Istoria Dobrogei - oameni, popoare Indo-europenii (galerie foto)

În cursul mileniilor III î. H. - II î. H., Europa neolitică a fost invadată dinspre răsărit de valuri de păstori războinici numiți azi indo-europeni, care au introdus pe continent metalurgia bronzului și prin amestecul cu culturile locale au dus la formarea popoarelor și limbilor antice europene, între care tracii, grecii și romanii.​ Ca urmare, în Dobrogea s-au dezvoltat succesiv culturile Cernavoda, Coslogeni și Babadag.

1. Cercetările
II. Tematică

În cazul indo-europenilor nu există izvoare directe (mai ales scrise), ca în situația grecilor și romanilor, și nici măcar de izvoare indirecte, așa cum sunt în cazul celților, germanilor și a altor „barbari” menționați în izvoarele greco-romane. Prima ipoteză este existența unei limbi indo-europene care explică numeroasele concordanțe precise din gramatica și vocabularul majorității limbilor europene și asiatice.
Existența unei limbi comunități lingvistice nu implică automat un popor: franceza contemporană este limba unei comunități numită „francofonă” care nu are în comun decât limba. Un caz analog privind limba latină a apărut după dezintegrarea Imperiului Roman de Apus în sec. V. La începutul mil. II î. H. apar diferențiate limbile indo-europene din Anatolia (Turcia asiatică), deși nu există indicii despre existența unui imperiu în mileniul anterior (III î. H.).

Ca urmare, comunitatea lingvistică indo-europeană a fost a unui popor migrator, teză consolidată de existența unei frazeologii poetice tradiționale, care reflectă o ideologie comună. Originile acestei comunități pot fi găsite în epoca aramei sau chiar a pietrei, aspect ce duce la ipoteza unui popor indo-european. Cunoașterea civilizației, culturii și naturii acestui popor indo-european, precum și localizarea sa în spațiu și timp, se realizează printr-o reconstrucție a stadiului recent al comunității, care păstrează în vocabular elemente ale stadiilor anterioare.
 

III. Reconstrucție, datare și localizare

1.Civilizația materială
 

În absența izvoarelor directe este folosită paleontologia lingvistică: considerarea cunoașterii de către poporul respectiv a ființelor, noțiunilor și obiectelor pentru care există denumiri în limbă și considerarea necunoașterii a ceea ce lexicul nu posedă sau știe prin împrumut. Dar absența unei denumiri poate avea cauze lingvistice: în limbile romanice, numele calului, latinescul equus, a fost înlocuit prin caballus, fără ca acest animal să fi dispărut din domeniu pentru a fi reintrodus.

Lexicul indo-european indică cunoașterea aramei (*ayes-), dar nu și a fierului, a cărui denumire variază de la o limbă la alta. Acest element situează perioada finală a comunității indo-europene în epoca aramei, fapt verificat. Metoda a stabilit cadrul vieții indo-europenilor și, astfel, a determinat geografic patria lor primitivă.

2. Cultura

Deoarece religia este un element fundamental al culturii, a fost folosită mitologia comparată, dar rezultatele au fost dezamăgitoare, așa încât în 1928, lingvistul francez A. Meiller (1866-1936) ajungea la concluzia că nu se cunoaște despre religia indo-europeană decât venerarea unor zei „celești, nemuritori, dăruitori de bunuri” și unele fapte sociale de divinizare.
 
Apoi, G. Dumezil a susținut că nu trebuie suprapuse cuvintele, ci comparate ansamblurile de fapte. Numele zeilor, preoților, ritualurilor și obiectelor de cult diferă de la o limbă la alta: religiile romană și greacă au în comun doar un nume care semnifică, etimologic, „Tatăl-Cer”, Iupiter - Zeus, dar zeul respectiv nu este personificarea Cerului. La romani, germani, celți tradiția s-a păstrat sub forma legendei epice și istoriei legendare. Doar în India și Iran s-au păstrat scrieri relioase anterioare epopeii și istoriei. Mai explicite, aceste texte au permis descifrarea concepției religioase a indo-europenilor și utilizarea celorlalte izvoare. S-a descoperit că esența religiei indo-europene era repartizarea activității divine și umane în 3 funcțiuni cosmice și sociale: suveranitate magico-religioasă, război, producție și reproducție. 

Cele 3 funcțiuni acoperă multe legende epice (epopeea indiană, istoria timpurie a Romei, saga celtice și islandeze) și structura panteonului popoarelor indo-europene, unde zei cu aceleași funcțiuni au nume diferite: suveranitatea magico-religioasă aparține lui Iupiter și Fides la romani, lui Varuna și Mitra în India, lui Odin și Tyr în Islanda; funcția războinică aparține lui Marte, Indra, Thor; funcția productivă lui Quirinus, Asvin-ilor, Freyt și Freyia. Aceste triade funcționale nu sunt doar construcții spirituale: triada Iupiter - Marte - Quirinus este atestată în Roma regală și la vecinii din Umbria; triada indiană Varuna - Mitra, Indra și Asvinii este menționată într-un tratat între suveranul statului indian Mitanni și un vecin; triada nordică era cinstită în templul din Uppsala (Suedia).

Concepția trifuncțională era atât de înrădăcinată în mentalitatea popoarelor indo-europene, încât, după căderea Imperiului Roman de Apus, ea a renăscut în organizarea societății medieval în trei ordines au stări: oratores (preoțime), bellatores (nobilime) și laboratores (lucrătorii).

Metoda lui G. Dumezil, „noua mitologie comparată” este valabilă și pentru. ansamblul instituțiilor.
 
Astfel, francezul Fustel de Coulanges (1830-1889) a demonstrat puternica unitate între drept, public și privat, și religie.
 
Metoda etimologică se regăsește în formularul poetic tradițional, unde se compară pasaje din Vede și Avesta, kenningar germanice, epitete homerice etc. Formulările poetic și „tiparele naționale”, precum schema celor 3 funcțiuni, constituie cele 2 laturi ale tradiției indo-europene, care se manifestă în mod egal prin instituții și acte (exempla ale istoriei Romei).

3. Realitatea reconstrucției

Reconstrucția permite doar cunoașterea imaginii pe care indo-europenii și-o făceau despre ei, nu și a realității faptelor și structurilor. G. Dumezil considera că nu se poate ști dacă societatea era efectiv împărțită în 3 clase și dacă se putea trece de la un alta. Modelul reconstruit nu devine real decât identificat pe teren, unde ultima instanță este reprezentată de arheologie.
 

IV. Identificarea arheologică și antropologică

Aceste indicii permit identificarea arheologică a poporului indo-european, adică atribuirea unui sit arheologic cunoscut. Datarea siturilor atribuite conduce la reconstituirea migrațiilor, cu care începe rezolvarea vechii probleme a patriei primitive. Datele externe arată raporturile de înrudire cu alte popoare.
 
Identificarea antropologică a poporului indo-european se face prin studierea morfologiei scheletelor descoperite, care stabilește relațiile cu rasele definite de antropologia fizică, și prin raportarea informațiilor izvoarelor scrise și ale documentelor figurative la înfățișarea fizică a descendenților. Înainte de verificarea pe teren, idealul fizic tradițional corespunde doar tipului majoritar al populației, dacă este omogen, sau, în caz contrar, tipului majoritar al clasei superioare.

V. Caracter și mentalitate

Este greu de conturat caracterul indo-europenilor, dar este posibilă cunoașterea idealurilor și valorilor lor, datorită tiparului poetic tradițional și numelor de persoane, nomen omen (latină), numele dat unui copil indicând ce se așteaptă de la el.
Studiul mentalității lor a plecat de la datele lingvistice: problema existenței termenilor abstracți a pus în discuție facultatea de abstractizare a vorbitorilor. Astfel, aspectul recent al conjuncțiilor subordonatoare care presupune inexistența frazei complexe, a fost considerat initial un indiciu al unei gândiri rudimentare, dar reanalizarea sensului evoluției lingvistice a permis reconsiderarea acestei concluzii.

VI. Patria primitivă a indo-europenilor

 1. Datarea comunității indo-europene
Paleontologia lingvistică a îngăduit plasarea comunității indo-europene în istoria tehnologiei prin cuvintele *akmen- și *ayes-, care oferă indicații precise.
 
*Akmen, care desemnează atât „nicovala” cât și „piatra”, este derivatul răd. *ak „ascuțit”, „ascuțime”. Acest substantiv s-a format într-o civilizație în care nicovala era „ceea ce servește la ascuțit”, iar piatra „ceea ce ascute”. Este vorba de un stadiu timpuriu al neoliticului în care prelucrarea metalelor nu era cunoscută.
Numele „aramei”, apoi al „bronzului”, *ayes-, stabilesc limitele perioadei comune. Derivat în *e/os- de la o răd. *ay-, „a aprinde focul”, „a încălzi”, acest substantiv denumește arama ca „metalul care se prelucrează la cald”; el trimite la a doua perioadă a metalurgiei aramei, în care metalul era încălzit înainte de a fi ciocănit pentru a fi întărit. Ulterior a denumit arama încălzită până la topire, apoi bronzul, care nu diferă de prima decât prin aditivi (arsenic, apoi etan).

În concluzie, dacă începutul comunității indo-europene urcă în timp până într-o etapă veche a neoliticului, etapa sa finală coboară în eneoliticul/calcoliticul/cuprolitic (aramă+piatră).
 

2. Centrul de răspândire a indo-europenilor

A.Regiuni excluse
 
Deoarece vegetația regiunilor cu climă caldă (mediteraneene) și a regiunilor cu climă rece (Scandinavia, N Rusiei/„linia fagului”) nu se regăsește în lexicul indo-european, paleontologia lingvistică exclude aceste regiuni din patria primitivă a indo-europenilor.

Europa de Vest a cunoscut târziu arama, care provenea din Spania mediteraneeană.
Paleontologia lingvistică este confirmată de tradiție în unele cazuri: Vedele și Brahmanele menționează invazia ariană în India, iar istoria mitică a Irlandei prezintă 7 valuri de invadatori.
În alte cazuri, tradiția este cel puțin discutabilă: legenda troiană a originilor Romei este la fel de puțin fondată ca și mitul grec al autohtoniei.
În consecință, patria primitivă se limitează la zonele Europei central-nordice și S Rusiei.

B. Așezările posibile
 a.Europa centrală
 
În mil. V î. H., o civilizație neolitică omogenă care cunoștea prelucrarea aramei se întindea în Europa Centrală și Balcani, fiind numită  „lineară” după decorul ceramicii. Elementele materiale și aspectul migrator al acestui ansamblu de așezări este compatibil cu presupușii indo-europeni. P. Bosch Gimpera plasa în Cehoslovacia și „regiunile învecinate” spațiul în care apare „cultura danubiană”.
 
Dar egalitatea socială reflectată de așezări și morminte, ca și lipsa caracteristicilor războinice, îi apropie pe danubieni de vechea Europă balcanică, marcată de cultul zeiței mamă.
Ipoteza a fost reluată de rusul Igor Diakonoff (1915-1999) care considera că „centrul ariei indo-europene comune era o parte a Balcanilor și Carpaților, de exemplu lângă Porțile de Fier ale Dunării.”

b. Europa nordică
 
Aproape toți istoricii sunt de acord în a-i considera indo-europeni pe păstorii războinici purtători ai culturii ceramicii decorate cu șnurul și ai securii de luptă, caracterizați de morminte individuale sub tumuli circulari. La sfârșitul mil. III î. H. acopereau spațiul de la Rin la cursul superior al Volgăi și din Finlanda până în Alpi și Carpați, dar este o localizare prea vagă și o datare prea târzie pentru a putea stabili centrul de răspândire.
Referitor la originea acestei civilizații au fost avansate două ipoteze de către Gerard Bailloud: „reconvertirea la pastoralism” (G. B.) a populației locale și „intruziunea unei civilizații mai pastorale” din S Rusiei.

Prima ipoteză a fost relansată de germanul Lothar Kilian (1911-1999), care lega cultura ceramicii cu șnur din mil. III î. H. de cultura paharelor în formă de pâlnie din mil. V î. H. și, prin aceasta, de epoca mezolitică (mil. X î. H. - mil VI î. H.). Dacă urcarea în timp a datării până în  mezolitic poate fi exagerată, cultura paharelor corespunde cu imaginea dată de tradiție și paleontologia lingvistică: creșterea animalelor, agricultura, calul, carul, securea de luptă, așezarea fortificată și societatea războinică ierarhizată.
 

C. Sudul Rusiei

a. Origine estică
Originea estică a culturii ceramicii cu șnur a fost susținută din 1890 de către O. Schrader. În urma cercetărilor din zonă, americanca de origine lituaniană Marija Gimbutas a confirmat ipoteza.
 
b. Așezările eneolitice din Rusia de Sud
 
În opinia M. Gimbutas există o continuitate între culturile de la Srednij Stog II (Ucraina), al cărei început îl situează la 4400 î. H. (Kurgan I), iar sfârșitul la 3400 î. H. (Kurgan II), cea de la Usatovo-Mihailovka (Kurgan III, 3500 î. H.-2900 î. H./Ucraina) și cea de la Jamna (Kurgan IV, mil. III î. H./Ucraina). Aceste culturi au fost denumite după mormintele caracteristice, tumuli rotunzi (rus. kurgan), asemănătoare culturii ceramicii cu șnur.
Elementele lor comune sunt atribuite indo-europenilor de paleontologia lingvistică, după cum sunt descrise M. Gimbutas: „O societate patriarhală, un sistem de clase, existența unor mici unități tribale conduse de căpetenii puternice, o economie preponderent pastorală care include creșterea cailor și agricultura, trăsături arhitecturale precum colibe mici rectangulare pe stâlpi de lemn, subterane sau la suprafața pământului, sate mici și fortărețe masive, o ceramică grosieră nepictată, decorată prin imprimare sau incizare, elemente religioase care indică un zeu Cer/Soare și un zeu Tunet, sacrificii de cai și culte ale focului.”

Trei valuri de invazie au plecat din zonă, din care primul, la 4500-4400 î. H., a distrus cultura Karanovo VI (Bulgaria) și a coexistat cu Cucuteni - Tripolie (U) înainte de a introduce în Europa N ceramica cu șnur și securile de luptă. Arheologii nu sunt total de acord asupra cronologiei așezărilor, a filiației acestora și a legăturilor acestora cu cultura ceramicii cu șnur.
 
În problema controversată a „patriei primitive”, E. Benveniste, manifestând prudență și clarviziune, situa în SE Rusiei „dacă nu leagănul, cel puțin primul centru de răspândire al populației indo-europene”. Arheologia a confirmat această concepție și poate confirma, într-o zi, și temeiul rezervei care o însoțește.
 
c. Migrația arienilor
 
Doar datele lingvistice indică migrația arienilor în N Indiei, care nu este confirmată de cercetările arheologice. Asemănările între culturile Iranului și Indiei N între 2000 î. H. și 1700 î. H. se poate explica mai curând prin schimburi decât prin migrație. Evoluțiile culturale din Asia Centrală din mileniul II î. H. pot fi și rezultatul schimbului de produse sau al transferului de tehnologie. Apoi, niciuna din culturile acestei regiuni nu a străbătut masivul Hindu-Kush, pe care arienii trebuiau să-l traverseze pentru a pătrunde în N Indiei. Calul și carul apar și în alte culturi sedentare din Mediterana și China. În concluzie, este posibil ca sfârșitul culturii Harappa din N Indiei să nu aibă legătură cu invazia arienilor
 
d. Formarea popoarelor indo-europene din Europa
 
Modelul arborelui genealogic al comparatiștilor nu este potrivit pentru formarea popoarelor și limbilor deoarece înlocuiește vechile continuități cu discontinuități recente.
H. Krahe a evidențiat unit. hidronimiei europene: de la M. Baltică în Spania numele apelor curgătoare se regăsesc sub o formă identică.
W. P. Schmid a susținut în 1968 că „vechiul European” presupus de H. Krahe era încă nediferențiat. În acel moment nu existau proto-balți, proto-germani sau proto-celți, ci un prim val de indo-europeni.
 
Despărțirea în dialecte s-a realizat mai târziu și, ca urmare a dispariției graiurilor intermediare, limbile s-au diferențiat simultan cu constituirea popoarelor, limbile și popoarele fiind parțial sinonime. Dialectologia limbilor indo-europene din Europa nu poate oferi date directe privind formarea popoarelor.
Patria germanilor în epoca fierului a fost identificată în cultura de la Jastorf (N), începând cu 600 î. H., care a derivat din cultura locală din epoca bronzului. Aceasta din urmă a fost considerată fie indigenă (L. Kilian), fie rezultatul invziei culturii ceramicii cu șnur din al doilea val al kurganelor (M. Gimbutas).”
 
e. Originea anatolienilor
Existența indo-europenilor în Anatolia a fost documentată la începutul mil. II î. H. de numele proprii care figurează pe tăblițele negustorilor asirieni de la Kanesh (Anatolia centrală). Repartiția geografică a limbilor (luvita în V, palaita în N, hitita în mijloc) sugerează o origine vestică, conform lui G. Steiner.
 
f. Nordul Mesopotamiei (Irak) și Anatolia
O nouă teorie, bazată pe date lingvistice și arheologice inedite, a fost avansată de T. Gamkrelidze și V. Ivanov. Plecând de la vechimea hidronimiei indo-europene în Anatolia, cei doi îi localizează în apropiere, în mil. V î. H.-IV î. H., deci în epoca bronzului.
 
Obiecția de principiu a M. Gimbutas: „Marea civilizație neolitică din regiune este antiteza tuturor caracteristicilor recunoscute ca indo-europene cu ajutorul lingvisticii comparate și a cercetării mitologiei.”
 
Obiecția atacă și teoria englezului Colin Renfrew (1937-), care nu pornește de la informații lingvistice noi. El susținea că limbile și culturile indo-europene s-ar fi răspândit din Anatolia din mil. VII î. H., odată cu agricultura, conform modelului „valului de înaintare”, model incompatibil cu imaginea societății transmisă de tradiția indo-europeană.
Celor două teorii pot fi contracarate cu teza pătrunderii pe la V (strâmtorile Bosfor și Dardanele) a indo-europenilor în Anatolia.

3. Nordul – loc de formare al poporului indo-european

Diferitele tradiții sugerează N ca locul de formare a popoarelor indo-europene.
În cazul celților, la început, „Tuatha De Danann erau în insulele de la nordul lumii, învățând știința și magia, druidismul, înțelepciunea și arta”. Aceste „insule fericite” se aflau lângă pol, precum acea insulă Ogygia „unde vedeai soarele de la miezul nopții”.
 
În India, Veda și Avesta arată că această „așezare a arienilor” la început era „cea dintâi între țările minunate”, dar în care astăzi iarna dura 10 luni. Omologia dintre zilele de 24 de ore și an nu se înțelege decât dacă acesta din urmă consta într-o lungă zi și o lungă noapte. Această „noapte lungă” aparține demonilor: „Când soarele nu răsare, demonii distrug tot ce există în cele șapte părți ale universului”, precizare mai compatibilă cu noaptea polară decât cu o zi întunecată din climatul temperat.
 
Aceste tradiții l-au condus pe indianul Bal Tilak (1856-1920) la ipoteza unei așezări circumpolare a indo-europenilor.
E. Krause ajunsese la aceeași concluzie plecând de la alte date. În epocă, această perioadă nocturnă dura 2 luni, consecința fiind calendarul anual de 10 luni lunare al romanilor și anul germanic primitiv. Această perioadă s-a redus la 18 zile, prin asimilare cu intervalul de 12 zile dintre anul lunar și cel solar, când au descoperit metoda de calcul. Celor 12 zile ale zeilor Alfes din folclorul germano-celtic le corespund cele 12 zile pe care zeii vedici Rhhus le petrec dormind la Ahohrya („cel care nu trebuie să rămână ascuns”, denumirea semnificativă a soarelui) și cele 12 zile în care zeii homerici le petrec la etiopieni.
 
Ca urmare, importanța miturilor Aurorei captive și eliberate sau adormite și deșteptate sau a „Aurorelor rele” care trebuie silite să lase locul Soarelui, mituri fără semnificație dacă ar fi vorba despre aurora obișnuită.
 
Ipoteza a fost acceptată de francezul Franck Bourdier (1910-1985) pe baza încălzirii climei în mezolitic și a migrației vânătorilor de reni după turme spre câmpiile dezghețate: „Au fost oare acești migratori nordici strămoșii îndepărtați ai indo-europenilor? Poate că săpăturile viitoare în zona prearctică și o lingvistică comparată mai nuanțată o vor spune…”

Gerard Bailloud a descris un astfel de popor care folosea vase cu baza conică și care ar fi organizat adesea expediții spre sudul egeo-anatolian.
Cunoașterea ceramicii este un indiciu al plasării în epoca neolitică, dar în lexicul indo-european s-au păstrat termeni ai unui popor de vânători care poate urca datarea în epoca mezolitică: germanul A. Scherer a arătat că numele constelației Urselor (a cărei formă nu seamănă cu animalul respectiv) și locul răd. *sek*- „a merge pe urma”, de unde  „a urmări”, „a vedea”, „a povesti”, s-ar explica bine în acest fel.
 
Nu este exclus chiar ca formarea etniei indo-europene să urce până în paleoliticul superior, cum a susținut H. Kuhn și V. I. Georgiev.
  

4. Determinism geografic și alegere a civilizației

Relația dintre modul de viață al indo-europenilor și ideologia lor este adesea inversată.
În acest sens, M. Gimbutas prezintă contrastul între „vechea Europă” agricolă, pașnică și egalitară și indo-europenii păstori, războinici și aristocrați: „o economie bazată pe agricultură, alta pe creșterea animalelor și păstorit au produs două ideologii opuse”.
 
Dar vechea Europă” nu era obligată să fie agricolă și nimic nu opera cultura kurganelor să privilegieze agricultura, deoarece solul Ucrainei de azi este corespunzător acestei ocupații. Dar, aparent, mentalitatea lor nu se potrivea. Schimbarea climatică nu poate explica migrația indo-europenilor: apetitul lor pentru spații largi, dorința de a domina și de a avea o descendență numeroasă se exprimau când excesul de populație pleca să caute în alte regiuni glorie, putere și bogății. Tradiția lui ver sacrum care destina o generație aventurii de cucerire reprezintă ritualizarea acestei necesități vitale. Brahmanele statuau că prosperitatea statului este asigurată atunci când cei care mănâncă sunt mai puțin numeroși decât cei mâncați, deci au fost nevoiți să cucerească fără încetare noi teritorii și noi popoare. Pretutindeni apar dinastii indo-europene care domnesc asupra unor popoare străine, ca suveranii arieni din Mitanni.
 
Clima nu a avut nici un rol în aceste procese: ar fi putut să rămână pe loc restrâns sau să limiteze populația, soluții incompatibile însă cu „caracterul de nobil”.

5. Tipul fizic al indo-europenilor

Timp mai mult de un veac, lingviștii au susținut cu tenacitate că termenul de „indo-european” se aplică unei comunități de limbă care nu presupune o omogenitate rasială.
 
Pentru determinarea tipurile fizice ale vorbitorilor există două căi: studiul antropologic al osemintelor umane descoperite în așezările atribuite indo-europenilor și textele vechi și sursele figurative.
A doua sursă are avantajul de a nu depinde de o ipoteză prealabilă.
 
Aceste dovezi sunt concordante în determinarea rasei nordice, dacă nu ca rasa întregului popor, cel puțin ca aceea a categoriei superioare.
Primul caz este exemplificat de germani, conform istoricului roman Tacit (cca 55 - cca 115): „În ce mă privește, eu mă declar de părerea celor care socotesc că popoarele Germaniei, pentru a nu fi pătate de alte contopiri cu alte triburi, constituie o națiune aparte, lipsită de orice amestec și care nu seamănă decât cu ea însăși. De aici provine faptul că și înfățișarea, pe cât e posibilă la un număr atât de mare de oameni, este aceeași la toți: ochi sălbatici și albaștri, păr blond aprins, trupuri mari…” (Germania, IV ).
 
Dar antropologia a nuanțat această afirmație.
La celți, „nu regăsim totuși decât arareori… idealul clasic al celtului mare și puternic, cu pletele blonde și pielea albă ca laptele”: pentru că, așa cum arătau mai sus aceiași autori, „în statele lor, celții n-au fost decât o minoritate aristocratică și războinică”. Obiceiul decolorării părului arată semnificația socială a tipului fizic.
 
O situație asemănătoare este marcată în India vedică, unde Indra, zeul blond (hari-), aduce războinicilor arieni triumful împotriva inamicilor cu pielea întunecată, dasa-, rasă a întunericului, demonică, precum Fomore din legenda irlandeză: albul pielii este al cerului diurn, iar culoarea neagră este a cerului nocturn și a infernului.
Corespondența între tipul fizic și statutul social este explicită în Cântecul lui Rig din Edda: Jarl, nobilul, este „blond deschis”, Karl, țăranul liber, este „roșu, cu obrajii trandafirii” și Thraell, servitorul, este „negru la piele”.

Analog, chiar dacă părul blond nu este des întâlnit în Armenia, epopeea populară armeană menționează frecvent această trăsătură fizică a eroilor săi.
Și în Grecia, „poeții clasici, de la Homer la Euripide (sec. V î. H.), insistă în a-i reprezenta pe eroi mari și blonzi. Întreaga artă statuară, din epoca minoică până în epoca elenistică, le atribuie zeilor și zeițelor, poate doar cu excepția lui Zeus, păr de aur și o talie supraumană”.
 
După Paul Faure (1916-2007), tipul fizic obișnuit era cu totul altul, dar tipul nordic era considerat un ideal fizic pentru că era cel al clasei superioare a populației. Acest aspect este confirmat de sursele figurative: în studiul asupra profilului grec, R. Peterson  a arătat că portretul eupatrizilor (nobilii) prezintă toate caracteristicile tipului nordic.
 
Acolo unde, ca în India, legea a interzis căsătoriile între clase sociale, diferențele fizice sunt evidente între castele înalte, în care tipul nordic este bine reprezentat, și castele inferioare, unde lipsește total.
Cercetarea scheletelor din kurgane a confirmat aceste indicii: „o predominanță a dolihocefalilor de talie înaltă, cu nas acvilin îngust și un chip mai delicat și mult mai îngust decât masivii oameni de Cro-Magnon din bazinul Niprului”.
 
Și studiul lui L. Kilian a confirmat această teză, subliniind diferența dintre forma îngustă a chipului în rasa nordică și forma lată, caracteristică rasei dalice.
Unitatea rasială a aristocrației indo-europene a trebuit să fie întărită prin endogamie (căsătorie în interiorul clasei sociale), tipul său fizic fiind văzut ca un semn de superioritate, drept semn exterior al *menos-ului care-l anima. A fost considerată ca o  legătură între popoarele indo-europene, dincolo de diferențele lingvistice (care totuși defineau „barbarul”) și în pofida războaielor în care se angrenau. Așa s-ar putea explica suprinzătoarea categorisire de către Eschil (Perșii, 472 î. H.) a Persiei și Greciei, în război, ca „surori din același sânge”!

VII. Tabloul indo-europenizării Europei

În 1938, lingvistul E. Benveniste a realizat un sugestiv tablou al indo-europenizării Europei: „În diversitatea lor, aceste invazii au caracteristici comune. Ele n-au pus niciodată în mișcare populații întinse de războinici. Acestea sunt mai degrabă grupe cutezătoare, puternic organizate, care au instaurat ordinea lor pe ruinele unor structuri instituite. În mod limpede ei nu cunosc nici marea, nici orașele. Nu au nici scriere, nici religie complicată și nici vreun rafinament. Vor păstra cu toții, de-a lungul destinului lor particular, trăsături distinctive ale primelor lor comunități: structurile patriarhale ale „marii familii”, unite în cultul strămoșilor, trăind de pe urma pământului și a creșterii animalelor; stil aristocratic al unei societăți de preoți, de războinici și agricultori; adorații „naturiste” și sacrificii regale (dintre care cel mai semnificativ este aivamedha vedic); instinct de cuceritori și gust pentru spațiile deschise; simț al autorității și atașamentului pentru bunurile terestre. La început, ei par să se absoarbă în masa populațiilor, adesea mai civilizate, pe care le supun.
 
O lungă tăcere urmează cuceririlor lor. Dar, curând, apoi, din noua ordine pe care o întemeiază, răsare o cultură încărcată la început de elemente locale, care apoi se dezvoltă în forme mai noi și mai îndrăznețe. O forță inventivă marchează aceste creații, cărora limba stăpânitorilor le conferă expresia cea mai desăvârșită. Însușirea pământului de către invadatori, mereu alții, dar provenind din aceeași stirpe, creează astfel condițiile unei organizări politice suple și capabile să asimileze, dă naștere vetrelor unei civilizații îndeajuns de viguroase pentru a supraviețui celor care au elaborat-o, îndeajuns de originale pentru a impregna durabil chiar și ceea ce i se opune.”

În 1981, lingvistul francez Jean Haudry (1934-) constata că, după patruzeci de ani de descoperiri importante, nu se schimbase nimic fundamental în tabloul lui Benvenisti și fusese infirmată concluzia lingvistului italian Vittore Pisani (1899-1990), care redusese indo-europeana la „un sistem de izoglose”, pentru a ajunge la concluzia inexistenței unei limbi și cu atât mai puțin a unui popor.

NOTĂ: Fotografiile au fost realizate de ZIUA de Constanţa cu acordul conducerii MINAC.

Bibliografie cronologică

FUSTEL DE COULANGES, La cite antique, Hachette, Paris, 1864.
OTTO SCHRADER, Prehistoric antiquites of the Aryan peoples, transl. By F. Jevons, 1890.
BAL TILAK, Orion, 1893.
BAL TILAK, L origine polaire de la tradition vedique, 1903.
H. KUHN, „Proceedings of the Ist International Congress of Prehistoric and Protohistoric Sciences”, Oxford, 1-6/8/1932.
H. F. K. GUNTHER, Rassenkunde des deutschen Volkes, 1933.
H. F. K. GUNTER., Die nordische rase bei den indogermanen Asiens, 1934.
EMILE BENVENISTE, „Revue de synthese”, Synthese historique, Paris, 1938, p. 18.
MARIJA GIMBUTAS, The Prehistory of Eastern Europe, 1956.
PERE BOSCH GIMPERA, Les Indo-Europeens, 1961.
PAUL FRIEDRICH, Proto-Indo-Europeans Trees, 1970.
 
C. SCOTT LITTLETON, The New Comparative Mithology, ed. II, 1973.
MARIJA GIMBUTAS, „ The Journal of Indo-European Studies”, 1, 1973.
G. D. KUMAR, „ The Journal of Indo-European Studies”, 1, 1973.
MARIJA GIMBUTAS, „ The Journal of Indo-European Studies”, 2, 1974.
J. P. MALLORY, „The Journal of Indo-European Studies”, 2, 1974
A. HAUSLER, „The Journal of Indo-European Studies”, 2, 1974
N. J. MERPERT, „The Journal of Indo-European Studies”, 2, 1974
R. PATERSON, „The Journal of Indo-European Studies”, 2, 1974.
 
MARIJA GIMBUTAS, „ The Journal of Indo-European Studies”, 5, 1977.
GERARD BAILLOUD - A. LEROI-GOURHAN, La prehistoire, 1977.
SARUNAS MILISAUSKAS, European Prehistory, 1978.
Reponse de M. Claude Levi-Strauss au Discours de reception de M. George Dumezil a l' Academie francaise, 1979.
 
JEAN HAUDRY., L'indo-europeen, Press Universitaires de France, Paris, 1979.
V. I. GEORGIEV, „Etudes indo-europeen”, 3, nov. 1982.
IGOR DIAKONOFF, „The Journal of Indo-European Studies”, 13, 1985.
MARIJA GIMBUTAS, „ The Journal of Indo-European Studies”, 13, 1985.
JEAN HAUDRY, Indo-europenii, trad. A. Pețan (1981), ed. Teora/Universitas, București, 1998,160 p., ISBN 973-601-913-6.
G. STEINER, „ The Journal of Indo-European Studies”, 18, 1990.
 
F. LE ROUX & C. J. GUYONVARC H, Les Druides.
FRANCK BOURDIER, Archeologie prehistorique et toponymie francaise.
 
A SCHERER, Gestirnnamen bei den indogermanen Volkern.
PAUL FAURE, La vie quotidienne en Grece au temps de la guerre de Troie.
L. RENOU & J. FILLIOZAT, L Inde classique, I.
M. MUCH, Die Germania des Tacitus.
F. LE ROUX & C. J. GUYONVARC H, Le civilisation celtique.


Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.

Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de ConstanţaCălătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja
 
Istoria Dobrogei - oameni, popoare Cultura Babadag din perioada Hallstatt a epocii fierului (galerie foto)