Mangalia în timpul stăpânirii otomane (II) Istoricul şi evoluţia oraşului medieval şi a portului

În timpul stăpânirii otomane, portul a avut şi momente mai puţin faste, dar şi momente de maximă dezvoltare. La început, în primele două secole a fost mai mult o schelă portuară, cu punţi din lemn unde puteau ancora doar câteva vase.
 

 
Treptat, oraşul s-a dezvoltat, a devenit un centru din ce în ce mai important şi implicit, odată cu el, portul a ajuns tot mai vast, mai bine organizat iar capacitatea lui a crescut. Era normal, pentru că la Mangalia începuseră să vină cantităţi tot mai mari de grâne, mare parte dintre ele aduse din ţările române tributare Imperiului Otoman.
 
La început portul funcţiona “după regulamentul Portului Varna”, mai dezvoltat şI mai bine structurat. Începând din sec.XVI , tot mai multe legi scrise (kanuname) fac referire la taxele (şi valoarea acestora) ce se iau în porturi şi la regulile generale cărora aceste porturi trebuiau să se supună.
 
La Mangalia, activitatea comercială din oraş şi din port era sub atenta supraveghere a unui muhtesib (muhtasib), care veghea ca legile să fie respectate.
 
Unele dintre aceste legi menţionează clar valoarea taxelor ce se luau în portul Mangalia. În lucrarea “Note cu privire la istoria Mangaliei în epoca otomană”, specialistul Laurenţiu Radu citează un izvor otoman (Kanunname-i Sulu Menkalye, traducere după Tuncer) care face astfel de reglementări: “dacă vin cereale şi orez cu carul şi sunt peste 12 kile se iau opt aspri (aspru – monedă turcească de argint din sec.XVI-XVIII); dacă sunt sub 10 kile se ia un aspru la 2 kile. Dacă sunt aduse cu carul untură, miere, ceapă uscată, usturoi şi alte mărfuri de acest fel, atunci se iau 8 aspri pentru o încărcătură întreagă, iar pentru una neîntreagă se iau 4 apri. Pentru produsele acestea ce sosesc cu carul tras de un cal se iau doi aspri şi dacă-s doi cai la car, se iau 4 aspri.”
 
Toţi negustorii plăteau câte ceva pentru a-şi putea vinde marfa. Exista obiceiul ca cel care îşi întindea marfa direct pe caldarâm, oferind-o trecătorilor spre vânzare, să fie obligat să plătească o taxă de un aspru. Taxa era denumită “drept pentru loc”.
 
Când se vindeau cai, cumpărătorul şi vânzătorul achitau fiecare câte 2 aspri pe bucată, iar la 4 oi expuse spre vânza plăteai o taxă de un aspru.

 
Norma otomană (citată de sursă) oferă şi mai multe detalii: “Dacă vin scânduri, bidoane umplute, grinzi... se iau un aspru de car. De la stofele ce sosesc pe mare se iau 4% de la creştini şi 2% de la musulmani... de la peştele care vine de pe mare se iau ca vamă 4 aspri pentru 100 de bucăţi... Cel care plăteşte vamă pentru mărfurile aduse pe mare va vărsa şi o jumătate de aspru ca taxă de cântărire, pe când cumpărătorul va plăti un aspru“.
 
În portul Mangalia se aducea şi grâu dobrogean, care era depozitat în magazii de piatră şi apoi încărcate pe zecile de nave ce plecau la Stanbul.
 
În sec.XIX puterea Imperiului Otoman decade, Dobrogea este măcinată de războaiele ruso-turce şi din aceste cauza viaţa economică a provinciei decade. Din cauza conflictelor militare, Constanţa (Kiustenge) este aproape distrusă şi redusă la un simplu sat de păstori iar Mangalia suferă şi ea.
Astfel, în 1850, agronomul, economistul şi scritorul Ion Ionescu de la Brad, aflat într-o călătorie în Dobrogea scria că în kazaua Mangalia (kaza-subdiviziune administrativă)  existau 35 de sate care împreună aveau 398 de case.
Oraşul Mangalia număra doar 80 de case, şi cele mai multe dintre acestea erau locuite de către turci.
 

De altfel, la 1830 (cu două decenii înainte de scrierea lui De la Bard) un registru fiscal consemna la Mangalia 746 de plătitori de taxe (adică doar bărbaţi), din care 694 erau musulmani. De aici rezultă că populaţia întreagă era cel puţin în jur de 2000 de locuitori, cu femei şi copii...
 
(Va urma)
 
Bibliografie
 
Laurenţiu Radu – Note cu privire la istoria Mangaliei în epoca otomană; apărut în “Dobrogea. Coordonate istorice şi arheologice”, “Mangalia în perioada otomană”
Aurel Mototolea – Elemente de urbanism în Dobrogea otomană; apărut în
“Dobrogea. Coordonate istorice şi arheologice”
Urfet Șachir – Mărturii otomane pe pământ românesc: Geamia Esmahan Sultan, leviathan.ro, septembrie 2017
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal”, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.
 
Citeşte şi: 
 

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“
 
Mangalia în timpul stăpânirii otomane (I) Istoricul şi evoluţia oraşului medieval şi a portului