#citeşteDobrogea Constanţa de altădată - cafenele cu pescari şi cu poveşti (galerie foto)

În volumul său apărut în 1936, Tudor Şoimaru face o monografie a Constanţei interbelice,cu talent literar şi note caragialiene, pe alocuri. Relatările sale pitoreşti redau parfumul oraşului de altădată şi sunt ilustrate cu fotografii ale timpului, ce învie pentru cititorul actual o Constanţă fermecătoare, în care timpul avea mare multă răbdare cu oamenii, cu locurile, cu poveştile lor.
 

 
Redăm mai jos un fragment din cartea pe care o puteţi descărca gratuit din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa. Autorul trece în revistă cafenelele şi ceainăriile din oraş, cu toată „fauna” multietnică, cu atmosfera boemă ce îndemna la depănat amintiri, cu „nostalgia peisajului şi lenea desţelenirii”.
 
„Constanţa?... S'a născut din drojdie de cafea, Afrodită orientală. Şi totuşi cei cari au pus-o sub semnul cafenelei au fost nişte înţelepţi… Cu un şerbet de trandafir şi-o gingirlie ai o filosofie unică. Fără dramă, fără ecuaţii sufleteşti. Ai nostalgia peisajului şi lenea desţelenirii; mori cu fiecare plecare de vapor şi renaşti cu toate sosirile. Şi eşti tot acelaşi. De sus, dela cafenea, ai sub picioare marea, o desfizi, o stăpâneşti, nu-ţi scapă. De aceea constănţeanul nu intră niciodată în ea. Nu vrea s' o simtă cum îi fuge printre degetele picioarelor. Da, marea s'o priveşti de sus, dela cafenea, ca pe prostime. Dacă te scobori la ea, te'neacă...
Poate de aceea, atâtea cafenele, în Constanţa: Café Sulina, Café Maritima, puţin mai departe la Timonier. Aci vin hamalii din port şi pleava. Se mănâncă aterine cu roşii şi se bea vârtos. Se mai desface - pe sub mână - un pachet de ţigări sau câteva brichete scoase pe fundul pălăriei, din port. În Piaţa Ovidiu, e luxul. Café Elita, are muzică şi se plăteşte. În noapte, când briza mării mângâie arsurile pielii, un tuciuriu se amuză să plimbe ciocănaşe pe liniile ferate ale ţambalului. Nu râdeţi. Armoniile cad parcă din cer - odată cu gândacii nopţii - şi valsurile lui Chopin prind aripi de mătase...”
 
Iarna, cu pescari şi păţaniile lor
 
Şi continuă autorul, povestind despre vremea friguroasă, când oraşul se zgribuleşte, iar marea nu mai e atât de prietenoasă ca vara:
„Din noapte intrau în cafenea pescarii. Sgribuliţi de frig, aduceau câte-o papură cu scoici; singurele fructe de iarnă pe care marea le oferă năvodului. Smeriţi, ca nişte fete bătrâne, se aşează pe la mese, şi degetele lor experte, încep să ţese prostovolul, gândind poate la tihna unui cămin, ei care nu au cunoscut femeie, decât fără cununie. Doi pescari au început o partidă de biliard, aşa într'o doară, pentrucă aici nimeni nu joacă pe bani. Şi cum ar juca? Iarna, de abia de iese un «sfanţ» pentru cele câteva scoici vândute în piaţă. De abia să ai pentru o pipă şi o cafea.
În schimb, ce cafea! În tot oraşul, rar dacă bei ceva asemănător ca aci.
- E făcută cu apă dela Hinog,  mărturiseşte mândru cafegiul Aristide.

Pentrucă aşa e la Constanţa: apa se aduce din două locuri, dela Murfatlar şi dela Dunăre din Hinog, ceea ce face ca unii constănţeni, să aibă parte de apă mai dulce decât alţii, deci şi de o cafea.
Dar asta, n'au s'o ştie sezoniştii niciodată!
De cum dă soarele de echinocţiu şi ziua ambiţionează să întreacă noaptea în lungime, vieaţa pescarilor se schimbă. Adio, scoicile! E timpul aterinei şi pălămidei!
Ştiţi, pălămida năzuroasă, pe care balcanicii o fac lacherdă şi care până mai acum doi ani nici nu se abătea prin apele Constanţei.
N' o să credeţi, dar aşa e. O spune Ilie şi Aristide şi lvko, dalmatul:
- Peştilor, ca şi oamenilor, li se abate câteodată din te miri ce.
-  Până mai ieri pas de găseşte o pălămidă. Iar acum când pălămida huzureşte, a dispărut cu totul smaridul, gălbejitul ăla dulce ca bibanul şi galiaua, pe care o mâncau evreii, fiindcă nu are solzi!
De sigur, Ilie nu minte. El a văzut multe. N'a văzut sirene, nici tritoni, dar a văzut porcul de mare născând ca pisica, a văzut foca din Caliacra - rătăcită pe aici - netezindu-şi drumul pe sub prostovol ca să prindă peşte viu, delicatesuri:
- Vine foca până la pânza talianului. Şi când nu gândeşti şi-a vârît botul în ea. Ei, dar e simandicoasă ca o cucoană. Nu mănâncă decât ce e bun din peşte. Şi deosebeşte domnule, ca boierul, care's maţele ce trebuesc asvârlite şi care-i capul!

 
Desigur, astea sunt spectacole mai rare, pentrucă în coastă la Duduia doar aterina jucăuşe şi scrumbia cea şireată ca o vulpe, se sbenguesc cât ţine vara. Totuşi, din când în când mai cade câte un călcănaş sau o trigonă, câte un lavrache cu carnea cum e puiul de găină şi mai cad lufarii sau guvizii, pe care îi prinzi ca pe fete, cu momeala ...
- Şi încă ce momeală - chicoteşte Aristide. Numai scoică sfărâmată şi cu miez de pâine moale. Dacă nu cumva ai peşte mic sau inimă de vacă.
 
E drept, câteodată, vara, când e apa roză ca într'o pânză, mai pluteşte pe aici şi un cadavru. Îl aduce valul legănându-l tocmai din Mamaia sau din larg. Şi cum vine cu o algă peste pântec, astupându-i goliciunea, pare o marmură învineţită de muzeu.
Vara vin sub coastă vizitatorii să petreacă cu pescarii. Vor să înveţe dela ei cum se face o momeală pentru peşte, cum se fierbe midia pe pirostrii. Vara, când e atât de dulce să trăeşti numai pe apă.
 
Prostovolul pare atunci paianjen prins în cuie. Peste valuri saltă vesel pescăruşul: o aripă din sandala unui zeu care lunecă spre un alcov de sirenă.
Acum e iarnă însă, geme vântul. E ajun de sărbătoare, de Crăciun, iar năvodarii sgribuliţi au pornit să-şi încălzească noaptea, cu colindul...”
 
De un pitoresc aparte, monografia „Constanţa”, a dramaturgului şi prozatorului Tudor Şoimaru, merită parcursă de la un capăt la altul, căci imaginile evocate ale oraşului nostru de odinioară au un farmec de neegalat. 
 
Sursa foto: Ilustraţii din cartea „Constanţa”, de Tudor Şoimaru
 
Citeşte şi:
 
#citeşteDobrogea: Scriitorul Tudor Şoimaru, de astăzi, în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa