Sărbătorirea, altădată, a Crăciunului la români (I) Patriarhul Miron „Sărbătorirea Nașterii Domnului a fost întotdeauna pentru poporul nostru sărbătoarea înfrățirii obștești, prin datele străbune”

Sfânta sărbătoare a Nașterii Mântuitorului a fost dintotdeauna sărbătorită, cu pietate și în praznice împărătești, de întreaga suflare a Neamului nostru. Cu precădere în anii interbelici, ziarele – marile cotidiene naționale, dar și cele locale – au consacrat pagini între în edițiile din preajma Crăciunului; pastorale ale Patriarhului și a altor înalți ierarhi, consemnări și „mărturisiri” ale scriitorilor și a altor oameni de cultură, bucăți lterare, imagini ale creațiilor plastice – clasice și contemporane –, relatări ale sărbătoririi Crăciunului în diverse localități din Țară (inclusiv în Dobrogea), de către Biserică, oficialități și diverse instituțiuni (mai ales școlare) și asociații. Se manifesta, astfel, devoțiunea întru Creștinism și Mântuitor a fiilor Neamului românesc, continuarea unei tradiții sprirituale de două ori milenară.
 

SĂRBĂTOAREA NAŞTERII

Din timpurile cele mai vechi, sărbătorile au fost prilej de reamintire a unor fapte însemnate, care puteau duce la găsirea adevărurilor eterne.
Cu vremea, acest înţeles a degenerat, şicând a apărut în lume Mântuitorul Isus, Omul Dumnezeu, sărbătorile ajunseseră adevărate orgii, care degradau fiinţa omenească.
Simplitatea Învăţăturilorcreştine, ca şi puternica influenţă pe care ele au avut-o asupra sufletelor, au produs o atât de mare redeşteptare în mentalitatea din acele vremi, încât oameni, din toate categoriile sociale, se lepădau de apucăturile trecutului şi deveneau propagandiştiinouei doctrine, a cărei blândeţe era menită să însemne un mare pas în evoluţia lumii şi să transforme pe omul fiară, apropiindu-l de Dumnezeire.
După aproape două mii de ani, cu toate progresele aparente făcute pe toate tărâmurile, ne găsim, din punct de vedere sufletesc, într’o perioadă în care instinctele primitive au reapărut cu atâta recrudescenţăîncât pe drept cuvânt se ancorează în fiecare din noi temerea că ne reîntoarcem la epoca de barbarie.
Cele ce s’au petrecut în apropierea noastră, acum câţiva ani, şi cele ce se petrec azi în nenorocita ţară, sora noastră Spania, sunt semnede primitivitate cari, de nu li se vor putea pune stavilă la timp, vor contagia întreaga omenire, sortită să ajungă teatrul unui măcel cum nu s’a mai cunoscut.
De aceea, sărbătoarea Naşterii Aceluia care a dat lumii lozinca: „Pe pământ pace şi între oameni bună învoire”, trebue să fie pentru toată creştinătatea, prilej de reculegere şi de recunoaştere că adevărul şi dreptatea trebue să domnească şi că numai prin ele omul se înalţăşi poate stăpâni curentele anarhice propagate de anumiţi fanatici din mintea şi sufletul cărora lipseşte Dumnezeu.
Pe noi românii, cari am suferit atât în trecut, această sărbătoare trebue să ne facă treji la minte şi la suflet, spre a putea găsi calea de urmat, prielnică intereselor neamului nostru.            Toată suflarea românească din acest moment de reculegere să chibzuiască cu adâncă înţelegere cum să fie înlăturată lipsa de armonie dintre românii adevăraţişi plini de conştiinţă, pentru ca în unire deplină să găsim tăria, cu care să facem faţă evenimentelor atât de grave care ne ameninţă de pretutindeni, şi din afară şi din înăuntru, dar mai ales dinnăuntru (Stelian Popescu – 25 decembrie 1936).



Miron,
Din mila lui DumnezeuArhiepiscop al Bucureştilor,Mitropolit al Ungro-Vlahieişi Patriarh al României.
Cetitorilor şi celor ce vorasculta această scrisoare pastorală, har şi pace dela Celde sus, iar dela Noi doriri debine şi sănătate!

IUBIŢI CREŞTINI,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ne aduce şi in anul acesta mare mângâiere sufletească, şi am puteaspune că mai multă ca oricând.Căci ne vine într’o vreme, cândîn lume o altă putere, a întunerecului, vrea să se încuibeze însufletele oamenilor, căutând să-Lalunge pe Domnul Hristos din sălaşul lor, să-i dărîme altarele.
Înainte vreme un popor era liniştit, când ştia că are graniţeleţării bine păzite şiduşmanii dinafară nu-i atacau. Astăzi lucrurile s’au schimbat. Duşmaniipaşnici în aparenţă, numai prin mijloace de ordin spiritual, îţi atacă poporul în tot ce poate avea el mai scump: sufletul. Căci din celece ne-a fost dat să vedem in ultima vreme, la unele popoare,fraţii de acelaş neam, din aceiaşţară, cu aceiaşicredinţăcreştinească la început, deodată s’autrezit într’o sângeroasă încăierare, care depăşeşte chiar grozăviaobicinuitelor războaie.
Duşmanul acesta al sufletuluişi al liniştei popoarelor, care seascunde sub drapelul roşu, ca şivărsările de sânge pe care le face,este Comunismul. Şi primul lucru la care tinde Comunismuleste alungarea Mântuitorului Hristos din sufletele oamenilor,pentru ca, alungându-i învăţăturile, să alunge şi puterea faptelor creştineşti.

 
IUBIŢI FRAŢI CREŞTINI,

După cum lumina nu poate stalaolaltă şi în acelaş timp cu întunerecul, liniştea cu sgomotulşibinele cu răul, asemenea nu poate sta Comunismul lângă Creştinism. Lucrul se explică foartesimplu.
Creştinismul este întemeiat de Dumnezeu şi revarsă în suflete şi în viaţă bunătatea de origină divină, pe care s’a sprijinit omenirea cu tot progresul şicivilizaţia ei, de aproape două mii de ani. Pe când Comunismul este ozăpăceală a câtorva oameni, care îndeamnă lumea ca prin violenţăşi teroare, până la ucidere, să seegalizeze sau mai degrabă să sedistrugă bunurile şiproprietăţileomeneşti, punându-le la dispoziţia tuturor.
Distrugerea familiei, distrugerea proprietăţiişi înlăturareaierarhiei sociale, bazată pe ierarhia spirituală a valorilor, aşacum Dumnezeu a înzestrat închip deosebit pe om, faţă de altul – este scopul în ultima şicea mai simplă formă a Comunismului. Comunismul vizează – după cum vedem – materia, luând-o ca centru al Universului,pe când Creştinismul dă întâietate sufletului, având ca diriguitor al vieţii pe Dumnezeu. Cât dejosnică este animalizarea omuluiprin Comunism, faţă de înălţareasa prin Creştinism!
Căci cine a distrus în modlent, pe calea cuvântului şi decia convingerii, atâtea rele sociale?Cine a contribuit la înlăturareasclaviei, la ridicarea demnităţiifemeii în familie, la proteguireacopilului?
Creştinismul. El a ridicat familia, viaţa casnică, la rangul detaină sfântă, şi a îndreptat toatăatenţia spre cei mai nenorociţidintre oameni, fie bolnavi ori săraci, ori cuprinşi de alte nevoi.
Cine a fost cel mai apropiatde durerile celor nenorociţiînviaţă, cine a trăit mai mult printre păcătoşi, spre a le înălţaviaţa prin lumină sufletească şi ajutor la boală şi la foamete, decât Domnul Hristos? De aceia cărturarii şi fariseii îl criticau şi-ldesconsiderau, spunându-i că laoameni păcătoşigăzdueşte. IarDomnul Hristos Ie răspundea răspicat: „Am venit să chem, nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă”.
Toată legea şi proorocii eraurezumate de Domnul Hristos princlasicele cuvinte: „Să iubeşti peDumnezeu din toată inima ta,iar pe aproapele tău ca însuţi petine”. (Matei XXII 37-39). Iarviaţa Sa întreagă a fost o ilustrare în văzul tuturor, a trăiriicelor învăţate.
Se poate ceva mai umil, ca Icoana Naşterii Domnului Hristos,cu o simplă iesle de vite, în carese culcă, ca prunc „Cel ce ţinefrânele preacuratelor puteri”, cum spune cartea sfântă de laNaşterea Domnului? Este acestacel mai vădit semn al unei vieţinoui, al unei vieţi de smerenie,al unei vieţi de pace şibunăvoire între oameni, pe care avea săo întemeieze Creştinismul.
Creştinismul apostolic pune înpractică comunitatea iubirii înslujba ajutorării aproapelui, iarnu violenţa în serviciul comunităţii materiale! Acel sfânt Părinte bisericesc, pe care unii aderenţi ai comunismului au căinatsă-l declare susţinător al doctrinei lor, Sfântul Ioan Gură deAur, deşi cel mai mare susţinător al celor nenorociţişi fără denici o avere, îl găsim apreciindîn cuvântările sale, familia şiproprietatea, popoarele şi toatetradiţionaleleaşezăminte. Tristeţea nu este produsul sărăciei,după cum mulţumireaşi bucurianu pornesc de la bogăţii, ci amândouă se nasc, cum spune sfântulPărinte, din dispoziţiunilesufleteşti. (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XXXVIII la Epistola I către Corinteni).
  Familia cu creştinescul ei aşezământ a fost făcută cu aceastămenire încă delacreaţiune; clasele sociale se sprijinesc pe nevoile deosebite ale oamenilor şiaptitudinile lor deosebite. (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XXXVIII, Corinteni). Adică sfântul Părinte tălmăceşte, sub altă formă, învăţătura pildei dată de DomnulHristos, cu variata împărţire atalanţilorşi folosirea lor.
 

IUBIŢI CREŞTINI,

Poporul nostru românesc, înmarea lui ocupaţie cu munca pământului şi păstoria vitelor, atrăit o viaţă smerită şi ferită deispitele diferitelor teorii diabolice. Oamenii sărmani şinevoiaşiau găsit o mână de ajutor, o bucată de pâine, o haină de îmbrăcăminte şi un pat de odihnă.Aceasta, fie din mila creştină lasate, fie pe calea aşezămintelorde spitale, orfelinate, azile, pecare boierii noştri români şicreştini le ridicau pe lângă bisericişi mănăstiri.
Întreaga viaţă socială a poporului nostru de la sate este întocmită pe temelia iubirii de-aproapelui.La îngropăciuni, lanunţi, la praznice, la toate obiceiurile populare, ajutorarea deaproapelui cu mâncare, haine,chiar vite de prăsilă şi multe alte fapte de milă, ies la iveală,ca la nici un alt popor. Fiecaresat are neputincioşii săi, loviţide soartă. Până acum oameniii-au ajutat cu cele strict necesare, încât nimeni n’a murit defoame.
Astăzi una din îndatoririle, pecare le-am pus în vedere preoţimii noastre, este de a organiza şi sprijini această milă creştină, atât la sate cât şi la oraşe. Ajutând o suferinţă omenească, ajuţiun suflet, îl scapi de la distrugereşi mai ales de a cădea în mreajacelor ce vor să organizeze reacţiunea lumii nemulţumiţilor. După război mizeriile oamenilorn’au încetat, ci uneori lipsurileau devenit mai mari.
Comunismul nu se combate cu vorbe, ci cu fapte creştineşti, dispărând ca întunerecul, când soseşte lumina soarelui. Luminaînvăţăturilor Domnului Hristos şimai ales trăirea vieţiicreştine după modelul Său şi al Sfinţilor Săi, doboară la pământ toate încercările satanice, ca şi în cunoscuta ispitire a Domnului Hristos din pustie.
Căci nu trebuie să uităm, căniciodată Creştinismulşi nici Biserica noastră nu s’a confundatcu micimea sufletească a unorcreştini, cari nu vor să ştie decâtde belşugul lor propriu şi nu segândesc şi la ajutorarea celor nevoiaşişi a aşezămintelor chemate a alina durerile altora.
În nădejdea că veţi folosi prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului, fiecare, mic şi mare, tânăr şibătrân, sătean şiorăşean, muncitor şi intelectual şitoţi fiii Bisericii noastre strămoşeşti, de aface o creştinească faptă, fiecaredupă puterile lui, vă asigur că ajutaţiţaraşi neamul, făcând să trăiască între noi laolaltă frăţeştile, creştineştileşiromâneştile noastre legături, dintre fiii aceluiaşi neam, pe care Bisericanoastră le-a îndrumat şi ajutat.Iar sărbătoarea Naşterii Domnului să fie un prilej nu numai deaducere aminte a acestor creştineşti îndatoriri, cişi de îndeplinirea lor din dragoste şi convingere, îmbogăţind astfel sufletulcu virtuţilecreştineşti cari îl vormântui şi călăuzindu-vă toatăviaţa voastră de cuvântul Scripturii: „Ce folos, de va dobândi omul lumea toată, dar îşi va pierde sufletul?”
Darul Domnului nostru IisusHristos şi dragostea lui Dumnezeu şi Tatăl şiîmpărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi.
Cu patriarhiceşti binecuvântări,
MIRON, patriarh
 
 
Darurile Crăciunului

În toate ţările civilizate sărbătorile găsesc în librării cărţicare se întrec în frumuseţe. Crăciunul e astfel nu numai unpraznic de sarmale, ci şiospăţ pentru gând. La noi silinţa editorială se izbeşte de prea marigreutăţi, chiar pentru cărţilecopiilor necum pentru carteade artă care ar trebui să aparăcu cât mai multe reproduceriîn culori, cu cât mai desăvârşităfrumuseţe tehnică. E unobicei prea înrădăcinat să trimeţi cadou de căteva sute de lei cutii cu bonboane vechi, maiprezentabile decât o carte nouădată unor oameni ce nu simtbucuria cititului. Psihologia darurilor merită să fie însă cercetată cu atenţie.
Alegerea cumpărăturilor seface din obligaţie, dragoste saupoliteţe, fiecare din acesteplocoane ale datineidovedeştefelul cum dăruitorul are gust săpreţuiască pe cel dăruit. Atenţia sau pregătirea unei bucuriirecurge uneori la convenţionalisme banale, alteori însă îningeniozitatea ei simplă poartăsuflet.
Sunt multe cumpărături, cu totul nefolositoare şi urâte, cucare nu ai ce să faci dar pecare le suporţi ca să nu jigneştibună-voinţa celui ce ţi le-atrimes din toată inima. Suntaltele a căror amintire se consumă odată cu digestia sărbătoarei. Mai sunt însă şi unelecare pot să rămâie pe viaţă cuaceleaşi nestinse însufleţiri. Odoare care nu sânt bijuterii, bunătăţi care nu sânt comestibile,cărţi frumoase, dătătoare oricând de ceasuri cu reculegere senină.
Sânt departe de a dispreţui cadourile practice, haina maicălduroasă, încălţămintea trainică, hrana, lemnele, tot cepoate fi o ajutorare, iar părinţiicuminţiînţeleg prin aceste daruri să dea o educaţie odatăcu o mulţumire. Ştiu că asemeni se poate face cu oricemai lipsit. Însă acolo unde bucuria poate fi lipsită de înţelesulajutorărei, tot cartea frumoasă ar rămâne singurul dar. O carte clasică în haină de sărbătoare a unui tiparîngrijit, o carte de care eşti sigur că rămâne bună... o carte pe care mai departe să o socoţi o sărbătoare(Adrian Maniu – 25 decembrie 1936).



Sărbătorile Crăciunului, sărbători agricole

Deşi agricultorul lasă, acum, câmpul în grija ploii şi zăpezii, totuşi sărbătorile Crăciunului îi aduc aminte mai mult ca oricând de meseria lui de plugar şi-i arată datoria lui pe viitor.
Datinele de Crăciun cer ca fiecare gospodar să-şi taie porcul şi să-şi îndestuleze casa. Tot datina cere ca la masa tuturor să se găsească o pâine bună, colăcei şi covrigei, din care să împartă la colindători.
Pentru acestea se cere o muncă de peste an stăruitoare şi un spirit de economie.
Numai acel ce s’a străduit să aibă porcul, să-l crească şi să-l îngraşe, se poate desfăta cu bunătăţi în zilele Crăciunului şi numai acel ce cultivă grâul poate avea belşug de pâine şi făină.
Desfătarea aceasta nu-i greu de dobândit dacă omul munceşte cu chibzuială.
A creşte porcul nu-i cheltuială prea mare. Luat de mic se mulţumeşte cu burueni, resturi de mâncare, lături, dovleci şi numai către sfârşit se îngraşă cu porumb, care-i mai costisitor. Dar boabele pentru hrana porcului ies cu prisosinţă din belşugul de producţie ce această cereală îl poate da când e bine şi la timp cultivat, cum s’a arătat adesea în propaganda făcută de cercurile oficiale şis’a amintit chiar în acest loc. Cu puţinăatenţie sporul de producţiecreşte la hectar cu o cantitate suficientă ca să se îngraşeşi porcul şi să se hrănească şi păsările.
De aceia trebue să considerăm porcul de Crăciun ca un blanţ al activităţii de peste an.
Tot un astfel de bilanţ, e şi sacul cu boabele de grâu pe faţa cărora creştinul vede chipul lui Isus. O dovadă mai mult de le Crăciunului, agricole gătură– între religie şi munca plugărească.
Din boabele acestea de grâu curat se vor pregăti darurile pentru ,,colindători”, îndestulându-se şi cei săraci din prisosul celor vrednici şicuprinşi. Şi astfel un an de muncă se închee cu belşugşi dărnicie.
Dar sărbătorile în care ne găsim, cuprinzând şi Anul Nou, sunt şi o pregătire pentru viitor. „Pluguşorul” – altă legătură străveche între datină şi agricultură, ne arată mersul lucrărilor agricole şi a transformării grâului, iar zilele de odihnă ne dau răgaz să statornicim un plan de lucru pe îndelete, astfel ca primăvara, care-i aşa de scurtă la noi, să ne găsească pregătiţişi cu vite şi cu unelte şi cu cai, pentru a nu pierde timpul preţios al muncilor.
În toate acestea cărţileşibroşurile de specialitate ne sunt cel mai bun sfătuitor şi după îndeplinirea datoriei către Domnul, mergând la biserică, răsfoirea cărţiişi citirea ei ne dă cea mai bună întrebuinţare a timpului.
Pe de altă parte, pornind la lucrări practice, vom pregăti sămânţa de grâu, aceia de care vorbeşteaşa de frumos şi cu atâta tâlc „pluguşorul”, alegând-o chiar bob cu bob, ca grâul de colivă, şi îndepărtând cu atenţie neghina, săcaraşi alte gazuri, ca să obţinem cantitatea de o dublă şi ceva necesară la un sfert de pogon care ne va da pe viitor sămânţa pentru mai multe pogoane.
Dar câte lucruri bune nu se pot face în cursul iernei pentru progresul gospodăriei săteanului. Numai aşa se va sărbători sfârşitul anului ce vine tot cu porcul de Crăciun şibelşug în toate (Dr. Ernest Grințescu -  25 decembrie 1936).
 
Concursul datinelor strămoșești la Ateneul Român - Procesiunea tradiţională. - Manifestaţiadela Patriarhie
 
Rareori sub cupola Ateneului Român, sufletul ca şi privirile spectatorile au fost mai vrăjite de splendoarea unei manifestări a geniului nostru, cum au fost, miercuri 23 c. cu adevărat impresionaţi miile de spectatori aicelui de-al zecelea „Concurs al datinilor strămoşeşti”.
Sala Ateneului Român era arhiplină de tot ceea ce Capitala are a mai ales ca simţire românească.
În loja juriului au luat parte d-nii: prof.dr. C. Angelescu, ministrul educaţieişi culturii naţionale, Al.G. Donescu, primarul general al Capitalei, părintele Petre Partenie, secretarul general al ministerului de arte şi culte; Al. Popescu-Necşeşti, reprezentantul ziarului „Universul”; d-na Alexandrina Cantacuzino, preşedinta soc. ortodoxe naţionale a femeilor române; Petre Ghiţescu, director general în mimisteruleducaţieinaţionale; prof. Mihail Vulpescu; preot G.Creţu,consilier comunal, părintele NaeRădulescu-Dichiu; d-nii general Sichitiu, comandantul corpului I armată; I. Dumitrescu, comandantul şcoalelor militare; Al. Văleanu, subadministratorul Casei Şcoalelor etc. etc.
La concurs au luat parte 63 de echipe şcolare, culturale, coruri, bisericeşti, de atenee şiţărăneşti.
 D. G. LUNGULESCU a subliniat în cuvântarea asupra împlinirii unui deceniu de luptă pentru reînvierea datinilor, concepţie care a inspirat această luptă a d-lui Stelian Popescu şi care tinde la reromânizareaşirecreştinizarea Crăciunului ce-şi pierduse aproape mai ales la oraş caracterul sfânt şinaţional.
 
PERINDAREA COLINDĂTORILOR
Concursul s’a transformat într’o adevărată feerie în care glasul curat, argintiu şi nevinovat al micuţilor colindători sau cântăreţi părea că scoboară peste adunare şi în sufletul ascultătorilor cântecul îngerilor şi farmecul nopţii sfinte din Bethleem.
Atât de frumoase au fost aproape toate reprezentările şi atât de simţită prezentarea misterului naşterilor prin melodioasele colinde, încât nemulţumimii să relevăm doar faptul că aproape toţi au meritat cele mai entuziaste elogii.
Juriul apreciind splendoarea acestor privelişti arhaice şitotuşi atât de vii şinoui pentru noi, a socotit că nu poate face preamulte distincţii, împărţindu-le în două categorii, cu distincţiaExternatului ortodox de fete „Zoe Râmniceanu” căruia i-a acordat ca premiu de onoare cupaziarului „Universul” pentru condiţiunile superioare de artă, în care a prezentat „Vicleimul”.
Chiar echipelor care au sosit dar n’au mai putut participa din cauza lipsei de timp, li s’a acordat câte un premiu.
La sfârşitul concursului d. AL. POPESCU-NECŞEŞTI a mulţumit tuturor celor care prin munca şi sufletul lor au contribuit la reînvierea datinilor şireînstăpânirea lor în cultul neamului.
A elogiat în simţite aprecieri vraja cu care au isbutitcântăreţiişi colindătorii să încânte sufletul spectatorilor, precum şiasistenţei care a contribuit prin entuziasmul ei la strălucirea acestei manifestări de tradiţieşisimţire românească.
A mulţumit apoi celor ce au donat premii şi anume: ministerul culturii naţionale 32.000 lei; primăria municipiului Bucureşti 10.000; ministerul de culte şi arte7.000 şi Casa Şcoalelor 5.000 lei. După cuvântarea d-sale, d. Al. Popescu-Nscşeşti a anunţat decernarea premiilor în ordinea următoare: ([54 de laureați] ...).
 


PROCESIUNEA TRADIȚIONALĂ

S-a format apoi din faţaAteneului un splendid cortegiu de Stele şi Irozi.
Trebue să relevăm cu acest prilej că reuşitatradiţională procesiuni se datoreşteşid-lui general Gabriel Marinescu prefectul poliţiei Capitalei care a dat cel mai larg concurs, pentru asigurarea ordineişireuşita manifestării.
Zeci de mii de oameni aşteptau nerăbdători, înşiruiţi pe ambele trotoare până la poştăşi de acolo purta la Patriarhie trecereacortegiului.
De o parte şi de alta zeci de gardieni publici purtau torţele aprinse care aruncau o lumină mistică pe cortegiul magilor în straiele orientale, în culori vii, decorul stelelor aducând nopţii un caracter aproape sacru.
În fruntea cortegiului mergea impunător un Moş Crăciun ducând bradul pe umăr, cu barba albă de patriarh.
După ele flăcăii din Mehedinţi duceau un Vicleim luminos.
Urmau caii din Moldova, înfloraţi în pietre sclipitoare simbolizând soarele scitic, apoi peste 120 de Irozi şi personagii din drama sfântă în legătură cu Naşterea Domnului, în urma cărora se perindau zeci de stele aprinse.
După această defilare ce răpea ochii şi-i încânta, veneau corurile, cântând imnuri sacre, şi colinde.
 
LA PATRIARHIE
După ce procesiunea a străbătut calea Victoriei şiplanşeulDâmboviţei a urcat cântând dealul Patriarhiei. La fereastra luminată aştepta înaltul Ierarh având alături pe sora Î.P. Sfinţiei Sale şi demnitarii Curţii Patriarhale.
Sʼau cântat colinde şisʼau făcut urări, după care Sanctitatea Sa a rostit din balcon o inspirată cuvântare.
 
CUVÂNTAREA Î.P.S. PATRIARH

Urările pe care mi le faceţi, voi, colindătorii, mă mişcă profund. De zece ani urmăresc cu toată atenţia cum mişcarea pentru reînvierea datinilor şi obiceiurilor strămoşeşti a pătruns inconştinţa întregului neamşi cum mai ales anul acesta odată cu apropierea naşteriiDumnezeescului prunc, sufletul românesc al celor mari şi al celor mici este pătruns de taina domneseeascăşi-şi exprimă prin cultul datinilor însăşi pietatea faţă de trecutul neamului atât de pios, şi de profund creştin.
Mişcarea pe lângă frumuseţea ei, are deci şi un puternic rost educativ şinaţional. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât la oraşe în deosebi preocupările şiconcepţiile materialiste începuseră să răpească acestei mari sărbători farmecul şi caracterul divin pe care-l are.
Acum presa înregistrează reînvierea datinilor pretutindeni ceea ce înseamnă şirevenirea sufletului românesc către matca lui de credinţă care a constituit puterea şi chiar misiunea lui de neam creştin între celelalte neamuri.
Pentru mine care scobor pre povârnişulvieţii bucuria e cu atât mai mare cu căt văd că plecând în lumea de sus căreia mi-am închinat viaţa, îmi las neamul mergând spre luminoasele tradiţiuni ale trecutului care nu-l pot duce decât spre culme spirituale ale vieţii. Şi sunt cu atât mai fericit cu cât glasurile argintii ale voastre, copii iubiţi, nu se poate să nu fie auzite de Tatăl Ceresc, care-i Părintele nostru al tuturor celor ce-l iubim. De aceea, vă mulţumesc din suflet.

Citește și:
Dobrogea în sărbătoare 145 ani de la Reintegrarea Dobrogei la viața românească(III). „Grandioasele solemnităţi dela Constanţa”