Începutul învăţământului profesional în Dobrogea

Dobrogea revenită la Ţară în 1878. Nu se ridica nici pe departe la nivelul României, nici din punct de vedere economic. Era impetuos necesară în special realizarea unei infrastructuri care să lege, în fapt, acest teritoriu de Ţară şi să contribuie, la rândul ei, la dezvoltarea unei economii în adevăratul sens al cuvântului. Încă din primele momente ale reunirii Dobrogei cu România, Carol I aduce în faţa autorităţilor de la Bucureşti un proiect gândit înainte axat pe dezvoltarea economică.
 
Acest program complex iniţiat de guvernul României după 1878 - de dezvoltare a industriei, a comerţului, a construcţiilor de drumuri şi şosele, de construire şi modernizare a porturilor şi a oraşelor, de intensificare şi diversificare a culturilor agricole - implica necesitatea pregătirii de cadre specializate. Vasile M. Kogălniceanu aprecia că „judeţele dobrogene mai au nevoie de multe şcoli, după cum au nevoie de o mişcare culturală superioară cu caracter românesc în diferite centre, de şcoli profesionale: agricole, industriale, de meserii“. În acest sens, se punea accent pe importanţa şcolilor de meserii care să pregătească specialişti în „construcţia“ modernă a Dobrogei.     
 
Iniţiativa şi punerea în practică a înfiinţării de şcoli profesionale au aparţinut luminatului ministru al Instrucţiunii Publice, Spiru Haret. Punând în practică Legea din 27 martie 1898, consacrată învăţământului profesional, definitivată în 1908, acesta a creat o adevărată reţea de şcoli de arte şi meserii pe tot cuprinsul României.
 
Prefecţii dobrogeni au sprijinit politica reformatoare a ministrului Spiru Haret. Astfel, pe la 1881, prefectul Constanţei, Remus Opreanu, îşi exprima intenţia de a extinde şi a diversifica şcolile cu caracter practic: „Ne propunem a arunca primul fundament al unei şcoale de comerciu maritim, agricultură şi industrie... Şcoala de comerciu maritim va putea avea ambiţiuni mari. Ea ar trebui să fie nu numai a Dobrogei ci a ţării întregi. Şi de ce nu, ar fi un focar de nouă lumină pentru litoralul mării acesteia“.
 
De asemenea, prefectul judeţului Tulcea, Ioan Neniţescu, jurnalist, profesor, revizor şcolar, autor al poeziei Pui de lei, a pledat pentru înfiinţarea şcolilor de meserii în judeţul pe care-l păstorea, dând sugestii preţioase şi deosebit de competente privind profilul lor, conţinutul programelor, forma de organizare şi chiar modul de întreţinere. Acesta aprecia: „Poarta prin care trebuieşte să treacă orice copil pentru a intra cu vrednicie în societate pregătit în lupta pentru traiu, folositor lui însuşi, bun cetăţean şi bun patriot este şcoala“. Constatând „starea înapoiată în care se află instrucţiunea practică a meseriilor industriale în legătură cu agricultura (din Dobrogea-n.n.)“, propune „înfiinţarea în judeţ a trei şcoli practice de pescuit cu reşedinţa la Mahmudia, Isaccea şi Măcin, una şcoală de dogărie cu reşedinţa la Nicoliţel şi trei şcoli de agricultură cu reşedinţa la Cataloi, Enisala şi Casimcea“. Mai mult decât atât, bazându-se pe experienţa sa de om al şcolii şi dovedind o înţelegere clară a realităţii, acesta propune ca durata şcolilor să fie de doi ani, oferă sugestii privind conţinutul instrucţiei şi modul de pregătire practică. Se observă clar viziunea sa modernă despre pregătirea meseriaşului, care trebuie să fie instruit atât profesional, cât şi cu noţiuni de cultură generală. Pentru şcolile de agricultură, prefectul propune: „Pe lângă cunoştinţele de agricultură, grădinărie, pomologie, viticultură, creşterea vitelor şi a paserelor cu lucrările practice respective şi cunoştinţi de aritmetică, geometrie, agromensură, contabilitate, geografie şi limba română. Cu ocazia cetirei se va trata şi epocile mai însemnate din istoria naţională, iar cu ocazia excursiunilor agricole se va trata şi despre monumentele sau amintirile istorice din vecinătatea şcoalei“.
 
Drept urmare a acestei politici de formare a specialiştilor în diferite meserii, sunt înfiinţate, pe lângă şcolile obişnuite, şcoli elementare de comerţ pentru băieţi şi pentru fete, şcoli elementare de meserii, şcoli de marină, şcoli de ucenici şi alte tipuri de aşezăminte de învăţământ, cum ar fi Şcoala „Sfânta Ana“ de la Mănăstirea de călugăriţe Celic-Dere din judeţul Tulcea.
 
 

Învăţământul comercial din Dobrogea

 
Planurile autorităţilor de la Bucureşti în privinţa Dobrogei erau mari. Pe prima pagină a programului naţional intrau: dezvoltarea infrastructurii, a construirii de căi ferate, de şosele, de poduri, de porturi. Astfel, Dobrogea urma să devină un important centru comercial, punte de legătură cu toate continentele. În acest context, pregătirea de specialişti bine pregătiţi era una foarte importantă.

 
În 1900, Virgil Andronescu înfiinţează, la Constanţa, Şcoala superioară de comerţ. Aceasta avea, la înfiinţare, 59 de elevi, iar, după şapte ani, 188. Prima promoţie a acestei şcoli a dat 172 de bacalaureaţi şi 56 de diplomaţi în studii comerciale.
 
În 1901, o nouă lege privind în special învăţământul profesional avea să impulsioneze pregătirea specialiştilor în diferite domenii. La Tulcea, se înfiinţa o catedră de învăţământ comercial. Peste un an, se cerea, imperativ, înfiinţarea de şcoli agricole.
 
 
Învăţământul comercial începe, în Constanţa, în anul 1903, prin înfiinţarea unei secţii comerciale pe lângă Gimnaziul „Mircea cel Bătrân“. Scopul era acela de a oferi absolvenţilor de gimnaziu o direcţie practică de pregătire. Această secţie va fi desfiinţată peste doar doi ani, dar va fi reînfiinţată, pentru patru ani, în 1907. În 1911, „un grup de petiţionari, cetăţeni ai oraşului“ cereau revizorului şcolar să se păstreze secţia comercială a gimnaziului, motivând următoarele: „Cred că sunt puţine oraşe din ţară, în care necesitatea unei înfiinţări a şcoalei medii să se simtă de trebuinţă. Comerţ, industrie şi tot ce comportă comerţul în genere, este lăsat aici în oraş şi judeţ pe seama străinilor. Alt mijloc mai prielnic pentru pregătirea tineretului spre viaţa practică şi comerţ ne-o oferă şcoalele medii“.
 
Directorul Liceului „Mircea cel Bătrân“, N.T. Negulescu, pleda, în 1913, pentru necesitatea imperioasă de a înfiinţa o şcoală comercială şi o secţie comercială alipită secţiei reale a liceului, în acest oraş portuar, în care una dintre ocupaţiile principale era comerţul. Acesta prezintă şi o imagine a unei secţii de acest gen: în locul limbilor engleză şi italiană, să se studieze contabilitatea, corespondenţa comercială română şi străină şi biroul comercial. Contabilitatea ar urma să se studieze în anii V, VI, VII, iar biroul comercial, în anul VIII. Cursurile de corespondenţă ar fi fost urmate în orele de limbă română - 10-12 ore cu aplicaţii practice - şi la orele de franceză şi germană, la care s-ar introduce lecturi, conversaţii şi exerciţii scrise din domeniul comercial. De asemenea, directorul cerea instituirea unei comisii de profesori de ştiinţe comerciale, care să realizeze programa de contabilitate şi să indice materia generală şi specială pentru corespondenţa comercială. Pe lângă aceste cursuri teoretice, elevii făceau şi practică comercială în casele comerciale din oraş.

 
Abia în 1920, acest proiect va fi pus în practică, sub forma unei şcoli superioare de comerţ. Meritul îi aparţine preşedintelui Camerei de Comerţ, George I. Georgescu, care înscrie în noul program de activitate al Camerei înfiinţarea unei şcoli superioare de comerţ. În acelaşi an, Ministerul aprobă şi reorganizarea Şcolii elementare practice de comerţ, curs seral. Aceasta funcţionase din 15 octombrie 1915, la iniţiativa preşedintelui Camerei de Comerţ, C. Limăneşteanu, şi cu sprijinul profesorilor de la liceu, având ca director pe secretarul Camerei, I. Georgescu. În primul an, din cei 47 de elevi înscrişi, au promovat 31. Însă frecventarea cursurilor lăsa de dorit, fapt pentru care conducătorii Şcolii de comerţ cer să se intervină pe lângă Ministerul de Industrie şi Comerţ să legifereze obligativitatea frecventării acestor cursuri de către adulţii care lucrau în comerţ. În timpul războiului, această şcoală încetase să mai funcţioneze.
 
Alta era însă situaţia în judeţul Tulcea. Un articol din „Ecoul Tulcei“ critica puţina atenţie a autorităţilor centrale de care se bucură Tulcea - în comparaţie cu Constanţa, care, deşi mai mică, prin poziţia sa de port maritim a căpătat o serie de îmbunătăţiri care i-au adus prosperitate. Se solicită înfiinţarea unei şcoli comerciale la Tulcea, şi nu la Constanţa, căci, afirmă autorul, aici „se găsesc elemente capabile şi pregătite în acest domeniu. Căci Tulcea e lipsită de asemenea elemente, care îi vor fi foarte necesare pentru dezvoltarea ei ulterioară“.
 
După terminarea Primului Război Mondial, o serie dintre aceste şcoli şi-au redeschis porţile. Altele noi vor fi deschise: Şcoala elementară de comerţ pentru Băieţi din Constanţa - 1923; Şcoala comercială superioară de fete din Constanţa - 1923; Şcoala comercială elementară de fete din aceeaşi localitate - 1927; Şcoala superioară de comerţ din Bazargic - 1927.
 

Şcolile profesionale de băieţi

 
Una dintre primele şcoli de meserii din mediul rural dobrogean, Şcoala elementară de meserii din Oltina, judeţul Constanţa, este înfiinţată în 1902. Aceasta a apărut pe scena învăţământului dobrogean la ordinul ministrului Spiru Haret, care aprecia Oltina ca fiind „important centru al activităţii comerciale, port la Dunăre, având un viitor industrial“. Prin eforturile primarului Chiriacescu, ale notarului din localitate, Ion Gr. Popescu, ale prefectului Constanţei, Scarlat Vârnav, ale inginerului Bănescu şi ale arhitectului Păunescu, s-au obţinut de la Minister 16.000 de lei, sumă cu care a început construcţia şcolii. În mai puţin de doi ani, s-au ridicat: o sală de fierărie de 78 m², o sală de lemnărie cu aceleaşi dimensiuni, două dormitoare de câte 48 m² şi o cameră pentru servitor.
 
Scopul şcolii era acela de a pregăti „personal tehnic mediu, muncitori calificaţi pentru industrie. Ele instrumentează pe elevi atât pentru o meserie, cât şi pentru conducerea tehnică. Cursurile sunt atât practice, cât şi teoretice“. Obiectele de învăţământ erau: mecanică, geometrie, tehnologie, desen tehnic, contabilitate, atelier. În programă figurau şi gimnastica, şi muzica. Cursurile încep, în fapt, în 1904, când şcoala funcţiona deja într-o clădire nouă, construită special. Avea atât săli de cursuri, cât şi ateliere de lemnărie şi de fierărie, dormitoare. Iniţial, aici învăţau doar 12 elevi. Primul director al acestei şcoli, inginerul Alexandru Melinte, absolvent al Şcolii de Meserii Superioare de la Iaşi, care a adus şi unelte necesare muncii practice. În timpul directoratului său - până în 1911 - sunt construite anexe, absolut necesare unei asemenea instituţii de învăţământ.
 
Activitatea sa va fi continuată de succesorul său, Gh. Vanghelescu, care va conduce destinele şcolii până la izbucnirea Primului Război Mondial. Această şcoală va funcţiona, fără întrerupere, până în 1916, când este devastată de ocupanţi. Îşi va relua activitatea după război, devenind un puternic centru profesional în Dobrogea. Va fi redeschisă în 1921. La 24 de ani de la înfiinţare, această şcoală avea doar 47 de absolvenţi: 18 fierari, 12 rotari, nouă lăcătuşi, şapte tâmplari, un tinichigiu.
 
Şi în Constanţa apare necesitatea înfiinţării unei şcoli inferioare de meserii. Aceasta îşi va deschide porţile tot în 1904. În acel moment avea două ateliere - unul de tâmplărie şi un altul de lăcătuşerie-fierărie -, care funcţionau într-un local închiriat pe strada Lahovary nr. 11. Durata învăţământului era de cinci ani; elevii externi primeau jumătate din câştigul lucrărilor realizate în ateliere.
 
Deşi prefecţii tulceni sunt foarte consecvenţi în susţinerea înfiinţării şcolilor de meserii, totuşi, în acest judeţ nu funcţionau decât trei asemenea şcoli: una la Babadag, alta la Tulcea şi o şcoală profesională de adulte la Mănăstirea Celic-Dere.
 
În 1903, este amintită o şcoală profesională în judeţul Tulcea, la Babadag, unde se învăţau în mod special rotăria şi fierăria. În 1904, prefectul din Tulcea, Luca Ionescu, aprecia că o şcoală de meserii la Tulcea înseamnă foarte puţin şi ar fi foarte necesară înfiinţarea unei alte şcoli de „dogărie şi dulgherie şi pentru unelte de pescuit“. De asemenea, necesară era şi realizarea „unei stupine model“ pentru deprinderea sistematică a albinăritului. Şi Nicolae Iorga a făcut aprecieri referitoare la această şcoală, afirmând că cele mai bune case din Dobrogea erau făcute de meşteri străini şi că Şcoala de la Babadag pregăteşte doar fierari, nu şi meşteri care să construiască o casă de la început până la sfârşit. Ceva mai multe amănunte ne oferă M. D. Ionescu, care spunea că această şcoală „de rotărie şi de fierărie“ avea cinci calfe şi 25 de ucenici.
 
Mai existau şcoli de meserii în Isaccea, Medgidia, Cernavoda şi Constanţa, ultima având un director şi cinci calfe.
 
În timpul Primului Război Mondial, majoritatea şcolilor au fost închise. Se vor redeschide după terminarea conflagraţiei mondiale. De asemenea, vor fi înfiinţate şcoli noi: Şcoala elementară de meserii din Cernavodă - 1921, Şcoala elementară de meserii „Principele Carol” din Cara-Omer - 1924 etc.
 

Şcoli profesionale de fete

 
Încă din 1883, în Dobrogea exista un învăţământ profesional, e drept, nu la nivel de politică de stat şi neavând o politică educaţionale precum cea trasată de Spiru Haret. Este vorba despre Şcoala profesională de fete de la Tulcea, care a apărut datorită punerii problemei de instruire şi educare a fetelor. În 1884, prefectul Stănescu raporta că, în Tulcea, „statul întreţine o şcoală de meserii de fete şi un gimnaziu“, iar în 1885, într-un raport, se relata că „şcoala profesională şi gimnaziul au fost suprimate“.
 
Şcoala secundară de fete „Regina Elisabeta“ din Constanţa a fost înfiinţată în 1897. Aici a funcţionat, între 1883-1885, şi prima şcoală de meserii din judeţ. Şi-a început activitatea cu 40 de eleve, într-un local închiriat de minister. Prima directoare a fost Valentina Boteanu. Până la intrarea României în război, aceasta ajunsese una dintre cele mai importante şcoli de acest fel din ţară. Avea, în medie, 200 de eleve, între care multe străine. „Catedrele“ erau dintre cele mai variate. Existau maestre, ajutoare de maestre la specialităţile „rufărie“ şi „maestră cu titlul de profesoară la catedra de flori“. Până în 1918, va funcţiona, în refugiu, la Iaşi. În 1919, şcoala se transformă în Liceul „Domniţa Ileana“, în cadrul căruia se păstra însă, în vechiul local, secţia profesională.
 
O şcoală profesională pentru fete a existat şi la Tulcea, dar aceasta s-a transformat repede într-un atelier de croitorie. În anul şcolar 1927-1928, Gimnaziul industrial de fete funcţiona într-un local închiriat, iar atelierele de lenjerie şi de croitorie erau necorespunzătoare. Taxele şcolare erau între 200 şi 1.700 de lei. O alta se va înfiinţa în acest oraş abia la 1 septembrie 1928. Avea 52 de eleve şi zece profesori şi maeştri.
 
Un alt fel de şcoală profesională este cea înfiinţată, în 1909, la Mănăstirea Celic Dere, din judeţul Tulcea. Aceasta avea trei secţii: una de pictură bisericească - unde se lucrau icoane în stil bizantin şi neobizantin -, o alta de ţesătorie naţională - unde se realizau pânzeturi şi scoarţe cu motive româneşti - şi secţia de confecţionare de veşminte sacre - aici se făceau haine, brodate cu fir de aur şi de argint, pentru clerici. Durata cursurilor era de şase, trei, respectiv patru ani, elevele fiind călugăriţe sau surori.
 
În 1913, ia fiinţă şi Şcoala secundară de fete din Silistra, o şcoală de menaj condusă de profesoara Amalia Mironescu, în localul fostului liceu bulgar de fete. Până la intrarea României în război, directoare va fi Maria Dudescu. Şcoala va fi redeschisă abia în 1928.
 
Şcoala secundară de fete din Bazargic, judeţul Caliacra, profesională, îşi desfăşoară activitatea, între 1914-1916, într-un local donat de bulgarul Ranco Ţoncev. În timpul războiului, aceasta nu va funcţiona, dar îşi va reîncepe activitatea în 1919.
 
Şcoala profesională şi de menaj din Turtucaia - judeţul Durostor - care se va transforma în Şcoala secundară de fete - îşi începe activitatea în 1913, într-un mic local, fiind frecventat, la început, de un număr mic de eleve, dar, treptat, câştigă renume şi multe tinere urmează această şcoală. În 1916, în timpul războiului, şcoala este părăsită, iar elevele şcolii profesionale sunt nevoite să se înscrie la progimnaziul mixt bulgar. Şcoala românească îşi va relua activitatea în 1919.
 
După război, o serie dintre aceste şcoli îşi vor deschide porţile, iar altele vor fi înfiinţate: Şcoala profesională de fete gr. I din Bazargic - 1923, cea din Balcic - 1927 etc.
 

Şcoli de marină

 
Revenirea Dobrogei la ţară a creat posibilitatea organizării unei flote maritime, care să funcţioneze în paralel cu cea fluvială. Era necesară planurilor regelui de a transforma Constanţa în cel mai mare port al ţării.
 
Se punea însă problema pregătirii unor cadre de marină, iar soluţia a fost înfiinţarea unor şcoli specializate. Încă din 1880, a fost semnalată existenţa unei şcoli de marină la Constanţa, care pregătea ofiţeri pentru marina militară. Înfiinţarea acesteia este anunţată şi în ziarul „Farul Constanţei“: în urma dispoziţiilor ministrului de Război, se înfiinţează o şcoală de marină pentru elevi între 10 şi 12 ani.
 
 
Galaţiul era însă centrul pregătirii de marină. Aici fiinţau: „Şcoala Flotilei“ (1872), „Şcoala copiilor de marină“ (1881), „Şcoala de aplicaţie a sublocotenenţilor de marină“ (1886) etc.
 
Conform Legii pentru organizarea Marinei militare din anul 1898, Şcoala de Aplicaţii a sublocotenenţilor s-a mutat la Constanţa, în subordinea Diviziei de Mare. Consiliul comunal a decis, anul următor, să pună la dispoziţia Diviziei un local „pentru şcoalele marinei militare, gratis până la 1 aprilie 1900 iar de atunci înainte comuna să contribuie cu jumătate la plata chiriei pe termen de 12 ani“.
 
Din 1882, studenţii beneficiază de nava-şcoală „Mircea cel Bătrân“, pe care generaţii întregi îşi vor face practica.
 
În 1902, se hotărăşte înfiinţarea unei singure instituţii de pregătire a specialiştilor. Astfel, ia fiinţă, la Constanţa, Şcoala de Marină, de Submecanici şi Submaeştri Militari (SMSSM), cu secţiunile: puntişti, mecanici şi meseriaşi, care va funcţiona până în 1909. După trei ani de studii, absolvenţii deveneau subofiţeri, şefi de specialităţi.
 
Prin Înaltul decret nr. 2064 din 1909, SMSSM şi-a schimbat denumirea în Şcoala de Marină a Maiştrilor Militari, care fiinţează până în 1920. Durata studiilor rămâne de trei ani.
 
În acelaşi an, este înfiinţată prima instituţie de învăţământ superior dobrogean, Şcoala Navală Superioară, cu durata de un an, care putea fi urmată doar de ofiţeri de marină cu gradul de locotenent. Scopul acesteia era: „Asigurarea pregătirii teoretice şi practice la nivelul ofiţerilor formaţi în şcoli navale de recunoaştere europeană; Italia, Franţa, Austro-Ungaria şi Rusia“. Sediul era în actualul Muzeu al Marinei Române. Aceasta a fost evacuată la Galaţi, în 1916. Sub numele de Şcoala Navală Superioară, s-a reînfiinţat în 1920.
 
Au mai existat şi alte tipuri de şcoli profesionale, precum cea de muzică instrumentală de la Sulina. Bugetul oraşului prevedea 4.030 de lei pentru întreţinerea şcolii, sumă din care 1.800 reprezenta salariul profesorului-şef. Ar trebui să cuprindem aici şi şcolile pedagogice, dar considerăm că acestea aveau un alt nivel.
 
Şcolile de meserii nu aveau surse materiale importante. De exemplu, comuna Constanţa era nevoită să acorde ajutoare relativ consistente elevilor merituoşi de la şcolile de medii, de agricultură şi de învăţători. În 1909, Şcoala de meserii de la Oltina primea 800 de lei, cea de la Medgidia - 1.500 de lei şi cea de la Isaccea - 1.000 de lei.
 
Acesta a fost începutul şcolilor de meserii din Dobrogea. Subiectul este unul de actualitate pentru societatea românească şi realizările prezentate pot constitui exemple.
 
Sursa foto: MINAC
 
Despre Lavinia Dumitraşcu
 
Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)
 

Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei

Ioan Muşat - monografia oraşului Cernavodă (galerie foto)