Tuzla cea de acum un secol şi legendele sale

În 1910, ziarele Constanţei publicau periodic scurte monografii ale localităţilor din judeţ pentru popularizarea unor locuri şi aşezări puţin cunoscute turiştilor care deja veneau în număr mare pe litoralul românesc al Pontului. Aceste materiale cuprindeau, pe lângă datele statistice (extrem de utile nouă, astăzi), şi numeroase legende şi poveşti ale zonelor respective.
 

 
 
În acest fel, multe dintre miturile tărâmului dobrogean au supravieţuit timpului şi pot fi spuse din nou în zilele noastre. Un exemplu în acest sens este „Monografia comunei Tuzla“, apărută pe 27 mai 1910, în ziarul „Dobrogea Jună“, sub semnătura jurnalistului C. Drăgulin. Acesta relata o poveste puţin ştiută despre localitatea mărginită de apele mării şi de cele ale lacului Techirghiol.
 
Astfel, se spune că, acum multe veacuri, pe locul unde astăzi ştim Tuzla se afla un sat de români creştini, tare harnici şi care îşi vedeau liniştiţi de traiul lor. Dar iată că, într-o zi, peste pământurile dobrogene se abătu umbra îngrozitoare a războiului, iar tihna locuitorilor dispăru într-o clipită.
 
O oaste otomană de câteva sute de ieniceri, condusă chiar de paşa de la Silistra, invadă pământurile, atât de pe mare, precum şi de pe uscat, şi, în căutare de prăzi bogate, atacă şi satul de creştini. Pe mulţi dintre bărbaţi îi trecură prin foc şi sabie, iar pe cele mai frumoase dintre fete şi soţii le luară ca roabe.
 
Spune povestea că le-au legat şi le-au dus pe ţărmul mării, unde aşteptau corăbii gata să plece cu prada la Stanbul. Bătrânii satului ziceau că acele corăbii din vechime poposiseră în locul unde şi astăzi se află Farul Tuzla (inaugurat în 1900). Tot la 1910, jurnalistul Drăgulin afla de la localnici că încă mai exista drumul pe unde fuseseră duse roabele către corăbii. Acel drum se numea Kâslar Yol, Drumul Fetelor...
 
Potrivit legendei, cei care au supravieţuit în urma atacului turcesc şi-au părăsit vatra şi au fugit spre nord, ajungând tocmai în Basarabia. Vatra lor din Dobrogea a rămas un timp fără stăpân, dar, apoi, aici s-au stabilit turci şi tătari. După 1878, aici au venit în număr mare bulgari din judeţul Tulcea şi apoi români.
 

La 1884, Mihail Kogălniceanu a cumpărat sute de hectare de pământ în zonă, iar la Tuzla (numită pe atunci Capul Tuzla) a ridicat împreună cu fratele său Vasile o biserică frumoasă, Sfânta Ecaterina, care există şi astăzi, în veacul al XXI-lea.
 
În 1910, de comuna Tuzla ţineau şi cătunele Pervelia (azi Moşneni), aşezare a tătarilor, dar şi Mangea Punar (astăzi Costineşti). Satul Tuzla număra 96 de case, Pervelia 85, iar Mangea Punar, 26. Un detaliu foarte interesant pe care jurnalistul Drăgulin a ţinut să îl menţioneze în această monografie a fost acela că, în perioada 1890-1910, în comuna rurală Tuzla se înregistraseră 125 de căsătorii şi un singur divorţ. Un alt amănunt interesant este că în comună existau 7 comercianţi, dintre care 3 turci, 2 greci, un albanez şi un român.
 
Astăzi, în 2018, cunoaştem, bineînţeles, şi alte detalii în afara celor oferite de ziaristul Drăgulin. Spre exemplu, faptul că la început au fost două aşezări cu acelaşi nume, Buyuk Tuzla (vechea vatră) şi Kuciuk Tuzla, care se traduc ca Tuzla Mare şi Mică şi care, într-un final, s-au unit.
 
Tuzla... un nume straniu la prima vedere, pentru cei mai puţin obişnuiţi cu realităţile dobrogene şi cu mozaicul său de etnii şi de culturi. Numele vine din turcescul tuz, adică sare, şi, bineînţeles, în spatele acestei denumit stă o altă veche legendă... Această poveste datează din timpul războaielor ruso-turce ce au transformat Dobrogea noastră într-un câmp de bătălie, în sec. XVIII şi mai ales al XIX-lea.
 
Se spune că o armată otomană plecase de la Varna şi se îndrepta spre nord, spre Babadag. Era o zi aridă de vară, iar paşa ce conducea regimentul a ordonat un moment de odihnă pe o fâşie îngustă de pământ, mărginită de apele mării şi de cele ale unui lac (Techirghiol). Câţiva soldaţi încinşi de soare s-au grăbit să se arunce în apa ghiolului, pentru a se răcori, iar alţii au încercat să ia apă. Aceasta era însă sărată, iar militarii au văzut că pietrele de la malul lacului sunt acoperite de o spuză albă. Imediat, paşa a realizat că a dat peste o comoară şi că acea spuză este sare. A ordonat să se construiască o platformă, un pod de piatră, iar pe acesta a turnat, timp de o zi întreagă, mii de litri de apă din ghiol. Apa se evapora imediat şi pe piatră rămânea sarea ce era pe dată strânsă şi pusă în saci.

 
În acele vremuri, sarea era chiar o comoară nepreţuită, mai ales pentru armate, pentru că era un conservant excelent al alimentelor, dar şi un medicament ideal contra dizenteriei, ce făcea ravagii prin tabere. După acea întâmplare, oamenii de pe această parte a lacului Techirghiol au început să îi spună Tuzlu Ghiol, Lacul cu Sare, lacul sărat...
 
Zona este una încărcată de legende. Una dintre acestea spune povestea unei frumoase tătăroaice, Nehiba, care s-a îndrăgostit de un marinar creştin. Răpusă de dorul acestui bărbat, Nehiba a făcut vrăji ca să îi poată vedea chipul iubitului, în fiecare noapte, în apa unei fântâni din sat. Povestea spune că după multe nopţi întunecate de vrajă, într-o dimineaţă, sătenii au găsit-o pe Nehiba fără viaţă, înecată în apele fântânii sale. Poate că ascultase chemarea iubitului ei imaginar...
 
Alexandru Mitru a scris la rândul său despre povestea unei stânci stranii, aflată în apropierea Farului de la Capul Tuzla. Mitul spune că este trupul împietrit al unei fete, ce a murit de dorul mamei sale care fusese răpită de un paşă şi dusă departe...

Bibliografie

C. Drăgulin - "Monografia comunei Tuzla", Dobrogea Jună nr.2, 27 mai 1910, articol apărut în "Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei"vol I, coordonator Stoica Lascu, p.467-468
Alexandru Mitru - "Locuri şi legende - În ţara legendelor"
Doina Eugenia Gemală - "Legende din ţinuturi dobrogene"
Cristian Cealera - Poveştile Mării Negre, vol I, 2014 StudIS
 
Despre Cristian Cealera 
 
Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal”, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.

Citeşte şi: 

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“
 
Judeţul Constanţa - detalii demografice din perioada 1966-2017 (II)