Mulţi dintre învăţătorii dobrogeni nu s-au mai întors de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial (galerie foto)

În perioada interbelică, învăţătorii şi preoţii erau fruntea satelor româneşti. Ei şi familiile lor constituiau exemple. În şcoală şi biserică s-a întărit sentimentul naţional, patriotic. În războaie, şi învăţătorii, şi preoţii au fost exemple pentru comunitate, punând în practică ceea ce îi învăţaseră pe credincioşi şi elevi. Mulţi dintre ei nu s-au mai întors….
                                                                    
Nu se cunosc multe despre învăţătorii care au căzut în luptele din Basarabia anului 1941. Numele lor e trecut doar pe crucile din cimitire şi pe cele ale eroilor. Doar ca simple nume. În rândurile ce urmează, încerc să schiţez portretele câtorva dintre aceşti dascăli.
 

Învăţătorul Bivolaru I. Iordan

 
Anul naşterii şi localitatea diferă în sursele pe care le-am consultat. Conform dosarului său militar de la Piteşti, acesta s-a născut pe 22 decembrie 1909, în Caraomer (azi, Negru Vodă), judeţul Constanţa, în timp ce, în raportul Inspectoratului Şcolar al plasei Mangalia, din 29 aprilie 1942, se dă drept dată a naşterii 22 decembrie 1902, în comuna Chirnogeni, jud. Constanţa. Coincid însă informaţiile în ceea ce priveşte părinţii, Ioana şi Ion, plugari. Tatăl său a murit în Primul Război Mondial, la Oituz.
 
Bivolaru Iordan a urmat şcoala primară din comuna natală. În anul 1922, fiind orfan de război, a intrat ca bursier la Şcoala Normală din Constanţa, unde „a depus multă sârguinţă la învăţătură“. După absolvirea şcolii, în 1928, a predat, ca învăţător provizoriu, la şcoala primară din comuna Duranculac.
 
Deşi dosarul său militar înscrie că Iordan Bivolaru şi-a început activitatea militară pe 4 noiembrie 1930, ca soldat TR la Regimentul 2 Vânători Gardă, raportul Inspectoratului Învăţământului amintit îi prezintă astfel începuturile militare: „Fiind ctg. 1931, face stagiul militar cu termen redus, în Reg. 34 Infanterie Cţa“. Continuarea o avem din dosarul militar: în acelaşi an, este trimis la Şcoala de Ofiţeri în rezervă Ploieşti. În mai 1931, este ridicat în grad de caporal şi, doar peste câteva luni - în septembrie -, devine sergent. A fost respins la examenul de sublocotenenţi în rezervă şi s-a întors la unitatea sa.
 
După satisfacerea serviciului militar - 1932 -1934, Bivolaru Iordan funcţionează în învăţământ cu titlul de învăţător provizoriu, în comuna Chirnogeni. În anul 1934, s-a transferat la Şcoala Primară din comuna Albeşti, judeţul Constanţa, unde a funcţionat până la plecarea pe front, în Basarabia. A trecut cu succes examenul de definitivat -1932 - şi, în 1936, şi-a luat examenul de gradul II.
 
Învăţătorul Bivolaru Iordan s-a dovedit a fi un bun dascăl şi un bun gospodar, în acelaşi timp. La stăruinţa şi sub îndrumarea sa, se construiesc şcoala şi casele şcolii din Albeşti. De asemenea, a fost şi comandant de Pregătire Premilitară în comună.
 

În aprilie 1940, este avansat plutonier, în condiţiile în care a reuşit la examenul de sublocotenenţi în rezervă. Pe 8 iulie, a fost înaintat sublocotenent în rezervă, iar peste o lună, depune jurământul de credinţă regelui Mihai.
 
În Foaia calificativ emisă, în 1940, de Regimentul 2 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Jugoslaviei“, sublocotenentul de rezervă Bivolaru Iordan a primit următoarea caracterizare, făcută de comandantul regimentului, colonelul Cozloschi Alexandru:
„A executat ultima concentrare dela 2 Septembrie până la 3 Oct. 1940. A fost repartizat Companiei 8^a A.G.B., unde a comandat ploton de mitralieră.
Sănătos şi rezistent. Poate suporta greutăţile unei campanii.
Cunoaşte prescripţiile regulamentare şi-i continuu preocupat de studierea lor.
A obţinut rezultate frumoase în instruirea pentru război a plotonului său.
În orice moment a dovedit multă dragoste pentru oamenii din plotonul său.
S-a îngrijit îndeosebi de caii şi armamentul ce l-a avut în primire.

A luat parte la toate aplicaţiunile executate de batalion şi regiment unde a dovedit că poate lua hotărâri repezi şi logice, făcând faţă oricărei situaţii ce a fost creiată.
Disciplinat, blând dar destul de autoritar cu oamenii săi: punctual în executarea serviciului corect şi bun camarad.
Îl calific ca pe un bun ofiţer de rezervă.
Fiind nou în grad, nu face obiectul unei propuneri“.
 
Subinspectorul şcolar Şerbănescu scrie în raportul său: „La 22.VI. 1941, când goarna a sunat, şi-a luat rămas bun dela soţia sa Rada, dela scumpele lui fetiţe Lucia şi Ruxandra, dela elevii săi dragi şi a plecat să-şi jertfească viaţa pentru sfânta cauză naţională.
Din primele zile ale războiului a luat parte cu Regimentul său «2 Vânători de gardă», la năprasnice lupte de cucerire a Basarabiei.
A fost un brav cdt. de pluton, care şi-a condus plutonul din victorie în victorie, până departe în adâncul Ucrainei, la Dalnic.
Ajuns aci, în ziua de 17 Sept. 1941, după ce înfruntă cu înverşunare şapte atacuri inamice, timp de 3 ore, în al VIII-lea atac, cade răpus de gloanţele duşmane, ca un erou, cu mâna încleştată pe mitralieră în mijlocul ostaşilor săi credincioşi.
În furia luptelor ce au urmat, corpul său nu mai a fost găsit, spre a fi îngropat“.
 
 
Foaia calificativă din 1941, eliberată de comandantul aceluiaşi regiment, îl prezintă astfel pe Iordan Bivolaru: „Sub. Locot. Rez. Bivolaru Iordan a fost concentrat la data de 18 Iulie 1941 la P.S. a Rgt. şi repartizat la o comp. Z.M. La 22 Aug. 1941 a fost trimis pe front, pentru completarea lipsurilor de ofiţeri.
A fost folosit ca Comandant de ploton într-o companie de puşcaşi şi a luat parte la toate operaţiunile până la căderea Odesei - 16 Sept. 941 - când a murit lovit de un proiectil de Brand inamic.Îl propun a fi avansat post mortem la gradul de Locot. Rez. şi a fi decorat cu ord. Cor. Rom cl. 5-a cu spade şi panglică de V.M.“.
 
„A murit în vârstă de 32 de ani, în plină vigoare a tinereţii, lăsând şcoala văduvită de un vrednic învăţător cu soţia şi cele două fiice - Lucia de 7 ani; Ruxandra de 4 ani - îndurerate, dar mândre de jertfa sa. A fost un suflet blând mult iubit de familia sa şi de săteni. A fost şi un vrednic gospodar, lăsând în urma sa o avere de 20 ha teren arabil şi câteva zeci de mii de lei economie la B(an)ca Înv(ăţătorilor) din C(onstan)ţa şi la Casa Corpului Didactic Bucureşti“.
Subinspectorul şcolar Şerbănescu propunea „ca pe viitor, Şcoala Primară din com. Albeşti, să poarte numele «Învăţătorul-Erou Ioan Bivolaru»“.
 
Minciu Ştefan s-a născut pe 26 decembrie 1907, în comuna Satu Nou, judeţul Durostor, fiind fiu al lui Ivanciu şi al Mariei. S-a căsătorit, pe 6 septembrie 1931, cu Constantina, cu care a avut o fetiţă, Doina, care, la moartea tatălui, avea 9 ani. A absolvit Şcoala Normală de Învăţători, avea gradul II şi ştia limba franceza. Ultimul domiciliu a fost în comuna Oltina, judeţul Constanţa, unde preda la Şcoala de Băieţi.
 
A început armata în 1928, devenind caporal pe 1 ianuarie 1929, şi sergent, peste cinci luni. Absolvent al Şcolii de Ofiţeri rezervă Ploieşti, a fost ridicat la gradul de sublocotenent în rezervă pe 1 octombrie 1930.
 
Foaia matricolă pe anul 1935, Subinspectoratul PP Constanţa îl prezintă astfel: „A funcţionat la P.P. ca şef al Subcentrului Oltina, de la 15 Ianuarie 1935. Fizic plăcut, sănătos, rezistent. Inteligent, judecată bună. Punctual la serviciu. Disciplinat“.
 
Subinspectorul PP Constanţa era mulţumit de activitatea de la Oltina a sublocotenentului Minciu Ştefan, care urmase cursul de pregătire premilitară la Constanţa: „Este un bun ofiţer de rezervă“. De aceleaşi aprecieri se bucură şi următorii trei ani, fiind propus pentru înaintare în vechime.
 
În 1936, sublocotenentul în rezervă Minciu Ştefan de la Regimentul 63 Infanterie „a luat parte la tragerea de luptă cu individul, grupa şi plutonul, executat în ziua de 4 Sept. 1936 pe poligonul dela Omurcea.
A fost întrebuinţat la comanda plot. 2 la aplicaţiunea din zilele 5 Sept. şi 7 Sept. 1936. (…) a făcut marşurile dela Omurcea la Constanţa şi dela Constanţa la Canara, comportându-se foarte bine. La ambele aplicaţiuni, a studiat bine regulamentele şi a ajutat de o bună memorie şi inteligenţă a condus plotonul în condiţii mulţumitoare. (…) Pentru puţinul timp cât a comandat a dat dovadă că doreşte să-şi însuşească cunoştinţele militare“.
 
Comandantul Companiei a 3-a, căpitanul Musceleanu, îl considera bun ofiţer în rezervă, fapt pentru care, în aprilie 1938, îl propunea pentru înaintare în grad. Poate şi drept urmare a acestei recomandări, Minciu Ştefan a devenit locotenent pe 1 iunie 1938.
 
Între mai-iunie 1939, în Foaia Calificativă dată de Regimentul 2 Grăniceri sunt notate următoarele observaţii:
„I. Aptitudini fizice: Sănătos şi rezistent; poate suporta greutăţile unei campanii.
II. Aptitudini militare: energic; are putere de muncă şi multă voinţă, spre a-şi însuşi cunoştinţele necesare gradului.
III. Capacitate: inteligent şi judecată clară.
IV. Educaţie militară: Disciplinat, bun camarad.
V. Îndeplinirea serviciului: În timpul acestei concentrări a comandat un ploton de puşcaşi din Compania 1a. A condus exerciţii de luptă în cadrul grupei şi al plotonului cu bune rezultate. A executat trageri cu noul armament al infanteriei, obţinând bune rezultate.(…)
VII. Concluzii: Bun ofiţer de rezervă…“.
 
Aprecieri deosebite a primit şi de la subinspectorul PP Constanţa, în anii 1939 şi 1940.
 
În anul 1940, îl găsim în Batalionul 21 Infanterie Marină, unde activa de la 1 iunie, fiind comandantul plutonului de transmisiuni. Comandantul Companiei Comandă, locotenentul-colonel Peticilă, adaugă aprecierilor prezentate anterior: „Cu prestanţă în faţa trupei“ „… Bun gospodar în ce priveşte aranjarea în cantonament. Cunoaşte instrucţia militară tehnică şi este un bun executant“. În ceea ce priveşte educaţia militară, acesta îl caracterizează ca fiind „modest ca înfăţişare şi putere şi de o moralitate nediscutabilă; calităţi cu care vine din viaţa civilă, unde este învăţător. A executat ordinele fără şovăire, cu sinceritate şi pricepere. Puţin inconsecvent în respectarea angajamentelor pe care şi le ia“.
 
Minciu Ştefan a fost comandant de pluton. Pe 11 iulie 1941 făcea parte din Compania 39 Marş şi, peste două luni, este mutat la compania 2 Luptă. A murit la 1 martie 1941, la Spitalul din Iaşi, în urma rănilor primite în „luptele cu bolşevicii de la Kagârlac-Ucraina“, pentru ocuparea Odesei.
 
Pe 30 august 1941, a fost ridicat la gradul de căpitan, post-mortem. A fost decorat cu „Coroana României“ cu spade şi panglică de „Virtutea Militară“.
 
Spînu Ion
 
Informaţiile de la arhivele constănţene despre Spânu Ion sunt foarte puţine. Probabil că inspectorul de specialitate nu a reuşit să obţină prea multe date. De aceea, mă voi folosi de datele obţinute din dosarul său militar.
 
Spânu Ion s-a născut în comuna Rucăr, judeţul Muscel, pe 27 noiembrie 1912. Fiu al lui Ion şi al Ecaterinei. S-a căsătorit cu Ioana Budescu, pe 28 decembrie 1938. Absolvent al Şcolii Normale de Învăţători şi al Şcolii pregătitoare de ofiţeri de rezervă, Spânu Ion cunoaşte limba franceză. La data decesului, era învăţător provizoriu la Şcoala Mixtă din Corbu de Jos.
 
Venit la Corpul de armată pe 31 martie 1937, a fost încadrat în Regimentul 30 Dorobanţi, ca sublocotenent în rezervă. În Foaia Calificativă emisă de Regimentul 30 Muscel, în 1938-1939, se specifică faptul că, în această concentrare, Spânu Ion a fost repartizat la Compania 4 mitraliere, unde l-a dublat pe ofiţerul comandant la plutonul mitraliere. Este caracterizat ca fiind „conştiincios în serviciu. A depus toată stăruinţa pentru reîmprospătarea cunoştinţelor militare şi cunoaşterea armamentului infanteriei“ şi a făcut dovada că poate comanda bine un pluton de mitraliere. De asemenea, s-a pus repede la curent cu noul armament, demonstrând a fi capabil să-i înveţe şi pe subalterni. „Disciplinat, punctual în serviciu, bun camarad. Are grijă de toate materialele şi animalele rechiziţionate“, „muncitor, cu dragoste de subordonaţi“. L-a ajutat mult pe comandantul său de companie în ceea ce priveşte gospodăria. Munca sa a dat rezultate foarte bune, având autoritate şi prestanţă în faţa frontului, fără a se deosebi „prea mult“ de un ofiţer activ. Urmare a celor constatate, Spânu Ion este recomandat pentru a deveni locotenent.
 
Pe 19 august 1940, a fost lăsat la vatră, „fiind din teritoriul Dobrogea cedat“. A fost mobilizat din nou pe 22 iunie 1941, apoi pe 14 iulie 1941.
 
Ultima Foaie calificativă a dosarului său militar îi înregistrează decesul, în luptele de pe Dealul Diluiţcaia, în fruntea plutonului său de mitraliori. Calităţile sale - inteligenţă şi putere de muncă - i-au adus aprecieri: „La instrucţie cu greu putea fi deosebit de un ofiţer activ. Plotonul său a fost bine pregătit, din toate punctele de vedere“. În fruntea lui, a luat parte la luptele de la Hut Temus, Plosca, Poniatovca, Steru (?), Octiabri, Vest Kobacenca, dealul Bostănaia şi Diluţcaia. Plutonul său a fost chemat întotdeauna să sprijine companiile din primul eşalon şi misiunile au fost foarte bine îndeplinite. Spânu Ion a fost rănit în luptele de pe dealul Diluţcaia, în timp ce-şi „antrena plutonul în atacarea inamicului care fusese încercuit şi care totuşi rezista cu îndârjire. A murit luptând ca un erou acest ofiţer în rezervă“, fapt pentru care a fost decorat, post-mortem, cu „Coroana României“ cls. V cu spade şi panglică de „Virtutea Militară“.
 
Spânu Ion a fost şters din efectivele armatei, fiind declarat mort în luptele de la Dalnic Ucraina, pe 23 septembrie 1941. A fost înmormântat la Dalnic.
 
Adăugăm şi alte nume ale unor învăţători constănţeni morţi pe câmpul de război basarabean, despre care deţinem foarte puţine informaţii.
 
Beleşică Petre, învăţător cu gradul II de la Şcoala Mixtă din Sinoe. Căsătorit, tatăl unei fetiţe de trei ani, cu niciun fel de situaţie materială, a făcut parte din Regimentul 38 Infanterie, cu care a luptat în Basarabia şi Transnistria. A căzut în luptele de la Cobacenev (Transnistria), pe 13 septembrie 1941. Avea doar 31 ani.
 
Arişeanu Gheorghe, învăţător provizoriu la Şcoala Mixtă din Dobromir Deal. Nu avem date privitoare la participarea la război şi nici despre moartea sa. Numele lui apare pe o listă de „membri ai corpului didactic al judeţului Constanţa căzuţi la datorie de onoare dela 22 Iulie 1941 până la 1 mai 1942“ a Inspectoratului Şcolar Judeţean Constanţa.
 
Pe aceeaşi listă, apare şi numele lui Ferat H. Omar, învăţător cu definitivatul la Şcoala Mixtă din Osmancea. Într-un raport al inspectorului şcolar - din aceeaşi sursă -, acesta afirmă că, „din informaţiile culese de la familie, reese că nu este mort, ci prizonier inamic, luat în luptele din sudul Basarabiei. Aceste sigure informaţiuni le au de la militari ce au venit în concediu de pe front. De altfel, unitatea de care aparţine, nu a trimis confirmarea prin actul de deces familiei, ceea ce întăreşte şi mai mult credinţa că este prizonier“.
*
 
Poate numărul acestor eroi se află înscrise pe cruci şi monumente comemorative în localităţile unde s-au născut sau au activat ca dascăli. Dar, azi, puţini dintre noi le mai băgăm în seamă. Iar localnicii poate nu mai au timp să le memoreze numele şi să facă legătura cu familiile vechi ale localităţii. Prin acest articol, nu fac decât să aduc aminte. Să aduc aminte că aceşti dascăli - ca mulţi alţii - au aplicat, prin propriul exemplu suprem, ceea ce îşi învăţau elevii: să fii gata să mori pentru ţara ta.
 
Sursă foto: Arhivele Militare Piteşti
 
Despre Lavinia Dumitraşcu
 
Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)
 
Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei
 
Domnul Carol şi întoarcerea Dobrogei acasă, la Ţară. Aşa cum reiese din declaraţii oficiale şi corespondenţă de familie