Povestea unui tânăr creștin dobrogean ajuns vizir la Constantinopol

La 140 de ani de la revenirea Dobrogei la patria-mamă de sub stăpânirea Imperiului Otoman, o scurtă întâmplare, care s-a petrecut pe una din vetrele actualului sat Dunăreni, din județul Constanța, ne scoate în evidență o practică a Imperiului Otoman care încălca înseși perceptele Islamului. Este vorba despre „tributul sângelui” sau „devșirme”, care permitea otomanilor ca din teritoriile cucerite sau tributare turcilor, inclusiv din teritoriile creștine, să ia copii între 3 și 7 ani, pentru a servi în armata otomană, ca ieniceri.
 

 
Potrivit Wikipedia, „un ienicer era un soldat din corpul de elită al vechii infanterii turcești, recrutat la început dintre prizonierii de război, iar mai târziu dintre copiii turciți ai populațiilor creștine. Denumirea de ienicer este derivată din sintagma turcească „Yeni çeri”, care înseamnă „noul corp (de armată)”. De la început ienicerii erau echipați cu sabie. Pe măsură ce s-a dezvoltat arta militară și atunci când a apărut praful de pușcă, ei au început să folosească și alte arme, cum ar fi muschetele. În armata turcească ei ocupau locul întâi. Ienicerii au fost desființați în anul 1826 printr-un decret al sultanului Mahmud al II-lea, care a început un program de modernizare al armatei turcești, pe modelul forțelor armate occidentale”. Pentru a se deosebi de restul armatei otomane, ienicerii nu aveau voie să poarte barbă, ci doar mustață  sau obrazul ras.
 
„Tributul sângelui”, aplicat în Imperiul Otoman din 1380, avea consecințe mai grave în mediul rural, unde tinerii reprezentau viitoarea forță de muncă a familiilor, dar, în același timp, „devșirme” le permitea copiilor răpiți să ajungă viziri (n.r. înalți dregători în ierarhia administrației otomane), dacă dădeau dovadă de iscusință.
 
„Băieții răpiți erau îndoctrinați profund pe toată perioada copilăriei, erau convertiți la islam și totuși aveau posibilitatea urcării pe scara socială într-o varietate de moduri. În funcție de aptitudinile lor native, aceștia erau împărțiți în diferite domenii de activitate. De la lideri religioși, sfetnici până la ieniceri. Cu atâtea posibilități pentru niște copii, loialitatea era ușor de obținut. Otomanii sperau ca, educându-i și îndoctrinându-i de mici, aceștia să piardă orice legătură cu satele și culturile din care proveneau”, menționează orientalistul Lindy Young în „About devshirme system and slavery in Balkans”, consemnat de Cosmin Pătrașcu Zamfirache pentru Adevărul.
 
Revenind la satul Dunăreni din județul Constanța, trebuie menționat că, la un kilometru depărtare, se află una din vechile vetre ale satului, ce poartă și azi numele „Iurt”, ceea ce s-ar traduce din limba turcă „părăsit” sau, după alte traduceri, „casă, locuință”.
 
Într-un istoric al parohiei Dunăreni, din anul 1967, preotul de atunci al bisericii consemna mărturia octogenarilor Stamat Moroianu și Costache Ienciu, care povesteau că, pe timpul turcilor, în vechea vatră a satului, au venit ostașii otomani ca să ia, după cum era obiceiul, copii de români creștini, pentru a-i face ieniceri. După spusele bătrânilor, unul din copiii luați la Constantinopol a fost băiatul unei femei, rămasă de puțină vreme văduvă, care în acel timp era însărcinată.
 
Datorită „minții sale agere”, după cum își continuă povestea bătrânii, fiul văduvei a ajuns vizir, context în care a ajuns în satul natal din Dobrogea, pentru a lua „tributul sângelui”.

 
Cel care avea îndatorirea de a-i desemna pe copiii care urmau să ajungă ieniceri era chiar primarul satului, uns în această funcție de pașa locului (n.r. înalt titlu în sistemul politic imperial otoman, care se acorda de obicei guvernatorilor, generalilor și altor demnitari de rang înalt). Primarul din Iurt i-a dat, printre alți copii, și pe băiatul cel mic al văduvei. Ceea ce a urmat, după cum povestesc bătrânii, a impresionat pe toată lumea:
 
„Atunci văduva s-a dus la vizir, și, căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, l-a rugat să aibă milă de bătrânețile ei, zicând, că, mai demult, turcii i-au mai luat un băiat”.
Vizirul, intrigat, a întrebat-o dacă l-ar mai putea recunoaște pe băiatul ei după atâția ani. Fără să stea pe gânduri, bătrâna văduvă i-a descris vizirului un semn deosebit pe care băiatul ei îl avea pe cap. Uimit de cuvintele văduvei, vizirul se apleacă spre ea și îi arată un semn pe care îl avea pe cap. Fără prea mare greutate, bătrâna din Iuruc și-a recunoscut fiul, în persoana marelui vizir.
 
Povestea bătrânilor nu ne spune ce s-a întâmplat cu copiii din sat care urmau să fie luați de turci, dar menționează că, într-un act de mânie, vizirul a poruncit ca satul să fie distrus, iar locuitorii lui să fie mutați în altă parte.
 
Conform aceluiași istoric al parohiei Dunăreni din anul 1967, păstrat în Arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, locuitorii din Iuruc s-au mutat mai aproape de Dunăre, dar, venind peste ei ciuma lui Caragea, s-au stabilit ulterior pe actuala vatră a satului.

 
Bibliografie
 
Arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, Registru Inventar Parohia Dunăreni, 1967
Adevarul.ro
Historia.ro
Wikipedia.org

Sursa foto: en.wikipedia.org - https://en.wikipedia.org/wiki/Janissaries. Atribuire: „By [1], Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=2269017“


Despre Ionuţ Druche 

Ionuţ Druche s-a născut pe 16.12.1982 în Constanţa. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din Constanţa, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. Din anul 2007 lucrează în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, iar în prezent ocupă postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului. Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din 2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai multor cărţi şi articole.

Citeşte şi:

Colaborare ZIUA de Constanţa Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului, despre istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea

Interviu online cu Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“ „Ca un detectiv, am căutat zeci de familii ale vechilor preoţi dobrogeni“

Istoricul Bisericii „Sf. Dumitru“ din satul Dunăreni, judeţul Constanţa (galerie foto)