Vlad Ţepeş, „domnul Daciei“, în naraţiunile bizantine, ruseşti, italiene şi germane (I). Relatări privind perioada 1461-1462

La mijlocul secolului al XV-lea, Dobrogea se afla deja sub stăpânire otomană. Imperiul Semilunei se afla la apogeu şi înregistra succese militare în lanţ în faţa unei Creştinătăţi divizate de interese politice şi economice.


 
În 1453, Constantinopolul, „A doua Romă“, este cucerit de uriaşa armată otomană condusă de tânărul sultan Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul) (1444-1446, 14510-1481). Bizanţul s-a prăbuşit, iar statele creştine, cu mici excepţii, nu au făcut altceva decât să asiste la acest mare dezastru.
 
Iancu de Hunedoara a fost singurul campion al creştinătăţii care a reuşit să-i strice planurile lui Mahomed al II-lea. L-a învins pe acesta la Belgrad, în iulie 1454, iar papa Calixt al III-lea l-a numit atunci pe căpitanul general (fost voievod al Transilvaniei, fost guvernator şi regent al Ungariei) drept "atletul cel mai puternic, unic, al lui Cristos".
 
Din păcate, la doar doi ani după succesul de la Belgrad, Iancu de Hunedoara a murit, bolnav de ciumă, în tabăra de la Zemun, pe data de 11 august 1456. Creştinătatea pierdea un mare campion, iar Mahomed al II-lea părea că rămăsese fără un adversar capabil să i se opună. Regele Ungariei, Ladislau al V-lea de Habsburg (1453-1457, poreclit Postumul) nu era decât un adolescent de 16 ani, manevrat de interesele marii nobilimi şi interesat mai mult de lupta sa cu familia regretatului Iancu, a cărui memorie nu putea fi uitată.
 
În acest an 1456, în Ţara Românească vine la domnie Vlad al III-lea, cel supranumit ulterior Ţepeş. Era fiul fostului voievod Vlad Dracul (fost membru al Ordinului Dragonului - Societas Draconistrarum) şi nepot al marelui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Drăculea - Vlad Ţepeş nu se afla la prima sa domnie. Mai ajunsese pe tron în 1448, dar atunci nu reuşise să stăpânească ţara decât două luni de zile, după care fusese îndepărtat prin intrigi boiereşti.
 
În 1456, în fruntea unei armate create cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara (protector al său), Vlad Ţepeş reuşeşte să îşi asigure din nou domnia în Ţara Românească. La 9 zile după ce Iancu moare de ciumă la Zemun, pe 20 august 1456, Vlad al III-lea îl învinge pe rivalul său, Vladislav al II-lea, domn din familia Dăneştilor, care moare în această luptă.
 
În această serie de materiale ce îl au ca protagonist pe Vlad al III-lea Ţepeş, ne vom concentra asupra modului în care el a fost văzut de contemporani, străini de diverse neamuri. Nu vom insista asupra descrierilor străine legate de tortura ce i-a adus lui Ţepeş nedoritul supranume, ci mai mult asupra faptelor sale de arme din perioada 1461-1462 şi care au uimit întreaga Europă.

Izvoarele bizantine, ruseşti, slave, germane sau italiene ne oferă informaţii extrem de interesante cu privire la acţiunile voievodului valah, în perioada sus-amintită.
 
Pentru a înţelege mai bine textele cronicarilor străini, trebuie reamintit faptul că Vlad Ţepeş şi fratele său mai mic Radu (viitorul domn Radu cel Frumos) fuseseră ostatici la turci începând cu anul 1442. Vlad a rămas la Edirne (Adrianopole, capitala Imperiului Otoman între 1365-1453) până în 1448, în timp ce Radu avea să stea aici şi apoi la Constantinopole, până în 1462.
 
De asemenea, este foarte clar că nu Vlad al III-lea a inventat tragerea în ţeapă, aceasta fiind o tortură cunoscută şi folosită în Evul Mediu. Este însă drept că Ţepeş a fost cel care a folosit în mod exagerat această tragere în ţeapă, ordonând zeci de mii de execuţii ce au îngrozit lumea întreagă.
 
Izvoarele bizantine din secolul XV ni-l prezintă pe Ţepeş ca "domn al Daciei", căci voievodatul medieval Ţara Românească se afla, evident, pe teritoriul Daciei de altădată. Uneori, aceste surse conţin şi unele erori (de ani sau de context), dar acestea nu denaturează iremediabil povestea voievodului nostru.
 
La finele anului 1459, Ţepeş va refuza să plătească tribut Imperiului Otoman. El încheie o alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin (1458-1490), nimeni altul decât fiul marelui Iancu de Hunedoara. Cei doi pun la cale o campanie anti-otomană. Următorii doi ani (1461 şi 1462) vor fi cei în care Vlad îşi va demonstra valoarea de comandant militar şi va reuşi să producă mari supărări Cuceritorului Mahomed al II-lea. El va trece la sud de Dunăre şi în Dobrogea, va cuceri numeroase cetăţi şi oraşe şi va înregistra victorii însemnate. În 1462 se va consemna şi celebrul Atac de Noapte, despre care vom vorbi însă la timpul oportun.

 
Iată ce relatează Ducas, cronicar şi diplomat bizantin care a trăit între anii 1400 şi cca.1470: "Iar în anul 6970 (sultanul) a trimis la voievodul Ţării Româneşti un sol anunţându-l să vină degrabă la închinare şi să aducă cu el 500 de copii şi tributul ce-l dădea în fiecare an, adică 10.000 de galbeni. Acesta (n.a. Ţepeş) a răspuns: galbenii îi are pregătiţi ca să îi dea, pe copii însă nu poate. Cât despre faptul de a veni la închinare, aceasta este şi mai cu neputinţă. Auzind aceasta, tiranul (n.a. Sultanul) s-a înfuriat şi a trimis pe unul dintre oamenii săi de vază, împreună cu un secretar şi a spus: "Să îmi aduceţi dările iar despre celelalte, mă voi gândi eu". Ei au venit şi au arătat românului cele indicate. Mai întâi, acesta i-a tras în ţeapă, o moarte inumană, dureroasă şi urâtă. Apoi a trecut cu armata, a năvălit în părţile Distrei (n.a. Silistra), a luat popor de jos o mulţime, i-a trecut pe toţi în Ţara Românească şi le-a curmat viaţa cu aceeaşi moarte prin tragere în ţeapă".
 
Bizantinul Ducas ne relatează apoi că paşa de Vidin, Hamza, declanşează o campanie de pedepsire a lui Ţepeş. Alte izvoare străine ne vor prezenta şi alte variante ale aceste expediţii otomane. Oricum, textul lui Ducas oferă detalii extrem de interesante: "Un comandant de-al tiranului (n.a. sultanul), de la hotarele acelea, voind să arate o faptă deosebită, a trecut în Ţara Românească cu 10.000 de turci. Românul s-a ciocnit cu ei şi pe care i-a omorât în luptă i-a omorât, iar pe cei pe care i-a prins de vii, i-a osândit pe toţi la moarte prin tragere în ţeapă, pe ei şi pe comandantul lor Hamza".
 
Cronicarul povesteşte că vestea înfrângerii lui Hamza Paşa l-a înfuriat peste măsură pe Mahomed al II-lea ("l-a apucat ameţeala şi turbarea"), care a decis să meargă personal în Ţara Românească şi să îl pedepsească pe Ţepeş. În fruntea unei armate de 150.000 de oameni (conform lui Ducas), el ajunge la Dunăre şi face tabără, în aşteptarea unei confruntări directe.
 
Însă Ţepeş nu doreşte o confruntare directă, având o armată mult mai mică şi are un alt plan: "Dar românul şi-a mutat şi el toţi supuşii în locurile ascunse şi împădurite. Iar câmpurile le-a lăsat pustii şi toate felurile de vite le-a mânat mai în interiorul hotarelor... iar el însuşi cu armata de sub comanda sa stătea toată ziua în locuri strategice şi împădurite".
 
Mahomed al II-lea intră în Ţara Românească dar nu găseşte decât pustiu... "Nici om, nici animal, nici de mâncat, nici de băut". Dar sultanul avea să aibă parte de o şi mai mare surpriză: "Iar când a ajuns într-un loc frumos ca o livadă, a văzut mii de ţepe purtând în loc de fructe, cadavre şi pe Hamza în mijloc, cu îmbrăcămintea de in şi de purpură pe care o purta, tras şi el în ţeapă. Când a văzut această ameninţare, tiranul s-a înspăimântat..."
 
(Va urma)
 

Bibliografie

 
FONTES - Izvoarele Istoriei României, vol.IV - "Scriitori şi acte bizantine - Secolele IV-XV", publicate de Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae Șerban Tanaşoca, Tutor Teotoi; Edit. Academiei RSR, Bucureşti, 1982; p.435, 437, 501-517
 
Ioan Bogdan - "Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui. Studiu critic", Bucureşti, Edit. Librăriei Socecu&Comp, Bucureşti, 1896
 
Ioan-Aurel Pop - "Mărturii italiene despre asaltul otoman, din vara anului 1462, asupra creştinătăţii"; Textele în original se regăsesc la Anexe documentare p.24-28; articol accesat pe site-ul dspace.bcucluj.ro pe data de 2.02. 2019
 
Ștefan Andreescu - "Vlad Ţepeş, Dracula - Între legendă şi adevăr istoric", Edit.Univers Enciclopedic, 2015
 
Vasile Mărculeţ - "Cum a ajuns Vlad Ţepeş cel mai sângeros domnitor", historia.ro, articol accesat pe 2.02.2019
 
Vasile Mărculeţ - "Relaţiile moldo-muntene dintre 1457-1462. Între colaborare politică şi confruntare militară", articol apărut în revista Carpica XXXV
 
Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu - "Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare - Dobrogea", Edit. Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
 
Sursa foto: Imaginea reprezintă o ilustrație din cartea „Istoria Dobrogei“, de Ion Bitoleanu și Adrian Rădulescu, lucrare disponibilă în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absovit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene. 
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018.
 
Citeşte şi:
 

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“ 

Aventura engleză în Dobrogea (1856-1882) Construirea căii ferate Constanţa-Cernavoda şi preluarea portului. Partea a VII-a. Oraşul Kiustenge, o comunitate fără pastor şi execuţiile din piaţa publică