#DobrogeaDigitală Inedit articol semnat de Nicolae Sever Cărpinișan în „Dobrogea Jună” (1934)

Cu o biografie demnă de un erou de roman, marcată de exil, Nicolae Sever Cărpinişan s-a născut la Constanţa pe 6 ianuarie 1900 și a fost zeţarul lui Nicolae Iorga.
A fost jurnalist, publicist, tipograf, regizor, dramaturg şi bibliotecar. Este primul român licenţiat în jurnalism, în anul 1934, la Sorbona, având o impresionantă operă jurnalistică şi civică.
 
În urmă cu un deceniu, Asociația Română de Istorie a Presei (ARIP) a instituit „Premiul NICOLAE SEVER CĂRPINIŞAN”, care este conferit anual unor personalități ce s-au remarcat în jurnalism, precum şi în activitățile civice.
Desemnarea câștigătorilor este făcută la propunerea unui membru al ARIP, decizia finală aparținând consiliului director al asociației. Premiul nu poate fi acordat unui număr mai mare de trei persoane, în fiecare an.
Instituit la 100 de ani de la nașterea lui Nicolae Sever Cărpinișan, premiul a fost conferit prima oară pe 14 aprilie 2011, la Constanța, cu ocazia Congresului național de istorie a presei, în prezența fiicei jurnalistului, prof. dr. Letiţia Opreanu.
La ediția de anul trecut, cu numărul XIII a Congresului Internaţional de Istorie a Presei, s-a înregistrat o premieră, Asociaţia Română de Istorie a Presei (ARIP), împreună cu Universitatea din Piteşti organizând acest eveniment în mediul online.
 
„Două categorii de oameni vor pierde cumpărând-o: futuriştii şi imbecilii. Nu le-o recomandăm”
 
Cea mai tentantă colaborare pe care a întreţinut-o mulţi ani a fost cu „Dobrogea Jună“. Nicolae Cărpinișan s-a lăsat antrenat în marile campanii de presă promovate de spiritul lui Constantin Sarry (8 mai 1878 – 4 octombrie 1960), mentorul publicaţiei, devenind un animator al iniţiativelor comunitare pe care acest curent cultural al Dobrogei l-a susţinut.
 
Astăzi, când se împlinesc 121 de ani de la nașterea primului român licențiat în jurnalism, vă prezentăm un articol inedit, în fapt o recenzie a cărții „Isvoare și popasuri” scrisă de George Matei Cantacuzino (n. 23 mai 1899, Viena, Austro-Ungaria– d. 1 noiembrie 1960, Iași, România - arhitect, pictor și scriitor român, un reprezentant al modernismului moderat și cel mai prolific teoretician al arhitecturii din România).
Articolul face parte din cuprinsul cărții „Caleidoscopul Dobrogea Jună” alcătuite de Gelu Culicea, Alina Sin Ivanovici și Iuliana David.
 
„D-l G.M. Cantacuzino, cunoscutul arhitect şi distins fruntaş al partidului naţional-liberal sub preşedinţia d-nului Gheorghe Brătianu, a făcut să apară, în Editura Fundaţiei Culturale «Regie Carol II», Biblioteca Scriitorilor români contemporani, volumul intitulat «Izvoare şi Popasuri». Cartea aceasta, sortită să fie o carte modestă, de însemnări, prinse în călătorii de-a lungul şi de-a latul României, în trecutul ca şi în actualitatea ei, reuşeşte să se impue ca un îndreptar, să marcheze o determinantă, pentru făuritorii de stil arhitectural, din ţara noastră. Îşi desvălue această valoare a sa,
dela primele pagini.
După ce se reliefează, pentru cititor, într-o plastilină mobilă, geografia artei româneşti, trasându-se în această privinţă, două influenţe istorice importante, una dinspre nord-vest şi cealaltă din sud est: influenţele bizantine şi cele occidentale (francezo-italieneşti) fixându-se în actualitate, în capitolul următor, care tratează despre «Tradiţionalism şi modernism.
Isvoare şi popasuri» pun şi rezolvă problema de stil ce hârţue ai pe urbanişti şi arhitecţii români: cu stilul nou, sau cu stilul românesc?
«Stilul nostru este un stil chinuit», spune dl. Cantacuzino, ermetic, recules, rezultat al adaptării la furtunile istorice. În ansamblul multiplu de forme cari se pune azi, poate fi preconizat?
Aceasta ne-ar duce la un impas, «ar însemna epuizarea prea de vreme, a unor forme evoluate din trecut şi condamnarea oricăror posibilităţi de evoluare în viitor». Stilul nou care a pătruns la noi, care aduce „ceva din estetica automobilelor de lux, a marilor «steamare» transoceanice, a locomotivelor şi rapidelor, răspunde nu atât iluziei călătoriei în chiar decorul de toate zilele, ci este mai ales preocupat de «adaptarea locuinţelor şi monumentelor la viaţa socială de azi». Casa individuală cedează locul celei colective. Stilul nou este isvorât deci din această necesitate. Dar nici stilul
românesc nici cel modern nu şi-au spus ultimul cuvânt, sunt mai de grabă tendinţe. ( ... ). «Oraşele noastre, fără a se banaliza, vor lua ceva din mândria cetăţenilor de altă dată şi noi vom fi cu siguranţă mai mult în armonie cu trecutul decât dacă am rămânea într-o atitudine retrospectivă».
D-l Cantacuzino, făcând observaţiunile care le face, indică, nu numai o orientare arhitecturei şi urbanisticei noastre, dar un întreg isvor de inspiraţie. Unii arhitecţi români din noua şcoală încearcă (cu destulă timiditate, e adevărat), noul drum. Chiar la noi în Constanţa avem vre-o două exemple. Dar nu e destul să câştigi pe constructor, mai trebuie câştigat şi publicul, cetăţeanul pentru care se construeşte. Pentru aceasta, credem că ne trebue exemple bine reuşite. Ar mai trebui ca toţi edilii din oraşele mai mari de 25 mii de locuitori să citească cartea d-lui Cantacuzino. Ar fi de mare folos şi pentru ei şi pentru urbanistica românească.
Restul cărţii d-lui Cantacuzino, şi are un rest destul de respectabil (200 pagini), sunt fresce cu tradiţie pentru noul stil; sunt isvoare în adevăratul înţeles al cuvântului. Sunt pe alocuri şi popasuri.
Plimbându-se printr-atâta frumuseţe trebue să-ți faci şi momente de contemplaţiune.
Dar în întregul ei cartea este fixată dela primul capitol. «Isvoare şi popasuri» este o carte de gândire şi simţire românească. Două categorii de oameni vor pierde cumpărând-o: futuriştii şi imbecilii. Nu le-o recomandăm”.
N. Sever Cărpinişanu
D.J. 30, Nr. 169-170, septembrie 1934
 
Citește și:

#DobrogeaDigitală: Nicolae Sever Cărpinişan, sensibil şi erudit jurnalist cultural al ziarului „Dobrogea Jună”