#citeşteDobrogea Dem Rădulescu a fost un actor de comedie fenomen. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa

În cel de-al şaptelea număr al revistei „Teatru” (1974), ne-am oprit asupra memoriei unui legendar actor român - Dem Rădulescu (21 septembrie 1931 - 17 septembrie 2000), poreclit Bibanul. Într-o cronică semnată Paul Anghel, purtând titlul „Bibanu în «Conu Leonida»”, cititorul are şansa de a cunoaşte prestaţia îndrăgitului actor într-o piesă care s-a jucat în capitală în numeroase alte variante.
 

 
„Bibanu a fost măreţ, oricâte opinii contrare s-ar exprima pe marginea rolului. El a întrat în joc cu o sinceritate totală, pe care o pot aduce în scenă doar marii comici. Şi ca toţi marii comici, el a tratat textul doar ca pe o partitură, cuvintele percutând reacţiile absolut debordante ale interpretului, cu traiectorii precis urmărite până la final. A tras, cum s-ar zice, la ţintă, în toate: în mimică, în jocul scenic, în ştiinţa de a goli de sens cuvintele sau de a le suci gâtul, în calamburul gestic, în bufonadă. Nu pot strâmba din nas când bufonada e totală. El a fost trupeş, solemn, semeţ, ridicul, speriat, timid, tâmp, timorat, revoltat, biruitor, risipind cu luxurianţă liniile şi culorile din care a ţâşnit tipul: Conu Leonida, un altfel de conu Leonida decât cel ştiut. El ne-a convins că personajul nu e o molie, în sensul teatrului absurdului de azi, ci o forţă. Toate aceste date consemnate mai sus le-a adus de acasă nu textul, ci interpretul, aşa cum trebuie să se întâmple în spectacolul de comedie”.
 
Iar în finalul articolului, un PS recunoaşte, chiar şi la distanţă de atâtea decenii, demersul nostru actual: „Am scris cele de mai sus cu un sentiment straniu: peste 15-20 de ani, singurele documente despre rolul creat în 1974 de Dem Rădulescu-Bibanul vor fi cronicile absolut negative pe care le-au semnat cu acest prilej cronicarii teatrali ai stagiunii, stimaţii noştri colegi. Procesul rolului va fi de mult închis. Spectatorii care au aplaudat frenetic verva comică a interpretului vor fi murit cu toţii sau aproape toţi. Oricum, în istoria teatrului, spectatorii n-au cuvânt, cum n-au nici autorii, nici directorii de scenă. Ce va rămâne deci din cascada de râs a unei seri sau a unei stagiuni? Nimic sau mai nimic, dacă nimic înseamnă consemnarea unui «eşec».
 
Iată de ce m-am simţit dator să acord zilei de mâine această notă discordantă, cu o subliniere: marii noştri interpreţi merită mai mult decât cronici pe marginea rolurilor, merită portrete, ample analize ale mijloacelor care-i particularizează şi-i transformă, când e cazul, în personalităţi. Cu Bibanu, e cazul...”.