Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
//
03:27 23 12 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală Popişteanu, omul care iubea cărţile (video)

ro

18 Nov, 2020 00:00 10068 Marime text

 
 
Ioan Popişteanu era un epicurean în sensul înalt al cuvântului. Bucuria vieţii ca şi a cărţilor era reală la el, era gustată cu fiecare papilă. Cărţile se aflau peste tot în biroul său, iar printre ele numeroase reviste. O parte le citea, o parte le răsfoia, însă când te aşteptai mai puţin descopereai că maestrul era la curent cu ce se petrece, şi citise chiar şi articole din reviste mai puţin cunoscute.


Nu voi şti niciodată cât de mult citea acest om al cărţilor, dar nu pot desprinde nicidecum existenţa sa de acest univers. Îmi este greu să îl văd altfel decât înconjurat de cărţi, aşa cum îmi este greu să îl concep înfrânt sau pesimist. Era ceva don quijotesc în umbra pe care o arunca asupra lucrurilor, cărţile îşi prelungeau prin el nu ştiu ce vis impetuos şi abstrus, nu ştiu ce barocă construcţie imaginară, castele din Spania. Maestrul vedea proiecte care se desenau din aburul ţigării şi alunecau ca nişte maiestuoase şi gongorice navire prin faţa ochilor. Sufletul cărţilor şi al marilor călătorii era acolo. Am înţeles mai târziu că acest fapt făcea din el autenticul bibliotecar, stăpân peste un domeniu al visului care zace ascuns între file.


Veneam să port o discuţie precisă, cu o agendă clară şi fără să vreau alunecam la vale dus de pânzele întinse ale poveştilor sale. Îl priveam cum trage cu plăcere din ţigară, cum ochii i se îngustează, cum buzele prind ceva din lama subţire şi insidioasă a unui zâmbet ironic şi cum povestea începe să crească. Era un om de modă veche, un aristocrat, un visător, autoritar, dar în acelaşi timp de o mare generozitate. Putea fi maliţios, uneori cu gelozii copilăreşti, dar niciodată rău. Biblioteca era întreaga sa viaţă, era deplin numai ca paznic al comorii, aşa cum templierii vor fi păstrat cu sfinţenie secretul Graalului ducându-l cu ei în mormânt. Personajul avea măreţie şi această aristocraţie îşi găsea expresia şi într-o gesticulaţie specifică de lord care îşi prezintă domeniul unor vizitatori ocazionali ştiind că nu pot cuprinde cu privirea ceea ce are a le arăta. Toate întâlnirile cu el deveneau ceremonioase, un fast levantin domnea în biroul său. Până şi cafeaua sau paharul de vin servite acolo aveau alt gust. Îţi plăcea să stai la taclale cu el, alte timpuri se întorceau deodată, alte arome, alte sunete. Nostalgia te îneca zâmbind şi toate cărţile se aflau acolo formând zidul protector în jurul „unei lumi ce nu mai este”. Când şi când scotea un carneţel care semăna cu un pergament, precum ferfeniţitele manuscrise de la Marea Moartă. Era agenda telefonică în care se aflau ca nişte vinişoare întortocheate legăturile sale peste vremi cu oameni şi cărţi. Colocvial, bon viveur, îi ştia pe toţi, îi revedea cu aceeaşi bucurie. Lăsa mereu impresia că o altă poveste trebuie să înceapă. Odată intrat în biroul său ştiam că timpul va începe să curgă mai lent, că aerul se va umple de volutele fumului şi ale imaginaţiei, că vom fuma din aceeaşi pipă de opiu un vis al paginilor nescrise încă. Maestrul şarja, îşi imagina îndrăzneţe întreprinderi editoriale şi de fiecare dată cădeam în capcana visului şi încălecam pe cal alături de acest cavaler neobosit pentru a-mi înfige la rândul meu lancea în aripile morilor de vânt. Nu m-am putut niciodată sustrage senzualităţii visului care se înfăşoară în jurul paginii de carte.

O mare parte din aceste proiecte erau de fum, altele însă s-au realizat, nu puține, aș zice remarcabile.  Maestrul pipăia cu gândul conturul sensibil al viziunii desfășurate amplu în faţa ochilor noştri. În orice caz, entuziasmul său era cuceritor, contagios, irezistibil. Acest îndrăgostit de cărţi îţi înfierbânta mintea, te lua cu el în călătoriile sale imaginare de la un autor la altul, de la o operă la alta. Cartea era o adevărată sărbătoare pentru el, spiritul cărţii s-a bucurat întotdeauna de jertfe bogate, de libaţii generoase, departe de sicitatea unei meschine scolastici, de birocraţia şezuturilor care se fac mai mari cu fiecare carte aşezată sub ele. Ioan Popişteanu a fost un om care iubea cărţile cu senzualitatea unui autentic bibliofil. 

Cert este că nu îl pot vedea altundeva pe Maestru decât în mijlocul cărţilor sale. Am înţeles, vai mie, târziu de tot, că pentru el, ca şi pentru un adevărat căpitan de navă, nu există retragere, că şi-a făcut din cabină casă, că braţele au intrat în lemnul timonei, că filele de carte i-au devenit epidermă şi că nu poate părăsi niciodată această naviră tandră a visului său, biblioteca infinită, borgesiana carte de nisip. Mă gândesc adesea că puţini se pot lăuda că au trăit după măsura visului lor, că puţin s-au închis în el pe deplin. În această privinţă, Ioan Popişteanu rămâne pentru mine până la capăt fidel vocaţiei sale, păstrând neatinsă această puritate devoţională, topit în universul cărţii, al bibliotecii, un cavaler care păstrează întru eternitate taina pe care cărţile o şoptesc când nimeni nu le aude celor care le iubesc mai presus de ei înșiși.
 
 
Despre autor:
Angelo Mitchievici este președintele Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, apreciat profesor la Universitatea Ovidius din Constanța, cronicar de film şi redactor-asociat al revistei România ­literară. Este, de asemenea, redactor al revistei constănțene Ex Ponto.
Pentru talentul, implicarea şi profesionalismul său, eruditul om de litere constănţean a fost distins anul trecut cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.

 
 
Citește și:

#Dobrogea Digitală: Ioan Popișteanu – inegalabilul făuritor de visuri

#citeșteDobrogea: Angelo Mitchievici, un Cavaler al culturii românești cu deschidere europeană
 


Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii








Cele mai recente postari