Mărturiile din Primul Război Mondial ale preotului Atanasie Popescu din Nufăru, judeţul Tulcea „Biserica era devastată, iar icoanele erau împuşcate“

Un alt preot care a îndurat nedreptăţile comise de soldaţii bulgari după ocuparea Dobrogei în Primul Război Mondial a fost preotul Atanasie Popescu, din comuna Nufăru (fostă Domniţa Maria), judeţul Tulcea. Câteva rânduri din memoriile lui au fost publicate în anul 1940 de preotul Grigore Popescu, în lucrarea „Preoţimea română şi întregirea neamului“.

„Din ochii părintelui iconom Atanase se scurgeau, pe faţa îmbătrânită de atâtea dureri şi suferinţi, două şiruri de lacrimi mari, ca izvorul de sub lespezile din Balcani.

Era mărturisirea muceniciei îndurate, ce nu se poate arăta prin slabe cuvinte; ci prin lacrimi ce copleşesc sărmana fiinţă omenească, ori de câte ori răscolim amintirea sbuciumărilor trecute, aduse ca un prilej de jertfire pe altarul României, pentru înfăptuirea sfântului ei ideal.

Părintele Atanasie a pus la temelia ţării o trainică piatră ruptă din suflet, ca atâţia alţi mulţi slujitori, cu preţul vieţii şi al sănătăţii sdruncinate pentru totdeauna“.

„În noaptea de Sfântul Nicolae din anul 1916, comuna noastră a fost ocupată de trupele bulgare. La 6 ianuarie 1917, ziua Botezului Domnului, pe când eram în Sfânta Biserică la slujbă, m-au luat 7 soldaţi şi m-au închis în şcoală, împreună cu alţi 41 de români, locuitori din parohia Domniţa Maria, pârât de nişte grădinari bulgari din comună, că suntem spioni.

Pe la ceasurile 5 după masă, ne-au scos din şcoală, ne-au pus între baionete şi ne-au dus pe jos prin ploaie cu gheaţă până la Tulcea, unde am ajuns pe la miezul nopţii, închizându-ne într-o şcoală fără uşi, fără ferestre, tremurând toată noaptea de frig.

Dimineaţa ne-au făcut «apelul» şi ne-au pornit înainte pe jos până la Hamangia, unde am fost închişi într-un staul de oi. De aici am fost trimişi la Medgidia într-un beci lung cu mai mulţi internaţi. Rugând pe soldatul de gardă de la uşa beciului a-mi da puţină voie pentru neputinţele corpului, m-a bătut cu patul armei în piept, trântindu-mă pe scări“.

„Tu deadu popi, ai învăţat pe oamenii tăi să facă spionaj“ 

„De la Medgidia am mers tot pe jos până la Cobadin, unde am fost îmbarcaţi în vagoane de vite cu gheaţă şi zăpadă şi la Şumla într-o baracă de scânduri cu mulţi prizonieri români. După ce am stat aici 6 zile, am fost trimişi la Stara Zagora, de unde trebuia să trecem în Asia Mică.

Aici însă am primit ordin şi ne-am înapoiat la gara Tulovo, de unde ne-au mânat prin ploaie şi zăpadă până la oraşul Cazanlâc din Tracia, unde am fost repartizaţi unii la fânărie, alţii la grajdurile din oraş la carele şi boii de rechiziţie. Pe mine m-au dat la un grajd cu 6 boi şi 3 care.

Acolo curăţam grajdul de bălegar şi îngrijeam de vite. Două săptămâni nu ne-au dat pâine, pentru că spuneau că nu au, ci numai cartofi degeraţi fără sare şi foarte puţini. Dormeam în ieslea grajdului. Aici a fost odihna mea 10 luni şi jumătate, păscând vitele prin Balcani, pe la Şipca, îndurând cele mai negre mizerii, persecuţii aspre, înjurături, pedepse cu foamea, cu lucrul peste puteri, cu tot feluri de chinuri. Mai ales asupra mea îndreptau toate ticăloşiile lor, zicându-mi mereu: «Tu deadu popi, ai învăţat pe oamenii tăi să facă spionaj şi să nu se supue la poruncile noastre!»

Aveam şef pe un grec foarte rău, care m-a pârât la năcealnic că îi învăţ pe oameni să nu lucreze mai iute, să nu facă treaba cum voia el. Din această pâră, năcealnicul a venit la grajd să mă lege şi să mă trimită în lagărul «Ceaccii» pentru nesupunere. Cu multă greutate am scăpat. 

În Balcani, pe unde păşteam vitele desculţ, căci ghetele mi se rupseseră, erau mai multe izvoare. Dintre toate, unul izvora de sub nişte lespezi de piatră cu apă albă ca laptele dulce. Când ne era foame şi sete beam din această «apă sfântă» şi ne trecea de foame. Lângă izvor era un nuc bătrân. Acolo era locul nostru de rugăciune pentru scăpare de pedeapsă!“

„Icoana Maicii Domnului avea împuşcături în piept“ 

„În luna octombrie, de ziua Sfântului Dumitru, ne-a venit graţierea de la Sofia şi ne-am pornit cu soldaţi bulgari la satul nostru Domniţa Maria. Ajunşi acasă, am găsit un polcovnic foarte rău, care ne-a oprit la marginea satului trimiţându-ne pe fiecare cu câte un soldat să ne vedem gospodăriile.

Gospodăria mea era cu totul distrusă. M-am dus şi la biserică. Era devastată şi batjocorită! Sfintele icoane împuşcate şi sparte, icoana Maicii Domnului cu împuşcături în piept, Pruncul din braţe avea ochii scoşi cu baionetele. Mi-a venit rău şi am căzut jos în nesimţire.

Soldatul bulgar m-a ridicat de jos şi m-a dus la polcovnic căruia i-a relatat cele întâmplate, iar acesta mi-a zis: «Deadu popi, noi nu am distrus gospodăriile voastre, ci Taghe Ionescu şi Brătianu şi ceilalţi ai voştri pe care îi căutăm să-i prindem, să-i jupuim de piele.»

După ce s-au adunat toţi ai noştri, ne-au trimis la închisoarea Artmuclia, 36 de km pe jos, unde l-am găsit în lagărul de acolo pe scumpul meu prieten preotul Ianculescu. Am plâns şi ne-am îmbrăţişat. Auzise că am murit de mult în Bulgaria. La Artmuclia am stat 6 zile.

Ne-a dus apoi la Babadag şi la Hamangia, într-un lagăr cu sârmă ghimpată, unde 3 zile nu ne-au dat nimic de mâncare. Aici ne-a cercetat un colonel german care ne-a trimis la Babadag, de unde, în sfârşit, noaptea, ne-a dat drumul să mergem la Sarinasuf, Sarighiol şi Calica, unde erau refugiate mai multe familii de ale noastre.

Eu am cerut să stau în comuna Sarighiol la părintele Ianculescu, fiindcă soţia mea, împreună cu cei şase copii, se refugiase la Mănăstirea Viforâta, la maici, unde tatăl meu a fost preot. Cei doi băieţi mai mari ai mai erau pe front, unde s-au luptat cu credinţă de la începutul până la sfârşitul războiului.
 
După încheierea armistiţiului m-am dus la Mănăstirea Viforâta, unde mi-am găsit soţia şi şase copii. Cei doi mai mari încă nu veniseră de pe front. Nu ştiam nimic de ei. Astfel, după câtva timp ne-am întors în comuna Domniţa Maria, în parohie, şi fiind totul distrus am cerut blagoslovenie şi transfer la Agighiol, unde slujesc şi astăzi“.