#citeșteDobrogea Ultima reformă majoră administrativ-teritorială a României a avut loc în urmă cu 53 de ani
17 Feb, 2021 00:00
17 Feb, 2021 00:00
17 Feb, 2021 00:00
ZIUA de Constanta
3424
Marime text
Pe 17 februarie 1968 era adoptată Legea privind organizarea administrativă a teritoriului R.S. România, în fapt ultima reformă majoră prin care s-a trecut de la împărțirea pe regiuni și raioane (având ca model împărțirea teritoriului Uniunii Sovietice) la reîmpărțirea pe județe (care fuseseră desființate de autoritățile comuniste în 1951, reforma din 1968 înființând însă județe mai mari și mai puțin numeroase).
Din anul 1968, teritoriul României este împărțit în 41 de județe, plus municipiul București care, deși este reședința județului Ilfov, este administrat separat ca municipiu cu statut de județ, care nu face parte din Ilfov, județul înconjurător.
Un demers ce viza o subordonare mai eficientă a autorităţilor locale faţă de cele centrale
Apărut sub egida Institutului de geografie din cadrul Academiei Române, volumul „Organizarea administrativ-teritorială a României Evoluţie. Propuneri de optimizare”, avându-l ca autor pe conf. dr. Radu Săgeată, dedică un capitol aparte acestui moment.
„Instituirea arbitrară a unui model de organizare administrativă împrumutat din exterior, fără a se ţine seama de particularităţile concrete ale spaţiului românesc, de legăturile tradiţionale dintre părţile sale componente, ci doar de subordonarea cât mai eficientă a acestora autorităţilor politice centrale a condus la repetate „reajustări administrative”, în fapt „peticiri” pe o structură hibridă, neviabilă. Aceasta a fost menţinută însă artificial, ca urmare a sovietizării întregii vieţi culturale, economice şi sociale a ţării, în condiţiile prezenţei pe teritoriul României a trupelor Armatei Roşii. Evenimentele politice ce au marcat fostul Bloc Comunist în deceniile VI-VII, concretizate în special prin tulburările sociale din Ungaria (1956) şi prin schimbările politice din Cehoslovacia de la începutul anului 1968 ce au prefaţat „Primăvara de la Praga”, corelate cu retragerea armatelor sovietice din România (1958), au contribuit la distanţarea politicii Bucureştiului faţă de Moscova şi la orientarea sa către valorile naţionale.
În acest context au fost create premisele unei noi organizări administrativ-teritoriale a ţării care a devenit efectivă prin adoptarea, la 17 februarie 1968 a legii privind organizarea administrativă a teritoriului R.S. România. Aceasta reglementa organizarea teritoriului României pe baza a două verigi: judeţul la nivelul superior, respectiv oraşul şi comuna la cel inferior.
Judeţele (39, faţă de cele 58 desfiinţate în 1950) au fost constituite pe fundamentul judeţelor interbelice, inspirate la rândul lor după modelul departamentelor franceze. Era astfel reintrodus sistemul departamental de administraţie publică, caracterizat prin două paliere administrative şi printr-o intensă fragmentare atât la nivelul superior (39 judeţe, faţă de 16 regiuni), cât şi la cel inferior (125 comune, faţă de 15 raioane). Scopul acestui demers viza o subordonare mai eficientă a autorităţilor locale faţă de cele centrale, prin eliminarea verigilor intermediare care generau paralelisme de atribuţii şi competenţe.
Dacă regiunile din 1950 se bazau pe criteriul omogenităţii potenţialului economic, judeţele create în 1968 se doreau a fi structuri funcţionale, înglobând în teritoriul lor unităţi de relief diferite, cu resurse şi potenţial variat care generau o complementaritate economică (Argeş, Dâmboviţa, Buzău, Prahova, Vrancea, Gorj, Bihor, Timiş, Maramureş, Satu Mare etc.). Chiar şi judeţele cu un relief aparent uniform, cum sunt cele din câmpie, prin varietatea microformelor, prin asocierea luncilor şi a celor două bălţi ale Dunării induceau, cel puţin teoretic, o structură şi un potenţial diferenţiat de utilizare (Stahl, 1969).
Ca suprafaţă acestea nu mai variau atât de mult (raportul dintre extreme: Timiş şi Covasna reducându-se la 2,37 faţă de 6,6 la judeţele interbelice), însă în privinţa numărului de comune aflate în componenţa lor diferenţa dintre extreme era semnificativă: 33 comune în jud. Covasna faţă de 125 în Ilfov. Supradimensionarea judeţului Ilfov, gândită în funcţie de aria de polarizare a Capitalei s-a dovedit în final neviabilă, fiind înlăturată prin reorganizarea sa din 1981. Centralitatea a stat la baza raţiunii investirii cu funcţie administrativă a unor oraşe mici, puţin dezvoltate economic, în care ulterior s-a investit mult pentru a le justifica rolul de centre coordonatoare şi nuclee polarizatoare pentru sistemele de aşezări constituite la nivel judeţean (Vaslui, Slobozia, Alexandria, Zalău, Miercurea Ciuc, Slatina ş.a.). Aceste măsuri au generat însă alte dezechilibre: pe lângă o dinamică stagnantă, adesea chiar regresivă a centrelor urbane care nu şi-au mai recăpătat funcţia administrativă, s-au produs şi unele disfuncţionalităţi la nivel macroteritorial (de exemplu, prin plasarea reşedinţei de judeţ la Vaslui, aria de polarizare a Bârladului s-a diminuat considerabil, aşezările din nordul judeţului Galaţi gravitând forţat către municipiul Galaţi, aflat la o distanţă mai mare). La nivel macroteritorial, singura modificare a organizării administrativ-teritoriale a fost cea care a afectat judeţele limitrofe Capitalei, reorganizându-se două dintre cele mai mari judeţe ale ţării: Ilfov şi Ialomiţa, cu profil economic predominant agricol şi cu o producţie orientată în cea mai mare parte către pieţele bucureştene. Rezultatul a fost micşorarea considerabilă a suprafeţei acestora prin crearea a două noi judeţe (Călăraşi şi Giurgiu) şi transformarea judeţului Ilfov în Sectorul Agricol Ilfov, cu o suprafaţă mult mai redusă, subordonat administrativ Municipiului Bucureşti. Zona periurbană a Capitalei a fost astfel divizată administrativ într-o zonă apropiată, omogenă dar cu o dispunere asimetrică, corespunzătoare Sectorului Agricol Ilfov şi într-una mai depărtată dar puternic polarizată datorită gradului mare de ruralizare şi absenţei unor centre urbane puternice. Aceasta era divizată între 4 judeţe: Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu şi Dâmboviţa. Structura şi configuraţia Sectorului Agricol Ilfov a fost ulterior modificată succesiv prin adăugarea unor comune de la judeţele vecine, ajungându-se în final la o structură administrativă de talia unui judeţ, fapt confirmat prin transformarea sa în judeţ (1997).
Implementarea politicilor de dezvoltare regională este însă dificilă datorită gradului mare de fragmentare administrativă ce determină o divizare a resurselor şi a fondurilor alocate pentru dezvoltare care, asociată cu lipsa unor economii locale bine dezvoltate, ar crea condiţiile unei utilizări ineficiente a resurselor. Este motivul pentru care, odată cu intrarea în vigoare a legii pentru dezvoltarea regională în România (Legea 151 / 1998) au fost puse bazele unei cooperări voluntare a judeţelor, concretizată în asocierea lor sub forma a 8 regiuni de dezvoltare.
Aceste regiuni constituie suportul teritorial de implementare a politicilor de dezvoltare regională fără a fi însă structuri administrativ-teritoriale cu personalitate juridică. Ele corespund nivelului statistic de tip NUTS II11 fiind formate prin asocierea a 4–7 judeţe, cu excepţia regiunii Bucureşti - Ilfov, care în pofida suprafeţei reduse are o mărime demografică comparabilă cu celelalte regiuni. Structura acestora se bazează pe complementaritatea funcţională a judeţelor şi nu pe omogenitatea lor, discrepanţele intraregionale fiind superioare celor interregionale. Configuraţia lor se suprapune doar în parte regiunilor istorice (Oltenia, Banat), limitele unor regiuni separând judeţe între care există fluxuri tradiţionale (judeţele din sudul Moldovei sunt mai legate de restul Moldovei decât de Dobrogea, după cum limitele ce separă Transilvania în două regiuni sau judeţele Brăila şi Buzău de restul Munteniei, corespund unor zone de maximă concentrare a fluxurilor economice şi demografice. Prin urmare, caracterul artificial al configuraţiei regiunilor de dezvoltare le limitează considerabil gradul de viabilitate ca potenţiale structuri administrative, rolul acestora fiind doar de unităţi teritorial-statistice şi de implementare a politicilor de dezvoltare regională.
Relativa uniformitate a mărimii şi a potenţialului demografic le conferă însă viabilitate pentru o bună raportare statistică, condiţie esenţială pentru alocarea de resurse la nivel local. La aceasta se adaugă faptul că în toate regiunile ţării există zone urbane cu industrie destructurată şi zone rurale subdezvoltate, ambele generatoare de şomaj şi sărăcie”.
Citește și:
Pădurile județului Constanța, în urmă cu aproape un veac (I)
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii