămuririle asupra operaţiunilor de evacuare a Bazargicului.
Ultima zi a administraţiei româneşti. Ca aspect general, oraşul afară de lipsa vieţii din trecut nu prezintă nimic deosebit decât scoaterea unor firme de la marile magazine în fiinţă. Au fost date jos întrucât trebuesc înlocuite cu embleme bulgăreşti şi litere chirilice.
Pe strada principală a urbei, deasupra balconului central dela primul etaj al palatuluiadministrativ, două drapele tricolore româneşti, fâlfâe în vânt.
În întreaga clădire n’am găsit decât pe d. Diomed Popescu, prefectul judeţului Caliacra şi câţiva funcţionari ai administraţiei judeţene.
Sunt ultimii funcţonari români din Bazargic, afară de poliţişti, cari mai sunt de găsit în Bazargic.
D. Diomed Popescu, ale cărui merite trebuesc subliniate faţă de modul cum a orânduit evacuarea populaţiei româneşti din Caliacra, ne lămureşte asupra prezenţii unor demnitari bulgari. Sunt veniţi aci capii autorităţilor bulgăreşti pentru a le lua în primire. D. general Jilcov, comandantul garnizoanei; d. St. Clepko, prefectul judeţului şi d. Starceff, primarul oraşului, toţi din Varna.
 
PLECAREA TRUPELOR ROMÂNE
Grosul oastei româneşti din Bazargic a fost de mult evacuat. Nu a mai rămas aci decât un detaşament însărcinat cu paza militară a oraşului şi care se găsea cantonat în clădirea liceului „Nicolae Filipescu”. Aci se fac deasemeni ultimele pregătiri pentru plecare, care se va produce în amurg.
Pe străzi circulă câteva patrule de soldaţi, fără să fi avut prilejul să intervină o singură dată fiindcă până ori la amiază, când am plecat din Bazargic, aci nu s’a înregistrat nici cel mai neînsemnat incident.
Spre seară,camionete încărcate cu ostaşi părăsesc oraşul. Trec pe străzile principale.
Atitudinea soldaţilor este din cele mai demne. Ea n’a fost nici jalnică, dar nici veselă. Sobrietatea a fost imprimată pretutindeni.
Soldatul român este un om al datoriei,în slujba păcii şi a ordinei. În tăria lui neîncercată, el crede şi se mângâe cu această încredere.
Populaţia bulgară a avut faţă de retragerea trupelor româneşti o atitudine rezervată.
S’a întâmplat să asist, la marginea unui trotuar, în timpul scurgerii trupelor româneşti, ladiscuţia dintr’un grup bulgăresc şi să traduc frânturi dintr’un dialog.
Un bulgar în vârstă,târgoveţ după aspectul îmbrăcămintei, se spovedea:
– Au fost oameni de treabă românii, iar cu batista şi-a şters umezeala ochilor care începuse sămijească la coada lor.
 
În gara evacuărilor
În timpul plecării ostaşilor români am dat o raită şi prin gara centrală a oraşului Bazargic-Sud.
La orele 19,59, penultimul tren românesc a părăsit Bazargicul. Cu el au fost evacuaţi ultimii români. Toţi se îngrămădiseră la ferestrele dinspre peron şi priveau la Bazargicul pe care-l cunoscuseră – unii dintre ei – sub forma unui târg fără însemnătate şi astăzi îl lasă oraş cu pretenţiuni urbanistice şi cu viaţă intensă.
Serviciile staţiei Bazargic prezintă o singură curiozitate. Ele sunt făcute de către ceferişti români şi funcţionari bulgari ai drumului de fier. Circulaţia trenurilor spre fosta graniţă, spre Boteni, este îndrumată de funcţionari bulgari, iar aceia spre Negru Vodă-Medgidia de către ceferişti români. Gara continuă totuşi să fie românească, fiindcă deasupra ei fâlfâe pavilionul nostru naţional.
 

Noaptea a trecut în linişte perfectă.
Capitala judeţului Caliacra a petrecut o zi unică în istoria ei. Eri, 24 septembrie 1940 a fost un oraş al nimănui.
Conform dispoziţiunilor tratatului încheiat la Craiova, trupele româneşti se retrag dintr’o zonă, cu o zi mai înainte ca ea să fie ocupată de armatele bulgare.Această zi de punte a petrecut-o Bazargicul eri.
La orele 5,33 dimineaţa am asistat la plecarea din staţia centrală a oraşului a trenului 9156, ultimul tren românesc din Bazargic.
Plecarea acestui tren n’a făcut altceva decât să ia cu el pe ultimii ceferişti, câţiva poliţişti şi gardieni.
Nimic deosebit, afară de faptul că atunci când s’a pus în mişcare, locomotiva trenului – în contra regulamentului – a fluerat prelung.
A fost poate ultimul omagiu al mecanicului adus Bazargicului.
Pe peron, funcţionarii bulgari, au salutat respectuos plecarea „ultimului tren românesc dinBazargic”...
 

ORAŞ AL NIMĂNUI
Eri, pe străzile oraşului a domnit aceiaş linişte.
 În primele ore ale dimineţii, n’am întâlnit decât câţiva locuitori bulgari, grăbindu-se cu
bastoane cu culorile bulgare, cari vor fi probabil astăzi steagul vecinilor noştri de la Sud, la intrarea trupelor lor în capitala judeţului românesc Caliacra.
Străzile nu cunosc o circulaţie deosebită. Grupurile de pietoni sunt interzise. Se pare că ordinea ar fi menţinută de o poliţie socială a populaţiei bulgare a oraşului.
Către amiază am zărit primele grupe din recunoaşterea armatelor bulgare şi socotindu-mă printre ultimii români într’un oraş până mai eri românesc, îndemnat de şoferul care mă adusese, am grăbit plecarea din Bazargic.
S’a întâmplat să ne mai oprim câteva minute dinaintea uzinei electrice, situată pe Calea Constanţei, la marginea oraşului. Admiram clădirea uzinei ale cărei motoare funcţionau ca de obicei.
Pe fereastra automobilului deschis, un tânăr şi-a vârît capul. L-am cunoscut după figură că este turc.
Printre sughiţurile unui plâns abia reţinut ne-a spus:
 – Plecaţi la Constanţa? Drum bun, fraţi români!
A început să plângă deabinelea şi s’a deslipit de automobil cu capul în pământ.
Gestul acestuia ne-a impresionat şi cu ochii umezi am pornit-o la drum.
În dreptul km 93, deasupra dealului care oferă vederii întreaga panoramă a Bazargicului, am oprit.
L-am mai privit o ultimă dată şi având senzaţia plecării dintr-un oraş din străinătate, ne-am îndreptat spre Constanţa.
Un ultim popas la 6 km de Negru Vodă, unde o movilă de pământ şi un par înfipt delimitează zona nouei frontiere dobrogene dintre România și Bulgaria.Ion Lumezianu(„Curentul”, 27 septembrie 1940).
 
Soarta coloniștilor

S’a terminat ocuparea Cadrilaterului de către trupele bulgare şi autorităţile statului bulgar. Lacrimile vărsate de generalul român în momentul în care, despărţindu-se de generalul bulgar, a trebuit să părăsească oraşul Bazargic, sunt mult grăitoare. Sunt lacrimi vărsate pentru pierderea unui teritoriu, căruia munca, jertfa şi hărnicia românească i-au schimbat în bine şi în toate direcţiile înfăţişarea. Sunt, mai departe, lacrimi vărsate pentru un teritoriu a cărui anexare de către România fusese o compensaţie – o destul de slabă compensaţie – pentru multele sute de mii de fraţi de sânge şi de lege, cărora, în urma profundelor modificări produse de răsboaiele balcanice din 1912-1913 trebuia să li se găsească un colţ de pământ unde să-şi dureze căminuri noui.
Cadrilaterul era cel mai indicat în scopul acesta. Între altele şi pentru motivul, care trăgea greu în cumpănă, că partea de pământ, numită Cadrilater – ca şi, de altfel, toată Dobrogea – n’a fost niciodată teritoriu naţional bulgăresc (subl.n.), iar, aşa cum am stabilit în articolele noastre anterioare, populaţia bulgară din judeţele Durostor şi Caliacra era de dată recentă, opera de colonizare a guvernelor de la Sofia începând din anul 1890 (subl.n.). Se ştie, de asemenea, că nici populaţia bulgară, neînsemnată ca număr, din judeţele Tulcea şi Constanţa nu este veche, fiind alcătuită din emigranţi bulgari din Basarabia de Sud, unde, la începutul secolului al 19-lea, ruşii aduseseră colonişti din Bulgaria, ca să înlocuiască golurile produse de emigraţia turcilor şi tătarilor.
Oricum şi în ciuda acestor adevăruri ce n’au cum să fie tăgăduite, Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, iar coloniştii români au fost evacuaţi. Soarta ulterioară a acestor colonişti trebue să fie pentru guvernul român un obiect de atentă şi serioasă preocupare. Se ştie că ei sunt compuşi din o majoritate aparţinând elementului macedo-român şi din o minoritate în care intră grupuri de ţărani români din Oltenia, din Ardeal şi din Banat.


E de prisos să spunem că o înapoiere a acestor colonişti la vechile lor căminuri părăsite pentru a merge să întărească elementul românesc din Dobrogea Nouă este absolut cu neputinţă, în mod cu totul deosebit pentru coloniştii români veniţi din Macedonia şi din Pind (subl.n.). Ei au rupt cu desăvârşire cu acele căminuri, iar guvernele statelor respective le interzicînapoierea. Pentru aceşti colonişti şi pentru urmaşii lor, patria lor definitivă este aci, este pe pământul pe care fâlfâie tricolorul românesc (subl.n.). În Cadrilaterul, pe care s’au văzut nevoiţi să-l părăsească, şi-au lăsat o bună parte din agonisita lor şi multe morminte, care închid martiri căzuţi pentru ideia naţională.
Cunoaştem dispoziţiunile guvernului pentru noua instalare a coloniştilor. Ştim că, potrivit clauzei din convenţia încheiată cu Bulgaria referitoare la schimbul de populaţie, ei urmează să fie aşezaţi în locul bulgarilor din judeţele Tulcea şi Constanţa, bulgari care vor primi în schimb pământurile şi imobilele coloniştilor plecaţi din Cadrilater. În legătură cu această chestiune, recunoaştem că s’a făcut o alegere nimerită prin numirea d-lui Cola Ciumetti în locul de comisar pentru refugiaţii din acest ţinut. D. Cola Ciumetti este un cunoscător foarte bun al situaţiei din Cadrilater.
Însă, până să se realizeze efectiv schimbul de populaţie şi până ce coloniştii să poată
fi aşezaţi în nouile lor locuri, ei au nevoie de înlesniri şi ajutoare. Să nu se uite că mulţi dintr’înşii sunt crescători de vite şi că se găsesc într’o situaţie grea în ce priveşte adăpostirea şi întreţinerea turmelor lor. De această situaţie grea s’au folosit unii oameni fără scrupule şi fără conştiinţă, ca să-i speculeze în chip ignobil, încă un punct important. Printre coloniştii din Cadrilater sunt destui, care începuseră a se îndeletnici cu comerţul, dând dovadă de negustori pricepuţi. Acum când românizarea comerţului este o chestiune de cea mai vie actualitate, încurajarea acestor elemente se impune cu o datorie de înalt ordin naţional.
Acum un secol şi ceva, colonişti macedoneni întemeiaseră bogate şi prospereaşezăminte comerciale în oraşele din Ardeal, din Banat, din Ungaria şi chiar la Viena imperială, iar în Serbia şi în Bulgaria ei au fost adevăraţii creatori ai unei vieţi economice.
Ceeace coloniştii de atunci au făcut pentru străini, este neîndoios că vor face cu mai mult succes şi cu mai multă râvnă pentru fraţii lor de sânge şi pentru Ţara Românească. (subl.n.).N. Batzaria („Universul”, 8 octombrie 1940).
 

Reţinem din ziarul săptămânal „Armatolii” (anul VII, Nr. 8 din 23.XI a.c.), publicaţia românilor macedoneni din Ţară, câteva date relative la populaţia din Cadrilaterul cedat bulgarilor. Iată ce ne spun fraţii noştri aromâni:
Am pierdut pe baza înţelegerii de la Craiova, teritoriul situat la sud-estul ţării, cuprins între Dunăre şi Mare şi cunoscut sub numele de Cadrilater (judeţele Caliacra şi Durostor), cu o suprafaţă de 7.726 km², cu o populaţie totală de 426.600 locuitori. Această populaţie era formată din aproximativ 120.000 de români, colonişti din Regat, bănăţeni, aromâni, comercianţi şi funcţionari de origină etnică română; turci şi tătari cu o populaţie de aproximativ 100.000 locuitori; bulgari aproximativ 150.000 de suflete şi un număr mai mic de populaţie rurală germană şi găgăuţi şi o populaţie urbană, armeni, greci şi evrei. Din această populaţie de cam 420.000 de suflete, au fost supuşi obligatoriu schimbului de populaţie, toţi acei de origină etnică română, şi au mai părăsit Cadrilaterul din iniţiativă proprie, o mare parte din populaţia turco-tătară şi majoritatea grecilor şi armenilor de la oraşe.
În locul lor va fi adusă, conform înţelegerii, populaţia de origină etnică bulgară, din cele două judeţe din nordul Dobrogei, Constanţa şi Tulcea, cu o populaţie de 68.000 suflete, cum s’a fixat prin convenţia dela Craiova („Glasul Bucovinei”,25 noiembrie 1940).
 

- Dela trimisul nostru special la frontiera dobrogeană -
Ostrov, 15 —Trebuie să mărturisim cu durerea în suflet că eforturile noastre pentru o bună prietenie cu Bulgaria, mai cu deosebire după durerosul sacrificiu dela Craiova, par a fi fost aproape zadarnice. S’ar zice că din partea vecinilor noştrise ţine cu orice preţ ca bunăvoinţei, omeniei şi civilizaţiei româneşti, dovedite cu prisosinţă cu prilejul evacuării bulgarilor din Dobrogea, să se răspundă cu acte de răutate şi neomenie. Această tristăconstatare am putut-o face personal la frontiera dobrogeană, unde, în ultimele zile – s’au petrecut fapte la cari nu ne-am fi aşteptat, cu prilejul evacuării celor câteva mii de români rămaşi în Cadrilater, fapte ce nu pot sta alături de ceea ce am făcut noipentru bulgarii ce ne-au părăsit, şi cari stau în flagrantă contrazicere cu prevederile clare şi categorice ale tratatului dela Craiova.
 
Am făcut toate înlesnirile
Şi într’adevăr, în timp ce autorităţile noastre şi chiar armata au stat la dispoziţia bulgarilor evacuaţi cărora le-au făcut toate înlesnirile posibile pentru a-şi putea transporta întregul lor avut, cu românii noştri din Cadrilater s-a petrecut cu totul altfel.
Noi am mers atât de departe cu bunăvoinţa noastră încât furgoanele şi trăsurile militare au transportat în mod cu totul gratuit, în porturi şi gări, avutul şi gospodăriile bulgarilor dobrogeni, în timp ce ostaşul nostru s-a smerit cu baloturi, cufere, lăzi, unelte agricole etc., tocmai spre a-i scuti pe emigranţi de cheltuelile de manipulare, iar guvernul român, la rândul său, nu s-a ţinut nici el departe de problema uşurării transportului avutului bulgăresc din Dobrogea.
În timp ce vecinii noştri abia au putut pune în funcţiune 400 vagoane şi 8 locomotive pentru transportul pe drumul de fier, guvernul român a oferit 800 vagoane şi 16 locomotive cari se găsesc de mai bine de o lună în serviciul exclusiv al emigranţilor bulgar. Toate acestea se pare că n’au fost luate în consideraţie, ba ceva mai mult, s’a căutat a se răspunde generozităţii româneşti cu fapte ca acelea despre cari vorbim aci.         
În după amiaza zilei de 11 crt., satele Cadrilaterului, unde se mai găseau români, au fost invadate de agenţii forţei publice. Cu ameninţări, românii au fost scoşi din casele lor –  termenul pentru părăsirea gospodăriilor a fost de câteva ore.
Goniţi cu forţa, românii n’au avut măcar timpul necesar pentru strângerea avutului lor. Ei trebuiau să se găsească în alte câteva ore ăn afaragraniţelor bulgăreşti, neavând nici măcar timpul să închirieze căruţe pentru a-şi salva avutul într’un singur transport, fiindcă numai pe acesta îl admitea administraţia bulgărească. Toate acestea, repetăm, s’au petrecut în Bulgaria, fiindcă astfel s’a crezut cu cale a se răspunde pentru tot ceea ce am făcut pentru zecile de mii de bulgari evacuaţi din Dobrogea. Despre trecerea frontierei a ultimului lot de români din Cadrilater, autorităţile noastre, printre cari delegaţiunea română în comisiunea mixtă pentru schimbul de populaţii, trebuia anunţată, din vreme.
 


E lesne de înţeles de ce în procesul schimbului de populaţii, a fost stabilită şi această chestiune a avizării fiecărui transport. Şi noi trebuia să luăm măsuri urgente de adăpostire a refugiaţilor, aşa cum au luat bulgarii de fiecare dată când le-am trimis evacuaţi din Dobrogea.      În după amiaza zilei de 11 decembrie 1940, deci în aceiaşi zi în care românii au fost scoşi în grabă şi cu forţa din gospodăriile lor, un convoi de 74 familii româneşti din comuna Aidemir (jud. Durostor), a ajuns la marginea Silistrei unde se găseşte limita teritorială dintre România şi Bulgaria. La marginea oraşului căruţele românilor au fost luate în primire de poliţişti bulgari, înarmaţi cu bice şi ciomege.
Prezenţa poliţiştilor la căpestrele cailor nu a fost justificată decât prin cele ce au urmat. Când nimeni nu sʼar fi aşteptat, convoiul a fost pornit în goana bieţilor cai zbierănd şi chiuind, bulgarii loveau cu bice şi ciomege în bietele animale. În felul acesta bulgarii voiau să ne treacă românii în mod forţat pentru a fi scutiţi de acea formalitate a avizării transportului.

În faţa iureşului neaşteptat, autorităţile noastre de frontieră au rămas contrariate pentru un moment, pentru ca mai înainte ca trecerea forţată a graniţei să se producă, când se puteau scurge şi elemente periculoase ordinei publice din Bulgaria şi de la noi, ofiţerul de grăniceri, d. locot. Crivăţ, şi agentul Ionescu, dela poliţia de frontieră, s’au postat în mijlocul şoselei, pe linia de demarcaţie, şi cu riscul vieţii lor, au baricadat drumul cu primele căruţe. Eşuarea tentativei de trecere forţată a frontierei a îndârjit pe bulgari, cari merseseră atât de departe cu măsurile de prevedere, încât convoiul era urmat, îndeaproape, de o formaţiune numeroasă de soldaţi, cari cu armele trebuiau să intimideze pe români, ce-i forţaseră să ţină drumul şoselei până la trecerea frontierei. Actele de neomenie au început abia atunci după ce convoiul fusese oprit prin baricadarea şoselei.

În ploaie, românii au fost asvărliţi jos din căruţe, iar bruma de avut ce reuşiseră s’o ia cu ei a fost aruncată pe lungimea mai multor sute de metri din liziera frontierei. Spiritele deveniseră încordate şi dacă ele n’au luat proporţii, aceasta-i numai datorită cuminţeniei ostaşilor români dela graniţă. După ce bagajele au fost aruncate din căruţele românilor, trebuia şi o răzbunare. Vitele de la căruţe suferiseră îndeajuns, trebuiau chinuiţi şi bătuţi şi bieţii români cari nu purtau nici o vină a celor întâmplate. Fraţii noştri, a căror asvârlire forţată peste graniţă se încercase fără îndeplinirea niciunei formalităţi, au fost lăsaţi sub cerul liber, bătuţi de ploaia ce n’a contenit decât dimineaţa. Câteva femei cu copiii lor s’au furişat noaptea pe teritoriul românesc, adăpostindu-se într’o casă părăsită din apropiere. Mulţi dintre români, uzi până la piele şi sgribuliţi de frig, au sărit gardul cimitirului din Silistra, sub crucile căruia au stat până dimineaţa. Bagajele răvăşite au rămas prada aceleiaş ploi, neînţelegătoare a cumplitei tragedii. Când s’a aflat la Constanţa de cele petrecute, de inspector general Emil Grigorescu, a fost însărcinat de delegaţia română în comisiunea mixtă, să facă unele constatări la faţa locului.
 
Românii au fost arestaţi
După o ninsoare straşnică, când am sosit eri aci, la marginea Silistrei, ni s’a înfăţişat un sfâşietor tablou al mizeriei şi răutăţii, pe care emoţiunea şi durerea încercată ne opresc să-l prezentăm cetitorilor în întreaga lui goliciune. În marginea pietrelor de graniţă de la şosea până departe spre malul Dunării, nu am văzut decât mormane de bagaje aruncate la voia întâmplării. Sub cufere şi coşuri de căruţe, ţăndări din oglinzi, farfurii, căni etc. Căruţele erau răsturnate de furia nestăvilită, lăzile cu lenjerie sparte, iar peste tot fasole, mălai şi făină împrăştiate alături de saci distruşi. Totul era pustiu.

Nicio ţipenie de om afară de câţiva grăniceri şi gardieni vamali bulgari, sgribuliţi şi ei de frig, în mijlocul şoselei. Pe linia de demarcaţie, delegatul român sta de vorbă cureprezentantul guvernului din Sofia, ispravnicul judeţului Durostor. D. inspector general administrativ Grigorescu cerea reprezentantului oficial bulgar, să-i prezinte victimele celor întâmplate. Subprefectul bulgar a refuzat acest lucru şi cu toate că i s-au reproşat că românii au fost arestaţi, şeful de autoritate bulgar nu a reuşit să prezinte un singur român evacuat din Aidemir din cei două sute, fiindcă aceştia se găseau cevamai departe de frontieră, în beciurile poliţiei şi celulele închisorii din Silistra.
Rămâne de văzut cum vor justifica bulgarii lipsa românilor din com. Aidemir-Durostor, cari în ziua de 13 decembrie a.c. în loc să se găsească pe undeva în apropierea avutului lor răvăşit la frontieră, zăceau prin beciuri şi celule.
 
ACTE DE NEOMENIE
Din informaţiunile ce le-am cules la punctul de frontieră Ostrov, am putut afla o serie de alte fapte petrecute în satele Cadrilaterului cu populaţie românească. Mulţi din fraţii noştri au fost bătuţi şi chiar jefuiţi. Ei se găsesc încă în Bulgaria şi încă în beciurile poliţiei şi închisoarea din Silistra. În situaţiunea acestora şi poate ceva mai gravă se găsesc şi acei fraţi cari zac în bărci şi prin fundurile unor şlepuri, în portul Turtucaia. Aci suferă mizeria cea mai cruntă şi vitregă a unei ierni excesive alţi 400 (patru sute) români.

Suferinţele acestor români nu poate contribui la realizarea frăţietăţii între vecini şi despre care s’a vorbit până şi din locurile cele mai autorizate.
Toate cele petrecute în ultimele zile în Cadrilaterul transferat face să se creadă că apropierea româno-bulgară se găseşte din nou la răscrucea drumurilor opuse ale trecutului nu, prea îndepărtat. Vina nu o purtăm noi. O ştiu oamenii de bună credinţă. O cunoaştem noi prea bine,cari am îngăduit o pierdere dureroasă,aceea a Cadrilaterului, pentru a realiza visata frăţietate a ţărilor din sud-estul Europei. În faţa unor sabotări continue şi acte de provocări nejustificate, fiinţa acestei prietenii n’o putem desluşi. Ion Lumezeanu(„Curentul”,17 decembrie 1940).
 
 

Dela trimisul nostru special
Ostrov, 13 Decembrie

Aplicarea tratatului româno-bulgar dela Craiova întâmpină, pe timp ce trece, greutăţi din ce în ce mai mari. Măsura luată de guvernul bulgar, acum câteva zile, de a închide frontiera dintre România şi Bulgaria pentru locuitorii bulgari din cele două judeţe ale Dobrogei, cari se evacuiază conform tratatului în cauză, a fost urmată de alte măsuri cari, nu numai că au produs o deosebită impresie, dar ele au indignat, foarte grav, delegaţia română din comisia mixtă româno-bulgară de la Constanţa, cum şi toate forurile româneşti.

Astfel, eri dimineaţă, d. general Gheorghe Potopeanu, preşedintele delegaţiei române, a fost înştiinţat telefonic, că la punctul de trecere dela Silistra s-a încercat o violare a tratatului dela Craiova, şi anume, autorităţile bulgare în flagrantă interpretare a prevederilor acestui tratat, au ridicat forţat 75 de familii româneşti din comuna Aidemir, situată în apropierea Silistrei şi, cu sistemul de care ne vom ocupa mai jos, au încercat să le arunce peste graniţă, fără îndeplinirea celei mai elementare formalităţi, dictate de uzurile internaţionale sau, în cel mai rău caz, acordurile diplomatice dintre cele două ţări.
Pentru o completă edificare, arătăm în cele de mai jos, cum s’au petrecut lucrurile.
 
CUM AU PROCEDAT BULGARII
În ziua de 11 crt.1 la ora 6 dimineaţa, satul Aidemir, locuit în majoritate de români, a fost invadat de poliţişti bulgari, cari, în frunte cu primarul bulgar al comunei, au forţat pe români să-şi încarce în grabă bagajele şi să plece la frontieră, spre a fi trecuţi în România.
Luaţi pe neaşteptate, forţaţi şi ameninţaţi cu armele, locuitorii români cu femei şi copii au luat ce au putut, atât în căruţele lor, cât şi în alte căruţe închiriate şi au pornit, pe frig şi ploaie, sub baionetele bulgare, care-i străjuiau ameninţătoare, spre frontieră.
Aci, bulgarii s’au lovit de vigilenţa autorităţilor româneşti cari, natural, nu puteau îngădui un asemenea procedeu.
Locotenentul din grăniceri Crivăţ şi câţiva ostaşi români au reuşit să împiedice această violare a unui tratat, care este clădit numai prin largul spirit de amiciţie românească. Primele căruţe au fost oprite şi aşezate deacurmezişul şoselei de ofiţerul român, care a împiedecat astfel reuşita unui plan pregătit de mai multe zile de bulgari.
 
BAGAJE ARUNCATE NOROI
Poliţiştii şi soldaţii bulgari, văzând că planul lor a eşuat, au dat încă o dovadă de ilegalitate. Urcându-se în căruţe, ei au început să arunce în noroi şi peste frontieră bagajele bieţilor români, irosind avutul lor păstrat şi realizat cu trudă şi prin multă muncă. Saci cu făină, fasole, grâu, lăzi cu lucruri de casă şi obiecte strânse prin muncă, s’au distrus sub furia neînţeleasă şi prin mâna duşmănoasă a poliţiştilor şi ostaşilor bulgari.
Ţipetele femeilor, protestele locuitorilor n’au avut nici un efect. Totul a fost aruncat în drum, în noroi. Locuitorul Manole Dinu, primarul, care s’a opus acestei barbarii, a fost crunt bătut. Deasemeni, au fost bătuţi în mod barbar, toţi ceilalţi locuitori, cari au încercat să se opună.
 
NOAPTEA, ÎN PLOAIE ŞI FRIG
Cu averea pe care au reuşit să şi-o ia şi care le-a fost aruncată în noroi, locuitorii români au trăit o noapte de teroare. Cele peste 300 de suflete omeneşti dintre cari, mai mult de jumătate, femei şi copii, au trăit în ploaie şi frig, fără nici o oblăduire omenească. Către miezul nopţii,parte din femei şi copii au trecut pe furiş, frontiera în România, şi s’au adăpostit într’o casă din apropierea graniţei.
 

S’A REȚINUT AVUTUL ROMÂNILOR
Din câteva mărturii ale locuitorilor români aflaţi la frontieră, cu cari am putut sta de vorbă, am reuşit să aflăm unele lucruri uluitoare.
Astfel, mi s’a spus că celor mai mulţi din ei li s’au oprit oile, vitele de muncă şi cea mai mare parte din lucruri. Locuitorului Enciu Anghel, primar, i s’a luat suma de 13.000 leva, pe care acesta reuşise s’o economisească.
Este încă o dovadă de reaua înţelegere a spiritului de echitate, pe care s-a bazat tratatul dela Craiova şi pe care noi l-am respectat în întregime, îngăduind bulgarilor din cele două judeţe ale Dobrogei să ia cu ei până şi lemnele de foc.
Reprezentantul delegaţiei române din comisia mixtă de la Constanţa, d. inspectorgeneral administrativ Grigorescu, care a fost însărcinat cu anchetarea acestui caz, a mai stabilit că toţi românii din satul Aidemir se află sub stare de arest, deoarece, cerând să vorbească cu d-sa, spre a-i întreba asupra situaţiei lor, nu li s’a îngăduit, nici chiar în asistenţa autorităţilor bulgăreşti.
 
400 de români se află în şlepuri pe Dunăre
Alt caz asemănător s-a întâmplat cu locuitorii români din oraşul Turtucaia şiîmprejurimi. De acolo, autorităţile bulgare au strâns peste 400 de români, pe cari i-au îmbarcat cu forţa pe şlepuri şi i-au trecut la graniţă, fără ca în prealabil să se fi îndeplinit formalităţile de evacuare.
Autorităţile române, stabilind o nouă călcare a tratatului de la Craiova, care a prevăzut ca evacuările să se facă cu toate formele legale, nu au putut primi pe cei 400 de români aflaţi în această tristă situaţie.

Acum când telefonez, aceşti locuitori români se află încă în şlepuri pe Dunăre, deoarece bulgarii nu le îngăduiesc să debarce pe uscat. Din cele de mai sus se poate vedea clar modul cum interpretează şi cum apreciază largul spirit de înţelegere al românilor, vecinii noştri de la Sud. În toate operaţiile de evacuare ale bulgarilor din Dobrogea, noi am dat deplină dovadă de atitudine civilizată, atitudine care ne este atât de dureros răsplătită.

Din câte suntem informaţi, cazul de la Silistra, în ce priveşte pe locuitorii români din satul Aidemir şi cazul dela Turtucaia, în ce priveşte pe românii din acea localitate, constituie obiectul unor importante demersuri diplomatice, primul protest fiind al d-lui general Potopeanu, preşedintele delegaţiei române, pe lângă membrii delegaţiei mixte româno-bulgare de la Constanţa.C. Neicu („Universul”,18 decembrie 1940).
 
Operațiunile schimbului de populație dintre România şi Bulgaria au fost încheiate

CONSTANŢA. 17.— În conformitate cu prevederile acordului de la Craiova, în ziua de 14 Decembrie, la ora 24, operaţiunile schimbuluide populaţieîntre România şi Bulgaria au luat sfârşit.
Călăuzit de cel mai larg spirit de concesiune, guvernul român a făcut toate inlesnirile posibile pentru ca transferarea populaţieibulgare să se facă în cele mai perfecte condiţiuni.
Cu toate că acordul româno-bulgar prevedea că toţi bulgarii din Tulcea şi Constanţa vor emigra, sʼa acceptat propunerea guvernului din Sofia, şi astfel au plecat până acum deabia 60.000 suflete de bulgari din Dobrogea românească. Pentru transferarea celorlalţi bulgari se duc în prezent tratative între guvernul român şi cel bulgar. E bine să se ştie că noi am evacuat din Cadrilater110.000 români, proprietari a 220.000hectare, iar cei 60.000 bulgari plecaţi din România au lăsat aici abia 120.000hectare („Curentul”,19 decembrie 1940).

Citește și
Ziua Marinei în 1933 – la Constanța, Galați, Brăila, Silistra „Marina militară n’a fost şi nici nu va fi o sarcină inutilă pentru ţară” (amiral Petre Bărbuneanu)