#scrieDobrogea Slujitori şi creatori ai învăţământului românesc în Dobrogea revenită la Ţară (I) - galerie foto

Într-o Dobroge ocupată mult timp de turci, populaţia românească avea nevoie, ca de apă, pentru păstrarea identităţii naţionale, de biserici creştine şi şcoli româneşti. Politica Imperiului Otoman a fost una tolerantă, din acest punct de vedere. Statul român sprijinea şi urmărea aceste instituţii româneşti din Imperiul Otoman.
 
Înainte de 1877, au existat, în Dobrogea, trei centre importante de cultură: Turtucaia, Cernavoda şi Silistra. În sate funcţionau şcoli româneşti, organizate de preoţi, călugări, dascăli de biserici, cărturari de peste Carpaţi şi Dunăre. Una dintre cele mai vechi instituţii de învăţământ din Dobrogea, despre care avem informaţii sigure, este cea deschisă de dascălul Ioan din Cernavoda, înainte de 1766.
 
Ion Ionescu de la Brad preciza, la 1850: „Pretutindeni românii din Dobrogea simt nevoia de dascăli pentru a da învăţătură fiilor lor. În câteva sate am găsit dascăli, pe care-i ţin ei, cu cheltuiala lor. Este cutare sat care au umblat şi nu s-au lăsat până n-au furat din ţara Românească un biet dascăl pe care-l ţin românii în sânul lor mai bine de cum n-ar fi în sânul lui Avram“.
 
Dezvoltarea învăţământului din Dobrogea după 1878 se înscrie în următoarele coordonate: continuarea unui proces, mai mult decât secular, de învăţământ românesc; răspunde necesităţii de instrucţie, de culturalizare, de formare a cadrelor şi, într-un anume fel, unei concurenţe a bulgarilor din această provincie. Trecerea la un nivel superior de învăţământ reprezenta o necesitate istorică pentru statul român modern.
 
După revenirea Dobrogei la Ţară, Mihail Kogălniceanu împreună cu prefectul constănţean Remus Opreanu au elaborat „Constituţia“ Dobrogei, adică Legea de organizare a Dobrogei (9 martie 1880). În ceea ce priveşte învăţământul, s-a pornit de la premisa conform căreia aceasta este „temelia oricărei societăţi civilizate“. În acest sens, au fost prevăzute: învăţământul liber, înfiinţarea de şcoli în toate comunele, obligativitatea studierii limbii române şi în şcolile naţionalităţilor conlocuitoare, învăţământ gratuit în şcolile statului şi înfiinţarea, la Babadag, a unui seminar musulman pentru pregătirea cadrelor de cult. Aceste hotărâri se adăugau Proclamaţiei către dobrogeni a lui Carol I şi Regulamentelor din 1878. De altfel, regele Carol I a lansat deviza: „Şcoala este însuşi viitorul ţării“.
 
Preocupările teoretice ale cadrelor didactice dobrogene privind rolul şi locul şcolii vor apărea odată cu discuţiile privind Legea învăţământului din 14 aprilie 1898, prin care durata învăţământului era fixată la opt ani, cursul secundar împărţindu-se în două cicluri, inferior (gimnaziu) şi superior (liceu). Gimnaziul se încheia cu un examen de absolvire, iar liceul, cu unul de diplomă. Se urmărea ca gimnaziul să dea o pregătire de cultură generală mai dezvoltată, în opinia lui Spiru Haret, ministru al Instrucţiunii Publice, şcoala trebuind să asigure un volum de cunoştinţe care să permită ocuparea oricărei funcţii în administraţie, învăţământ, cultură. Legea viza şi o mai bună organizare a învăţământului, precum şi îmbunătăţirea bazei materiale a dascălilor.
 
Prima grijă a guvernului de la Bucureşti după reinstaurarea autorităţilor române a fost să trimită peste Dunăre preoţi şi învăţători români şi să acorde şcolilor multe înlesniri. Se realiza astfel o dublă integrare: a Dobrogei în circuitul ţării şi a acestor dascăli în realităţile dobrogene. Învăţători români vin şi din Basarabia de sud - de unde fuseseră evacuaţi, conform hotărârilor de la Berlin -, din Basarabia, din Transilvania.
 
Vasile Helgiu îşi aminteşte despre dascălii veniţi în Dobrogea: „Unii dintre ei tineri, abia ieşiţi din şcolile normale din Bucureşti, Iaşi sau seminariile Huşilor şi Ismailului, alţii încărunţiţi, vechi şcolari de la Academia Mihăileană şi din preparandiile Transilvaniei, toţi băjenari basarabeni care în iarna lui 1878 şi 79 s-au lupta cu asprimea frigului şi nevoile vremii ca să ajungă în Constanţa, sau să primească îndreptări de la Tulcea, pentru a-şi începe lucrul“.

 
După trei luni de la instalarea administraţiei româneşti în judeţul Constanţa, au fost redeschise 20 de şcoli, iar „învăţătorii au primit, provizoriu, atribuţiuni de notari, pentru buna desfăşurare a activităţii administrative“.
 
Cu toate înlesnirile acordate de statul român celor care se stabileau în Dobrogea, au existat şi probleme, inerente, de altfel, oricărui început. Învăţătorul P. Ştefănescu, fost director al ziarului de importanţă naţională „Răvaşul nostru“, de la Dobromir Vale, scria, într-un număr din 1914 al periodicului „Dobrogea Jună“: „Statul nu a fost constatat în sprijinul ce-l datora şcolii dobrogene şi adesea trimitea aici cele mai recalcitrante şi deocheate elemente de peste Dunăre şi încă sub formă de surghiun: Te trimit în Dobrogea!… ceea ce însemna pentru cel ameninţat: «Te expediez în… Siberia». Din acest motiv, şcoala dobrogeană a trecut prin crize acute de cadre, lipsa localurilor şi manualelor adaptate nevoilor locale“.
 
*
În prima parte a acestui serial, mă voi opri la întemeietorul de şcoli, învăţătorul, directorul, revizorul şi primarul Constanţei Ion Bănescu. Nu mă voi referi la funcţiile administrative pe care acesta le-a avut, ci doar la calitatea lui de dascăl, întemeietor de şcoli şi om de cultură.
 
Ion Bănescu s-a născut la Roman, în 1851. După studii medii la Academia Mihăileană din Iaşi, este trimis, cu bursă de stat, la Universitatea din Berlin, unde şi-a luat licenţa în Drept şi a absolvit Facultatea de Litere.

 
Venit în Dobrogea, în primul grup de învăţători, în noiembrie 1878, este numit, pe 24 ianuarie 1879, subrevizor, şi apoi revizor şcolar al judeţului Constanţa, iar din 1888, revizor şcolar pentru cele două judeţe transdunărene, funcţie pe care a deţinut-o, cu întreruperi, timp de 15 ani, contribuind, astfel, substanţial la dezvoltarea şcolii româneşti din Dobrogea. În această ultimă calitate, a bătut satele dobrogene la picior, „într-o lună de zile, de la O^{strovul Silistrei} până la Tulcea“, dovedindu-se „energic până la violenţă“ cu cei care nu-şi îndeplineau sarcinile.
 
Ion Bănescu declara: „Şcoala noastră, răspândind limba şi conştiinţa spiritului nostru, e destinată a servi de templu comun în care diferitele rase ale judeţului în contact apropiat din prima vârstă, bând acelaşi izvor de ştiinţă, să înveţe a iubi, a-şi forma convingerea profundă că locuitorii toţi, fii ai aceleiaşi patrii, ar trăi ca fraţii împreună, că drepturile şi datoriile pentru toţi sunt egale“. Graţie eforturilor sale, în 1889, „funcţionau în toată Dobrogea aproape 100 de şcoli la sate şi 18 la oraşe“.
 
Una dintre principalele sale preocupări este aceea de a aduce în Dobrogea cadre didactice, tinere, pe cât posibil, de la cele mai prestigioase şcoli pedagogice. De altfel, datorită eforturilor sale, ale învăţătorilor dobrogeni şi ale celor veniţi din Basarabia, mai ales, căliţi în nevoi şi în munca de pionierat, în Dobrogea au fost înfiinţate şi redeschise numeroase şcoli înainte de 1879. De pe poziţiile pe care le-a deţinut, Ion Bănescu a sprijinit construirea de şcoli bune, din piatră şi cărămidă, cu contribuţia locuitorilor. În centrele mai mari de cultură din Dobrogea, dar şi în comune, prin eforturile lui Ion Bănescu sunt înfiinţate şcoli - înzestrate cu material didactic şi chiar cu „ceasoarnice“ -, sunt aduşi pedagogi, care au pus umărul la „construirea“ unui învăţământ modern. Ţinând la pregătirea profesională a învăţătorilor, Ion Bănescu făcea lecţii cu ei, „aşa cum ar fi fost cu copiii de şcoală“. A fost o muncă de pionierat, o adevărată ofensivă de culturalizare, destul de grea, în condiţiile în care „populaţiunea băştinaşă trăia o viaţă cu tradiţie orientală şi deci cu multă greutate putea să fie convinsă de foloasele binefăcătoare ale şcoalei“.
 
În 1879, Ion Bănescu înfiinţează, la Constanţa, Şcoala primară nr. 1, cu 89 de şcolari, prima şcoală românească din Constanţa, şi, peste doi ani, Şcoala nr. 2, cu 86 de elevi. Cele două şcoli construite la Constanţa, de băieţi şi de fete, sunt şcoli model, prin dotarea şi modul lor de funcţionare. În 1889, se înfiinţa, la Babadag, la propunerea aceluiaşi Ion Bănescu, Seminarul musulman. În 1893, la Constanţa, s-a creat Şcoala normală de învăţători şi institutori, rezultat al stăruinţei inspectorului şcolar Ion Bănescu, primul său director. În urma inspecţiilor realizate în satele dobrogene, acesta aduna copiii care i se păreau cei mai buni - „mai mult prinşi cu arcanul, căci şcoala era o groază şi o cheltuială“ -, pentru a-i instrui în această unitate de învăţământ. Sloganul său a fost „Şcoala Normală dobrogeană - pentru dobrogeni“, având grijă ca „viitorul învăţător de stat să fie luat chiar din mijlocul populaţiei dobrogene“.
 
Sursa foto: Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa
 
Despre Lavinia Dumitraşcu
 
Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
 
Citeşte şi:
 
ZIUA de Constanţa lansează, în curând, Îndreptarul de iubire
 
Zi după zi, până la Ziua Dobrogei, ZIUA de Constanţa va fi semnalul, apelul, conştiinţa care #sărbătoreşte Dobrogea

Ziua Dobrogei, 139 de ani. 14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017

Ziua Dobrogei

#citeşteDobrogea „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei“ (document)

#sărbătoreşteDobrogea „Sunt puţine părţi din lume care să întreacă în vechime Dobrogea noastră iubită“