#citeşteDobrogea Vasile Canarache, vizionarul care a dezgropat cele mai importante vestigii ale Tomisului. 123 de ani de la naştere (galerie foto inedită)

Vasile Canarache, un urmaş al grecilor care au fugit din Insula Chios căutând în România pământul făgăduinţei, a reuşit să ctitorească la malul mării edificii care dăinuie şi astăzi: Muzeul de Arheologie, Acvariul, Muzeul de Artă Plastică, Muzeul Callatis din Mangalia. Şi-a legat destinul pentru totdeauna de acest pământ pe care l-a scormonit scoţând la lumină vestigii antice: Şarpele Glycon, Edificiul Roman cu Mozaic, băile publice din vechiul Tomis.
 

 
„A dispărut creatorul, dar îi va supravieţui creaţia” spunea despre Canarache un alt mare ctitor dobrogean, Adrian V. Rădulescu, într-un articol In Memoriam, apărut în revista PONTICE nr. 2 (1969).
 
Într-adevăr, pentru întreaga sa creaţie, cotidianul ZIUA de Constanţa a considerat oportun să-i omagieze personalitatea acordând, în noiembrie 2018, cu prilejul evenimentului dedicat Zilei Dobrogei, distincţia Meritul Dobrogea urmaşului său, Radu Canarache. De altfel, cu o lună înainte de evenimentul sus amintit, o echipă a redacţiilor ZIUA de Constanţa şi Adevărul s-a aflat la Bucureşti, în vizită la nepotul lui Vasile Canarache, iar articolul pe care îl puteţi citi în continuare este realizat de jurnalistul Mariana Iancu.
 
De asemenea, în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa, în categoria Album foto veţi putea descoperi şi alte instantanee din activitatea lui Vasile Canarache la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa.
 
Vasile Canarache (1896 - 1969) provine dintr-o familie de negustori greci, de pe Insula Chios. În timpul marii crize economice, bunicii lui s-au refugiat în România, stabilindu-se în zona Galaţiului, ne povesteşte arhitectul Radu Canarache, (60 de ani) nepotul lui Vasile Canarache.
 
Vasile a fost primul copil dintr-un şir de opt sau nouă fraţi. Mama sa, Eufrosina, a fost casnică, iar tatăl, Leonida, mecanic de locomotivă. Dacă tatăl lui a murit în timpul epidemiei de tifos din 1918, mama sa, Eufrosina, a avut o viaţă lungă, murind cu câteva luni înainte să împlinească 100 de ani.
Fiind cel mai mare dintre fraţi, Vasile a trebuit să muncească de mic. Avea doar 12 ani când a început să vândă ziare şi apoi s-a angajat ca băiat de prăvălie. În tinereţe a descoperit lumea fascinantă a presei şi, din funcţia de corector, ajunge să scrie la gazetele „Patria“, „Dacia“, „Adevărul“ şi „Dimineaţa“.
 

Într-o perioadă în care Europa era în Marele Război, iar România ieşea din neutralitate, Vasile Canarache a scos la Constanţa ziarele „Victorie“ şi „Varda“. Dar evenimentele militare îl aruncă şi pe el în luptă, fiind înrolat în Regimentul 13 artilerie, care a dat bătălii la Mărăşeşti şi Novorosisk.
 
La un an după luptele de la Mărăşeşti, cum regimentul său se afla într-o situaţie extrem de critică, el s-a avântat călare peste tranşeele părăsite şi, ajungând dincolo de liniile germane, s-a ascuns timp de trei zile şi trei nopţi într-o groapă de obuz, de unde a condus prin telefon tirul regimentului.
 
Pentru fapta sa eroică, povestea el cu amuzament, pe tot timpul războiului, a fost pus să stea la locul de cinste din popota ofiţerilor. Tot din război a venit cu două decoraţii: „Bărbăţie şi Credinţă” şi cu „Crucea Sf. Gheorghe”. Urmaşii săi spun că medaliile nu mai sunt pe nicăieri.
 

În Rusia, în plin război civil

 
Supravieţuieşte Primului Război Mondial, dar nu revine la prima dragoste. În timpul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, a plecat în Rusia, fiind curios să cunoască „ideea de comunism, de bolşevism, dovadă că el a făcut întotdeauna o politică de stânga“, spune nepotul său.
 
A nimerit în Rusia exact în timpul războiului civil, traversând graniţa împreună cu un fotograf, Iosif Berman. Din păcate, însemnările sale din acei ani s-au pierdut, însă urmaşii săi spun că este greu de spus dacă tatăl lor a luptat cu arma în mână împotriva armatelor albe sau a rămas doar reporter de război. Cert este faptul că el povestea că trupele roşii, din care făcea şi el parte, au defilat prin faţa lui Voroşilov, în timp ce portul şi oraşul ardeau în flăcări.

 
Aventura sa nu s-a încheiat aici şi a fost, pe rând, măturător, apoi jurnalist, la Rostov. Ajuns în Teheran s-a îmbolnăvit de friguri şi poate acesta a fost motivul pentru care nu a mai putut ajunge în Munţii Persiei. Revenind în Caucaz, s-a îmbarcat pe o corabie şi a pornit spre Constantinopol. La începutul anului 1921 a revenit în ţară. În timpul acestor peregrinări, se pare că s-a molipsit şi de pasiunea pentru arheologie, aducând acasă o mulţime de piese valoroase.
 
Stabilit la Bucureşti, se orientează spre ziaristică şi scrie pentru „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, despre văduvele de război, situaţia jalnică a reangajaţilor din armată sau despre procesul comuniştilor. Trimis la Timişoara pentru un reportaj, el a întâlnit-o pe sora lui Constantin Graur, Ana, profesoară de franceză, care-i va deveni curând soţie. Împreună au avut doi copii: Andrei şi Marta.
 

Mari nume ale aviaţiei, la Cupa Tempo

 
Vasile Canarache vrea mai mult şi aşa îşi înfiinţează propriul ziar, „Tempo“, cu un tiraj de 150.000 de exemplare, al cărui preţ era doar de un leu, faţă de trei lei, cât costau restul. Sediul publicaţiei era în zona unde în prezent este hotelul Capitol. Deşi rămăsese cu cele câteva clase primare, fără Bacalaureat, Vasile Canarache s-a dovedit fiind un avangardist. Pentru a distribui ziarele în toată ţara, şi-a luat un avion. Pe lângă activitatea principală, cea de distribuţie a presei, se organizau raiduri aviatice, cum a fost Cupa Tempo, la care participau nume mari: Marina Ştirbei, Ioana Cantacuzino, Bâzu Cantacuzino. Evenimentul era consemnat de ziarele vremii. „Sportul Românesc“ consemna raidul aviatic ce se desfăşura pe ruta Bucureşti‑Constanţa-Galaţi-Cernăuţi: „S’au înscris până acum: Marina Ştirbey, Ioana Cantacuzino, ing. Cociaşu, locot. Abeles, Const. Şuţu, Bob Vârnav, Lucien Levy, Const. Sideri, iar hors-concours principele Bibescu şi Bâzu Cantacuzino. Pentru prima oară a fost organizat la noi în ţară un raid de proporţii mari pentru excelenţii aviatori turişti ai României. Cursa aceasta, care porneşte dela Băneasa în dimineaţa zilei de Sâmbătă 23 Maiu, se va desfăşura în patru etape: Constanţa, Galaţi, Iaşi, Cernăuţi. (...) Raidul e organizat de ziarul „Tempo“ care a dotat întrecerea cu o cupă de bronz masiv argintat, un prim premiu de 20.000 lei al directorului său V. Canarache şi al doilea de 10.000 lei. O altă statuie de bronz va fi atribuită de asemeni primului clasat. Cupa „Socec“ va fi oferită aviatoarei care se va clasa cea dintâiu dintre femei“.
 

Moşier la 2 Mai

 
Vasile Canarache nu s-a rupt cu totul de Constanţa, primul oraş în care el a înfiinţat publicaţii şi înainte de război, şi a cumpărat toată zona de faleza dintre 2 Mai şi Vama Veche, aproximativ 50 de hectare de teren. „În zona aceea erau movile şi bunicul meu s-a gândit că acolo ar putea fi morminte ale regilor sciţi. Surprinzător însă, după război, când s-a dedicat săpăturilor, nu a întreprins niciuna pe terenul lui“, spune Radu Canarache. De altfel, nici modificările malurilor, prin eroziune, care au făcut ca una dintre movile să se secţioneze pe verticală, nu au lăsat impresia că acolo ar fi vestigii.
 
De altfel, Canarache nu a investit doar în terenuri agricole. Familia sa a construit în 1927 o casă în zona Cotroceni, pe care i-a luat-o mai târziu banca, în anul 1940, după ce a fost nevoit să închidă şi ziarul „Tempo“ din cauza problemelor financiare. Pierzându-şi proprietatea, în timpul războiului, familia sa a stat cu chirie în diverse locuri. Familia a mai deţinut şi o casă de vacanţă, la Predeal, unde este hotelul Cioplea acum.
 

În celulă cu Nicolae Ceauşescu

 
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Vasile Canarache a fost arestat şi internat în lagărul de la Târgu Jiu, fiind coleg de celulă cu Nicolae Ceauşescu, pe considerente alfabetice. În acelaşi lagăr a fost şi Vasile Vâlcu, viitor prim-secretar al Comitetului Regiunii PMR Dobrogea. Despre arestare, Marta Paladi, fiica lui Vasile Canarache, povestea: „Mă bucuram de ultimele zile de vacanţă la Breaza, unde familia noastră închiriase pentru vară o căsuţă, pentru că mama, care suferise de tuberculoză pulmonară, să poată respira aer curat. Tata nu ne însoţea în vacanţe, de altfel, nu-mi amintesc ca în viaţă el să-şi fi luat o vacanţă sau un concediu, ci se afla la Mangalia, unde-şi administra bucata de pământ pe care o cumpărase la începutul războiului, şi care ne hrănea pe toţi în acei ani grei în care părinţii mei nu mai ocupau nici o slujbă.
 
În ziua aceea însă, înapoindu-mă de la joacă împreună cu o droaie de copii, am simţit chiar şi eu, la cei 12 ani ai mei, că în casă pluteşte o atmosferă apăsătoare, neobişnuită. Am rămas surprinsă văzând-o pe mătuşa mea, Elena, cea mai tânără dintre surorile tatei, sosită pe neaşteptate de la Bucureşti. Mama, atât de echilibrată şi de tare de obicei, încât impunea tuturor, prin simpla şi autoritara ei prezenţă, respect şi deferenţă, părea acum cuprinsă de emoţie, arătându-ne o faţetă de sensibilitate tăinuită până atunci şi aştepta ca tovarăşii mei de joacă să se împrăştie. Fratele meu, copilandru măricel, în pragul adolescenţei, matur şi grav, mi-a şoptit: «Tata a fost arestat. Plecăm urgent la Bucureşti».
 
Am luat primul tren spre capitală, cuprinşi dintr-o dată de griji, fiecare dintre noi frământând întrebări, supoziţii, gânduri întunecate... câteva ceasuri mai târziu l-am văzut pe tatăl nostru drag, pe care în imaginaţia mea de copil în credeam invulnerabil şi atotputernic, apărând în cadrul uşii străjuit de un necunoscut despre care am aflat ulterior că era un agent al Siguranţei, emoţionat, dar strângându-ne la piept cu energia şi optimismul lui caracteristic. A părăsit apoi casa cu fruntea sus, purtând cu sine convingerile pentru care fusese arestat, precum şi certitudinea că dictatura antonesciană se va prăbuşi curând“.
 
Tot de la fiica sa aflăm şi acuzaţia oficială: tatăl său se făcea vinovat de faptul că a întreţinut a Mangalia, într-un cer de ziarişti şi scriitori, „discuţii în legătură cu evenimentele externe şi interne, de natură a prejudicia interesele neamului“, conform Monitorului Oficial din 7 octombrie 1943. A fost eliberat după 23 August 1944.
 

Şi-a recunoscut surorile moarte în bombardament

 
După arestare, fiul său Andrei a rămas să administreze moşia, deşi era doar adolescent. „Povestea tatăl meu, spune Radu Canarache, că iniţial se ocupa de moşie împreună cu tatăl său, apoi rămăsese singur. În 1944 tatăl meu împlinea 17 ani. Nu se ştia cât mai dura războiul şi peste un an urma să îl mobilizeze şi pe el. Şi atunci, profitând de acest lucru, a decis să urmeze Agronomia, întrucât era scutit de mobilizare pentru că era nevoie să pregătească specialişti în agricultură. Mai erau câteva profesii care te scuteau de război. Cum a primit aprobare să facă doi ani în unul a reuşit ca în 1944 să aibă şi Bacalaureatul şi să intre şi la facultate“.
 
Tragediile în familia lui Vasile Canarache nu s-au oprit nici după eliberare, astfel că, în primul bombardament din Bucureşti, au murit două surori de-ale lui, el fiind nevoit să se ducă împreună cu alţi fraţi să le recunoască cadavrele.
 

Urmărit de Siguranţă

 
Evident, un om ca el, cu atâtea implicaţii în viaţa politică, socială şi economică a ţării, nu avea cum să fie trecut cu vederea de Siguranţa Statului. Dovadă stă dosarul său, pe care urmaşii l-au cerut de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Într-una din caracterizări, din mai 1934, se spune despre Canarache: „Directorul ziarului «Tempo» e un liber cugetător. Este însurat cu o evreică care face pe secretara în redacţie. Soţia sa e cumnată cu Socor, fostul director al ziarelor «Adevărul» şi «Dimineaţa». Copiii săi sunt şi azi nebotezaţi, din care cauză a avut dificultăţi în şcoală. Canarache simpatizează cu organizaţiile de stânga. Totuşi, anul trecut, când Garda de Fier luase extensiune, a căutat să trateze cu Corneliu Codreanu aranjamente, oferindu-i o pagină din ziar, pentru mişcarea Gărzii. Această convorbire n-a mai avut loc, cu toate acestea «Tempo» a dat unele informaţiuni favorabile Gărzii. Canarache n-a făcut toate astea ca un simpatizant al Gărzii, ci mai mult cu scop material“, se arată în informarea trimisă Siguranţei.
 
Într-o altă notă informativă, se arată faptul că soţia sa „a fost colegă cu Ana Pauker. Rudele afirmă că ar fi şi rudă cu Ana Pauker, dar că nu face caz de acest lucru şi nu caută să-şi creeze atmosferă în jurul acestui fapt. Neagă rudenia, dar menţine colegialitatea“.
 
Câţiva ani mai târziu, în 1938, o informare venită din „cercurile gazetăreşti“ anunţa că se discută faptul că Vasile Canarache s-a înscris în partidul „Totul pentru ţară“. „În legătură cu această înscriere, Canarache, care este căsătorit cu o evreică, a intentat acţiune de divorţ soţiei sale. Soţia lui Vasile Canarache este Ana Brauer, sora lui Constantin Graur, director al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa“. Informaţia dată Siguranţei este contrazisă categoric de urmaşii săi, care spun că Vasile Canarache şi-a iubit foarte mult familia şi pentru nimic în lume n-ar fi pus-o pe locul doi.
 

Când prieten, când duşman al sistemului

 
Pe plan profesional, după eliberare, a lucrat ca director general la întreprinderea poligrafică „Scrisul liber“, ca preşedinte al Consiliului de Administraţie al fabricilor de hârtie Buşteni şi Piatra Neamţ. A vândut vila de la Predeal la SOVROM şi cu banii primiţi a ridicat o casă în centrul Bucureştiului pentru el şi familia sa. „Iniţial, casa era gândită să aibă parter şi trei etaje. Parterul urma să fie spaţiu public şi un etaj era pentru el şi soţia sa, unul pentru Andrei şi unul pentru Marta. Dar etajul al treilea nu s-a mai construit. A început un joc de-a alba-neagra al sistemului, fiind când prieten, când duşman, când luptător antifascist, când comunist, când moşier“, mărturiseşte nepotul său.
 
Apoi, Vasile Canarache a devenit cercetător ştiinţific principal la Institutul de arheologie al Academiei Române, fiind numit responsabil adjunct al şantierelor arheologice Histria şi Mangalia. În această perioadă, Canarache a descoperit zidul elenistic al cetăţii, fiind un eveniment de o mare însemnătate istoriografică. A reuşit acest lucru făcând măsurători, presupuneri, dar şi transpunându-se în viaţa locuitorilor cetăţii.
 

Histria tinereţii lor

 
Ce însemna Histria la acea vreme? Despre această perioadă ne povesteşte arheologul Nubar Hamparţumian în „Histria tinereţii mele“. „Histria anilor 1951-1961 era o cetate aflată într-o „splendidă” izolare. Accesul la Histria era deosebit de dificil. Nu exista un drum direct şi amenajat dinspre şoseaua Constanţa-Tulcea, iar din sat se putea circula spre cetate cu căruţa cu cai, pe un drum improvizat printre bălţi şi dune de nisip, trecând şi peste un pod şubred de lemn. Rar pătrundea o maşină până la Histria şi acesta era un eveniment deosebit. Când ploua, bălţile se revărsau, terenul se inunda, iar drumul devenea impracticabil, izolarea fiind aproape completă! Nu existau nici electricitate şi nici apă potabilă. Foloseam lămpi cu gaz (una, cel mult două de cameră), iar apa potabilă se aducea cu sacaua din sat într-o căruţă trasă de un catâr. Cele două puţuri de apă, situate în afara cetăţii, erau infestate de reziduurile provenind de la saivanele de oi din vecinătate“, povesteşte arheologul despre perioada romantică, dar atât de grea, a cercetării arheologice.
 
În povestirile sale apar şi cei doi membri ai familiei Canarache: „Doamna Canarache (născută Graur) ne delecta cu specialitatea casei, gătind peşte umplut. În schimb, soţul, conul Vasile (aşa cum i se adresa prof. D. M. Pippidi), ne-a amuzat pe toţi când o dată a cumpărat un berbec, pe care bucătăreasa de atunci din sat, faimoasa Nataliţa, l-a gătit la proţap şi l-a agăţat în faţa bucătăriei care era şi atunci în aceeaşi clădire ca şi astăzi. E drept, nu mulţi s-au delectat mâncând din berbecul fript la proţap, spre dezamăgirea lui V. Canarache“.
 
Atmosfera la Histria în anii 1950 era una destinsă, relaxată şi de prietenie între generaţii. „Am învăţat multe din discuţiile privind filme celebre sau teme din literatura şi muzica românească sau universală. Neîntrecuţi erau profesorii Em. Condurachi, D. M. Pippidi, Gr. Florescu şi Gabriella Bordenache, care ne fermecau prin talentul lor de a povesti şi de a purta un dialog la un înalt nivel academic. Când participa la discuţii, V. Canarache contribuia cu o notă anecdotică, povestind cu haz întâmplări din viaţa lui atât de plină de evenimente“.
 

Adus de Vasile Vâlcu la Constanţa

 
Ultimii ani din viaţă Vasile Canarache i-a dedicat doar Dobrogei, în pământul unde odihneşte. În 1957, el a fost numit la conducerea Muzeului de Arheologie Constanţa, înfiinţat imediat după Războiul de Independenţă, fiind adus de Vasile Vâlcu, prim-secretar, cel care a intuit faptul că Vasile Canarache se va achita în mod onorant de misiunea grea primită. La vremea vreme, muzeul, care funcţiona la Acvariu, a fost mutat în cădirea Arhiepiscopiei.
 
Despre acele vremuri, Vasile Canarache mărturisea, în Revista „Pontica“, fondată de el: „La început, n-am avut exponate şi am pornit să le căutăm cât mai repede. Ne-am adresat celor care conduceau viaţa satelor dobrogene. Ne-am adresat oamenilor de la ţară şi constructorilor de pe şantiere. Am stat de vorbă cu oamenii aceştia, care la început erau surprinşi, pentru că nu înţelegeau bine ce vrem, ce căutăm şi de ce. Am încercat să-i lămurim că fiecare om, fiecare sat, fiecare ţinut şi fiecare ţară are un trecut istoric, care trebuie să fie cât mai clar în mintea şi în simţirea fiecăruia dintre noi. Pornind de la omul cu care vorbeam şi de la locul în care ne aflam, arătam că bătătura în care ne găsim, vecinătatea mai apropiată sau mai depărtată cu alte case, satul, împrejurimile satului, poartă urmele vii ale oamenilor şi aşezărilor care s-au succedat acolo în decursul multor mii de ani. Când se merge mai adânc cu plugul pe ogoare, când se seamănă grădina sau se spintecă pământul pentru temelia unei construcţii, când spargem scoarţa pământului, găsim peste tot urmele veacurilor trecute, urme care pot fi desluşite şi care ne fac să înţelegem ce s-a petrecut acolo şi cum au fost, cu mii de ani înaintea noastră, locuitorii şi aşezările pe care le moştenim. Aşa s-a născut Muzeul de Arheologie din Constanţa: prin pregătirea preoţească a oamenilor lui, acasă la oamenii pământului dintre Dunăre şi Marea Neagră, pământ pârjolit de veacuri, dar totdeauna viu”.
 
Munca sa nu a fost în zadar. Tot el mărturisea, în Revista „Pontica“, că „piesele arheologice din depozite şi din muzeu însumează 20.000 de fişe, reprezentând tot atâtea valori din toate orânduirile şi epocile istorice“. A îmbogăţit neîncetat patrimoniul muzeului cu obiecte descoperite, dar şi cu colecţiile sale personale, pe care le-a donat muzeului: 426 de monede de aur, argint şi bronz, podoabe, dar şi colecţia de statuete Tanagra.
 
La scurt timp, muzeul devine punct de atracţie pentru români şi străini. Directorul alertează toate echipele de muncitori din construcţii, atrăgându-le atenţia că pământul oraşului este un tezaur arheologic. Din dorinţa de a dezvălui oamenilor trecutul Dobrogei realizează un muzeu în aer liber, aşezând fragmente de coloane, capiteluri, frize în diferite puncte ale oraşului, astfel încât trecătorul să se întâlnească cu trecutul vechiului Tomis.
 
El a fost iniţiatorul Muzeului de Artă şi a fost frământat de ideea construirii unui muzeu oceanografic – Acvarium - şi pune în practică şi această idee. În Mangalia, caută sub apă, cu ajutorul unor scafandri, zidurile vechiului Callatis. Marea lui neîmplinire a rămas Monumentul de la Adamclisi, care a fost reconstruit abia în 1977.
 

Bijuteriile Constanţei

 
De altfel, el s-a implicat în mai multe proiecte publice, care au transformat Constanţa într-un oraş istoric: a amenajat Acvariul în anexa Cazinoului, e extins muzeele de la Mangalia, Histria şi Adamclisi. Nu era o perioadă oarecare: se sărbătorea bimilenarul naşterii marelui poet exilat la Tomis - Publius Ovidius Naso.
 
Una dintre cele mai valoroase descoperiri făcute la Constanţa rămâne tezaurul de sculpturi din care face parte şi Şarpele Glykon, statueta cu cap de oaie, păr şi urechi de om şi coadă de leu. Piesa, descoperită la 1 aprilie 1962, laolaltă cu grupul sculptural Fortuna cu Pontus, aedicula cu dublă reprezentare a zeiţei Nemesis şi bustul zeiţei Isis, dar şi alte sculpturi şi basoreliefuri romane reprezintă o divinitate a binelui, protector al casei şi familiei. Sculptat dintr-un singur bloc de marmură, Glykon are cap de oaie, păr şi urechi de om şi coadă de leu.
 
La 1 aprilie 1962 prim-secretarul Vasile Vâlcu l-a sunat pe Vasile Canarache, cel care a fondat Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa, şi l-a anunţat că pe terenul Gării Vechi „s-a găsit un cap de statuie/. Foarte mirat, acesta a chemat arheologii şi s-au dus la locul indicat, adică la şantierul de vizavi de Complexul Colonadelor de pe strada Traian din Constanţa. Într-adevăr, din pământ ieşea capul unei statui, care o reprezenta pe zeiţa Fortuna.
 
„Când apare ca o protectoare a oraşului, Fortuna poartă pe cap o coroană murală, simbolizând zidurile acelui oraş. La picioarele ei este reprezentată uneori o altă divinitate, personificare a unui element geografic, care ajută la identificarea oraşului respectiv”, preciza Vasile Canarache în albumul dedicat descoperirii.
 
Monumentele reprezintă divinităţi clasice din panteonul greco-roman, precum şi zeităţi orientale şi locale: Fortuna cu Pontos, Dionysos, Asclepios, Hermes, Diana, Selene, Hecate, Nemesis în dublă ipostază, Dioscurii, Gratiile, Isis, Cybela, Mithras, Şarpele Glykon şi Cavalerul Trac. Piesele descoperite pot fi admirate în Sala Tezaur a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa.
 
Descoperit întâmplător, Edificiul Roman cu Mozaic este una dintre atracţiile vechiului Tomis. Edificiul Roman cu Mozaic a fost descoperit în urma lucrărilor făcute pentru construirea unor blocuri de locuinţe pe faleza de sud-vest a oraşului, în anul 1959. Impunătoarea construcţie se desfăşura în antichitate pe trei terase, tăiate în taluzul falezei şi nivelate pentru asigurarea stabilităţii construcţiei. Era situată chiar pe cheiurile vechiului port tomitan.
 
În Cartea de onoare a Muzeului se află mai multe consemnări, publicate în revista Pontica, ale unor distinşi vizitatori care au rămas impresionaţi de ce au văzut la Constanţa. „M-a impresionat profund bogăţia exponatelor. Sunt mărturii vii ale istoriei vechi a regiunii acesteia, atât de bogată din punct de vedere cultural“, scria U. Thant, secretar general al ONU.
 
Mika Spiljak, preşedintele Vecei Executive Federale RSF Iugoslavia, scria, la rândul lui: „A fost într-adevăr o mare satisfacţie să vezi cum îşi iubeşte şi îşi păstrează un oraş istoria. Acest muzeu este o dovadă reuşită a acestei iubiri, fiind organizat şi întreţinut cu multă pricepere. Felicitări călduroase colectivului atât de priceput al muzeului“. 
 
„Delegaţia municipală din Roma a rămas încântată vizitând Muzeul din Constanţa“, scria Rinaldo Santini, primarul Romei. „Mulţumim cercetătorilor şi conducerii muzeului, celor care au reconstituit şi reconfirmat prin munca lor latinitatea României“. 
 

Bunicul Canarache

 
Familia şi-l aminteşte puţin pe Vasile Canarache. Nepoţii, care trăiau în Bucureşti, auzeau în copilărie aventuri de la marea cea mare. Îl ascultau cu toţii cum acesta povestea despre Eforie, Mangalia, despre cât de greu era să ajungi la malul mării: se mergea cu un tren până la Eforie, iar drumul de pământ până la Mangalia se străbătea cu un autobuz vreme de un ceas şi jumătate.
 
„Mi-l aduc puţin aminte în copilărie, pentru că venea foarte rar la Bucureşti. Îl vedeam mai mult la Constanţa. Se obişnuia ca în fiecare vară, o lună să merg eu la mare şi o lună copiii Martei. Țin minte că iniţial bunicul stătea într-un apartament din Vila Şuţu. Era o casă mare, foarte întunecată şi foarte răcoroasă“, îşi aminteşte nepotul. Apoi, a primit un apartament de serviciu în centrul oraşului, unde este Dioda. La Mamaia, mergeau cu troleibuzul.
 
Când a murit, Radu, nepotul său, era la Constanţa. „Eram copil, dar îmi aduc aminte că se formase un convoi de oameni de la muzeu la cimitir care au venit să-l conducă pe ultimul drum“. La înmormântare nu a fost niciun copil al său: nici Andrei, nici Marta. Andrei era într-un tur al Europei. „Era o perioadă când se dădeau paşapoarte şi a plecat şi tatăl meu împreună cu un unchi, cu maşina burduşită de conserve şi cu câţiva dolari în buzunar. Ajungând la o ambasadă, unchiul meu, care era şeful Serviciului de întreţinere a spaţiilor statului român din străinătate, s-a prezentat, şi atunci oficialul i-a dat vestea tristă: aceea că a murit Vasile Canarache, acesta aflând informaţia din presa care venise din România. Ce era să facă? Nu se punea problema să ia un avion spre ţară. Nu avea nici bani şi nici timpul necesar. Însă nici Marta nu a fost la înmormântare, dar nu ştiu din ce motive“, povesteşte nepotul lui Vasile Canarache.
 
Când însă venea la Bucureşti, era o sărbătoare în familie. „Veneau toţi fraţii să îl vadă, iar lui îi plăcea să comande mâncăruri deosebite. Pe mine, ţin minte, mă trimitea să iau sifon şi cafea naturală, râşnită. Revelionul se organiza în fiecare an în casa noastră. Se făceau Ajunul Crăciunului pe 24 decembrie, când venea Moş Gerilă, şi apoi Revelionul, în sufragerie, în casa din faţă, concepută după modelul caselor boiereşti vechi, cu un singur dormitor. Petrecerea ţinea până la ora 6 dimineaţa“, îşi aminteşte nepotul, care trebuia, o dată pe an, să elibereze camera în care dormea, pentru a se întinde masa.
 
Legenda din familie l-a păstrat pe Vasile Canarache ca fiind un om extrem de generos. „Când un membru al familiei a anunţat că se căsătoreşte, s-a dus direct la seif, a scos două bijuterii şi le-a oferit pe loc. Dar la fel de darnic era şi cu străinii. Dacă venea cineva şi admira o icoană de pe perete el spunea: «Îţi place? Ia-o»”.
 
De altfel, în sipetul cu amintiri al familiei se păstrează mai multe scrisori de mulţumire adresate lui Canarache, prin care oamenii îşi exprimau recunoştinţa pentru sumele donate pentru diferite activităţi sportive.
 
Conform testamentului său, parterul casei din centrul Bucureştiului a fost donat Asociaţiei de numismatică, care şi în prezent este găzduită aici. Din averea sa au rămas casa din Bucureşti, câteva icoane, un jilţ şi o scrumieră. Colecţia de monezi a donat-o, iar pipele şi ceasurile le-au vândut urmaşii, după moartea sa. În memoria sa, o stradă a Constanţei îi poartă numele.