Omul, ființă teandrică

 

Mereu s-a pus această întrebare: Ce este omul și care este originea lui? Știința  cu ramurile sau departamentele ei de cercetare nu ne-au dat un răspuns mulțumitor, ca să nu mai bâjbâim, sau să ne facem vise ori iluzii. Am așteptat verdicte categorice, sau cel puțin încurajatoare, satisfăcătoare, deoarece trăim prea puțin pe acest pământ și, cândva, nu vrem să ajungem într-un loc pentru care nu ne-am pregătit. Filozofiile întortocheate ne-au asigurat terestru și ne-au învățat că totul este doar aici, și nu Dincolo! Apelăm la medicină, fiindcă vrem să fim salvați de urgență și suntem tratați omenește, diagnosticați clinic într-o foaie de observație, și când își prezintă limitele „povestea“ noastră se sfârșește tragic! Toți se miră cum se înghesuie miliardele de celule roșii și albe în corpul uman, ca să întrețină viața, și de minunata perfecțiune! Chimia demonstrează că elementele din care suntem compuși valorează prea puțin: apă, glicerină, albumină, zahăr, gelatină, sare, var, cărbune, fosfor, sulf, magneziu, sodiu etc. Fizica argumentează că ești doar un firicel de praf în aceste universuri, compus din molecule, atomi, protoni, electroni... După atâta știință, un savant renumit pe nume Al. Carrel, afirmă că, din punct de vedere al cercetării, omul este totuși o ființă necunoscută, iar cunoașterea este debutantă și trăim străini într-o lume enigmatică ce nu a trecut pragul materiei, în timp ce  metafizica, transcendentul, energia, sufletul sunt noțiuni necercetate!

Suntem pământeni sau am venit din cer precum zeii din lumea ancestrală, am evoluat din preistorie și am sărit pârleazul cu ajutorul lui Darvin, sau cumva îngeri, demoni? Destui oameni de știință și-au împropiat creaționismul și acceptă revelația, Biblia și învățătura religiei creștine: „Omule, nu te mândri, căci ești pământ; dar nici nu dispera, căci ești făptura lui Dumnezeu”, spunea cineva cândva!
 
Dacă omul nu ar fi o ființă psiho-fizică, cel credincios nu poate ține legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, iar divinitatea se vede în imposibilitatea de a descoperi voia Sa. Materialiștii moniști ateiști explică faptul că omul este doar o combinație întâmplătoare a materiei de-a lungul mileniilor în natură, însă dualismul antropologic aduce dovezi că omul este trup și suflet creat în mod special de Dumnezeu. Omul, pentru cei credincioși Scripturilor, este coroana creației și lumea văzută și nevăzută aparțin lui Dumnezeu. Antroposul scrutează cerurile și caută Lăcaș, în comparație cu necuvântătoarele care au doar instinct animal și sunt lipsite de o asemenea perspectivă. Așa că, omul în verticalitatea lui nu a coborât nicicând din copac: „a cărui față este făcută pentru a privi în sus, respirând în plămâni Cerul, unde îl cheamă destinul său” (D. Laparrarenti).
 
Adam, omul biblic, este zidit de Sfânta Treime și trupul este din pământul în care ne întoarcem, în timp ce suflarea de viață este dată de Dumnezeu. Rațiune, sentiment și voință sunt darurile date ca zestre: conștiință de sine, memorie, iubire, bunătate, sfințenie, fericirea, nemurirea, pentru a  îndeplini menirea de stăpân și să ajungem la asemănare. Scriptura ne spune că venim din „neamul lui Dumnezeu“ (Fapte Ap. XVII, 27-29), avem binecuvântare și suntem însuflețiți de energia divină.
 
Dacă nu se Întrupa Mântuitorul nostru Iisus Hristos, omul întru totul înhăitat cu potrivnicul nu mai supraviețuia, iar dictonul „Homo homini lupus est” (Omul este lup pentru om) confirmă subjugarea și posesia lui satan: „Luaţi seama că omul întrece în răutate animalele, şi n-o face din fire, precum acestea, ci din voinţă! Pe oamenii lipsiţi de demnitate îi numea «câini», pe iubitorii de plăceri «cai bine hrăniţi», pe cei neghiobi îi numea «măgari». Omul stăpânit de patimi se poartă ca animalele necuvântătoare, care sunt lipsite de raţiune şi prin acest lucru se coboară la nivelul animalelor. Sufletul rămâne însă nemuritor” ( Sf. Ioan Gură de Aur).

Antropologia creștină este îndumnezeirea omului și transformarea acestei lumi, încât omul, prin credință, are capacitatea și posibilitatea să ajungă Sus. Un adevărat microcosmos, însă din cauza coruptibilității păcatului a încetat și nu poate spori Raiul pe pământ. Este coroana creației și primește nume propriu potrivit zidirii, încât Adam înseamnă pământ și Eva - viață! Nu este doar un individ sau un număr și putea să se desăvârșească dacă nu se întovărășea cu „fârtatele” și alege fenomenul de turmă. Are toată libertatea și, când refuză Pomul Vieții, își asumă condiția de muritor! Libertatea dată omului ne amintește continuu că trebuie să tindem spre starea „vieţii îngereşti” (Sf.Grigorie Sinaitul).

Această calitate îi dă dreptul să aibă acces la desăvârșire, numai dacă vrea să fie om haric, cu înalta demnitate a sfințeniei. Societatea post-creștină oferă confort și toate cele, pentru a făuri „omul nou” și vrea să-l dezbare de „apucăturile” religioase, pentru a nu retrograda iarăși, și cu toate acestea credincioșii caută înveșnicirea, pentru că suntem ființe ecleziale. De aceea Dumnezeu ne-a lăsat la îndemână Biserica, pentru a nu pierde paradigma Împărăției cerești și oricând putem să-L recunoaștem: „pe toţi acei care poartă numele Meu şi pentru slava Mea i-am creat, i-am zidit şi i-am pregătit!” (Isaia  43,7).


Nu ne înspăimântă dimensiunile, nici măreția universurilor, fiindcă știm Cine este Dumnezeu și suntem popor agonisit de El. Omul hristic, euharistic, pnevmatic, doxologic, spiritual, liturgic, are menirea ca prin slujire să restaureze Adevărul. Întorcând spatele lui Dumnezeu și fugind de Bine, omul primordial, autentic, s-a rătăcit, a idolatrizat materia și a trebuit să peregrineze destul timp, până ce a găsit Calea spre Cer.
 
Astăzi, omul „civilizat” trăiește prezentul și, strâmtorat de fenomene naturale pe care nu le poate controla, se trezește într-un labirint întunecat, implorând divinitatea! Din cauza timpului pierdut se acomodează greu cu cele sfinte, deoarece a mers pe orizontal și nu a scrutat văzduhurile, iar natura atomizată îl înghite într-un mormânt! Auzim orice gâlceavă, zgomot și tropăit, mai puțin Glasul Domnului și răspundem doar atunci când nu mai avem încotro! Nu suntem o specie de primate, ci OAMENI, chemați la viața cerească și contează enorm să asculți Taina și apoi să înțelegi, că nu ești un învins, ci dimpotrivă, îți recapeți dreptul de moștenitor: „Vino, și vezi!“ (Ioan I, 46). Omul responsabil ascultă cu înțelepciune Evanghelia și dacă pune început bun, pricepe și se convinge că: „Dumnezeu este prea mare pentru înțelegerea noastră” (Sf. Grigorie Palama).

Omul, ființă spirituală, zidit din țărână, dar cu suflet nemuritor, acea „trestie gânditoare“ a lui Blaise Pascal, este chemat încă de la întemeierea lumii să locuiască în această Împărăție dumnezeiască pregătită special pentru noi! (Matei XXIV,35). Viaţa omului în Paradis era o Sfântă Liturghie, fiindcă el slujea împreună cu îngerii, Treimii Sfinte și dacă lipsim de la slujbele bisericești împlinim zicerea: „Nume au că trăiesc, dar sunt morţi” (Apocalipsa III, 1).
 
Ființă superioară civilizată și informată fără să țină seamă de cele anterioare, se lasă îndobitocit de materialismul cultural dialectic și se poartă indiferent de Ziua de După! Slavă Domnului că mai sunt destui cu idealuri, credință și morală care caută să deschidă Poarta Raiului și trăim în istorie cu misiunea de a-l întâlni pe Creator, și astfel reușim! Simte că stăpânește pământul și are personalitate bine definită, iar creștinul crede că trupul lui este templul Duhului Sfânt, ceea ce îl consacră: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu“ (I Cor.VI,19-20).


Teoriile ștințifice și doctrinele filozofice nu au lămurit nicicum condiția omului, prin urmare „unii“ rostogolesc aceleași întrebări, pe care le punea și E. Kant: „Ce pot şti?”, „Ce trebuie să fac?” şi „Ce îmi este îngăduit să sper?” 

Deși omul este singura ființă cerească înzestrată cu sensibilitate, cunoaștere, milă, răbdare și discernământ, dilema hamletiană „a fi sau a nu fi", le mai dă unora târcoale: „Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc așișderea l-a făcut” (2 Macabei VII,28).

Revelația descoperă tainele vieții și exprimă iubirea divină, căci „este taină și lumină” (Dumitru Stăniloaie). Simţurile sunt facultatea sufletului și primesc harul, pentru că obârșia noastră este dumnezeiască și nu suntem o întâmplare pe acest pământ, ci doar ființe minunate zidite cu un scop precis: Mântuirea. „Chipul și slava lui Dumnezeu” (I Cor XI, 7) și nu lupta pentru existență, selecția naturală sau mediul ne-au avantajat!

Știați că până la teoria transformistă și a descendenței, generația spontană, homo sapiens, în toate religiile și credințele religioase creația lumii și omul aparțin zeilor, deși cele trei religii monoteiste vorbesc despre Dumnezeu? Evoluționismul, cu ipoteze și explicații, argumentul paleontologic, organele rudimentare, etnologic, argumentul anatomico-fiziologic, embriologic, nu a reușit să contrazică starea de fapt și pe Atotștiutor! Spășit, naturalistul Darwin adaugă: „eu n-am fost niciodată ateu, n-am negat niciodată existența lui Dumnezeu. Cred că teoria evoluției se împacă foarte bine cu credința în Dumnezeu. Meditând asupra acestui lucru, eu mă simt silit a admite o cauză primară dotată cu un spirit inteligent... ”

Conștiința de sine, eul propriu aparțin doar omului, iar animalul nu va conjuga niciodată verbul A fi, deoarece are doar însușiri instinctuale moștenite și nu știe că există! Nici nu vorbește, sau dacă este dresat repetă mecanic precum papagalul, nu are gând, memorie și nu alcătuiește raționamente. Sentimentele, afectele și toate stările firii umane, nu sunt precum gudurarea speciei necuvântătoare. Odată cu creșterea, mintea se dezvoltă, cât și voința, iar omul creează, inventează, progresează, experimentează, este ființă socială, relaționează, își organizează viața după legi și regulamente, are religie, tradiție, cult etc. 

Ce experiențe de viață v-a povestit vreodată animalul pe care îl îndrăgiți, sau câtă carte îngrămădește în creier o biată oaie ori gâscă, deși regnul mineral, vegetal, animalier are totul întipărit? Ați primit vreodată un apel telefonic sau o scrisoare din jungla africană? Care este logica fiarei care sfâșie și merge în scorbură  sau vizuină, lingându-și labele și botul fără niciun regret?

Omul rămâne ființă moral-religioasă, care își scrie memoriile și le păstrează în biblioteci, nu uită trecutul și trăiește prezentul, făcând planuri de viitor. Capodoperă a creației, el muncește și culege roadele și se bucură, glumește și plânge, arhitect și inventator, artist și la cerere bufon! Tradițiile le păstrează cu sfințenie, își îngroapă morții, face o rugăciune și aprinde o lumânare: „calități și virtuți incomensurabile vrednice de statutul său, aspirând să fie Dumnezeu” (M. Blondel).

Omul, ființă complexă, este încununarea creației, nu verigă în lanțul evoluției, ci rege și stăpân. Cine își permite să fie neom, oricând poate sta în cocina porcilor și să mănânce din troc, întinându-se: „joc al omului de a pleda, contra lui însuși, cauza animalului” ( Bossuet).