#DobrogeaDigitală Chemal Efendi, celebrul tătar cu drag de ortodoxie

Printre primarii creștini sau musulmani care s-au perindat de-a lungul istoriei în administrația orașului Medgidia, Chemal Efendi a rămas memorabil, datorită patriotismului, integrității și a preocupării sale pentru binele obştesc.


Este prea bine cunoscută intervenția sa la Ministerul Cultelor, condus în anii 1890 de către Take Ionescu, unde primarul Medgidiei a solicitat cu insistență subvenționarea Bisericii ortodoxe din localitate, obținând fondurile necesare și apucând să vadă lăcașul sfințit, înainte de a se săvârși din viață, în 1901.

Un articol despre isprăvile vajnicului primar al străvechiului Carasu, precum și o anecdotă despre rătăcirea lui cu trenul, datorită unei neînțelegeri asupra destinației, am găsit într-un număr al revistei „Analele Dobrogei”, din 1935, anul XVI.

Materialul, pe care îl reproducem în cele ce urmează, este semnat de publicistul și scriitorul  I.Dumitrescu-Frasin.
 

„KEMAL. Tătarul acesta nu-i o plăsmuire a unei minți istețe în scorniri, ci a trăit, ca oricare altul, pe meleagurile dobrogene.
Potrivit de statură, dar bine legat şi cu fața oacheşă, Kemal era un om bogat, stăpânind în orăşelul Megidia pământuri şi case, rămase lui moştenire dela părinți.
Kemal se plimba agale prin orăşelul împrăştiat pe panta unui deluşor de pe malul mlăştinoasei Carasu, plină de miasme şi de țânţari, căci, fiind primar, avea grijă ca totul să meargă bine sub administrația lui. Uneori se mai oprea la câte o cafenea ca să-şi piardă timgul, ori să afle noutăți. Cerea, ca ori şi care, o cafea pe care şi-o sorbea tacticos din feligean ; apoi scotea Kemal din punga dela brâu o monedă de zece bani şi-o întindea lui Izet cafegiul şi, cum pe vremea aceea, cafelele se vindeau trei de zece bani, Izet trăgea cu tibişirul două linii pe uşă, semn că omul avea dreptul să mai bea două cafele. De altfel, uşa şi grinda din cafenea erau numai linii trase cu tibişirul, arătând că şi alţii îşi aveau trecute acolo cafelele lor. Cu vremea, unele erau şterse, altele adăogate. Cum le mai ținea socoteala, numai Izet cafegiul ar fi putut să vă lămurească.
În anul 1890 se pusese piatra fundamentală şi se ridicase numai temelia bisericii româneşti din Megidia; dar, din cauza lipsei de bani, lucrarea se oprise. Trecuse câtva timp şi nu era nădejde ca să fie dusă mai departe. Aceasta îl frământa amarnic pe Kemal, care nu putea înțelege ca, în orăşelul lui, musulmanii să-şi aibă geamia lor, iar creştinii să fie lipsiţi de biserică, lucru ce nu era, - după socoteala lui, - nici bun, nici drept. Până când, tot muncindu-se el cu gândul, i-a venit în- minte c'ar trebui să ceară şi ajutorul Ministerului Cultelor. De audiență nu se temea Kemal, fiindcă, într'o încurcătură administrativă de sub regimul special al legii de organizare a Dobrogei se prezentase el şi Regelui Carol I şi căpătase dreptate.
Într'o bună zi, îşi schimbă primarul şalvarii și celelalte straie tătăreşti cu altele nemțeşti, pe care le avea pentru ceremonii la zile mari, - păstrându-şi însă fesul, pune caii la căruța dobrogeană ce păcănea să s'audă de departe şi pleacă la Cernavoda. Cum podul de peste Dunăre era tocmai în construcție, - între 1890-1895, - trece Kemal fluviul cu remorcherul, iar balta apostoleşte în curmeziş, trece şi Borcea cu şlepul şi, dela Feteşti, apucă trenul şi ajunge la Bucureşti.
Pe vremea aceea, la instrucție şi culte era ministru Take Ionescu, care a condus acest departament, pentru prima oară, între 1891-1895, făcând parte din marele guvern conservator Lascăr Catargiu-Petre Carp.
Sătul şi el, ca oricare, de vecinicile cereri de bani, vestitul orator de atunci stabilise o înțelegere cu un funcționar superior din minister: îl chema în fața celui cu plângerea şi, dacă ministrul începea afirmativ propozițiunea, funcționarul răspundea la fel ; iar dacă începea negativ, celălalt răspundea tot aşa.
Kemal a făcut tot ce-a putut şi a isbutit să pătrundă la Take Ionescu. Când l-a văzut, ministrul s'a uitat curios la Tătarul dobrogean, care şedea țantoş cu fesul în cap.
- Ce doreşti?
- Dom' menistră, la mine pirmar Medgedia estem. Acolo ai ceput un beserica pentru cristiani, ai pacut temelia, ama para pusin şi nu putem mergem mai departe. Treba dai un agiutor, ispraim ala beserica!
Take Ionescu l-a privit cam chiorîş, neputând înțelege cum un Tătar să se intereseze de ridicarea unei biserici pentru creştini. A sunat să vină funcţionarul superior. Când s'a înfățişat acela, l- întrebat:
- Nu mai avem ceva bani?
Potrivit înțelegerii, funcționarul a răspuns tot negativ:
- Nu mai avem, domnule ministru!
Take Ionescu s'a întors către Kemal :
- De, domnule primar, îmi pare destul de rău, dar vezi bine că nu mai avem bani şi nu putem să-ți dăm nimic. Faceți cum puteți, până când vom putea şi noi să vă venim în ajutor!
Kemal a înțeles şi a eşit; dar, ajuns în sală; s'a răsgândit, s'a întors şi a dat busna la ministru, vorbindu-i repede şi aprins :
- Bine, dom' menistră, la mine asta nu mai 'selegem. La mine Tatar şi musulman estem, la tine Urman şi cristian estem; la mine ivrei pacem ala beserica Medgedia, ama la tine nu ivrei! Ce fel de Urman şi cristian la tine estem? Urşine, bre, urşine, aman, aman !
Ministrul s'a uitat întâiu crunt la Kemal, gata să-l asvârlă pe uşă afară ; dar pe urmă, s' a răsgândit. Prea era sinceră revolta primarului ! A sunat din nou pe funcţionarul superior, care s'a înfăţişat îndată. Acum ministrul l-a întrebat :
- Mai avem ceva bani ?
Iar funcţionarul a răspuns :
- Mai avem, domnule ministru!
Pe dată, s'a şi întocmit ordonanţa de plată, iar Kemal a trecut pela cassierie şi a luat banii. A plecat el vesel şi, aducându-şi aminte că-i este foame, a intrat într'unul din cele mai mari restaurante. Acolo, lume multă şi aleasă. Kemal s'a aşezat tacticos la masă. A ciocănit, a strigat şi abia-abia s'a îndurat un chelner să vină şi la el. Cu chiu, cu vaiu, prost servit, Kemal a isbutit să mănânce. La plată, ca pe vremea aceea, socoteala abia era de vreo doi lei. Kemal a mai scos şi o monedă de argint de cinci lei şi a dat-o ca bacşiş chelnerului, căruia nu-i venea să-şi creadă ochilor. După ce a plecat, toţi ceilalţ îşi dădeau cu pumnii în cap că nu-l serviseră ei, crezând că cine ştie ce mare paşă turc este.
După amiază Kemal a dormit la hotel. Seara, din nou la masă, la acelaş restaurant. Cum l-au văzut, chelnerii au dat uitării pe toţi ceilalţi dela alte mese şi au sărit ciorchine să-l servească pe Kemal. A mâncat Tătarul ca un padişah; dar la urmă, a plătit numai bucatele ce poruncise, s'a ridicat, a dat bună seara şi a plecat fără să dăruiască ceva, lăsându-i pe chelneri miraţi, uitându-se lung după el.
Dela restaurant, a luat un muscal şi mână întins la gară. Când a ajuns la cassă, a cerut:
- Dom' pucsionar, dai repede un belet Peteşti, clasa doi! Funcţionarul i-a dat un bilet pentru Piteşti. Pe peron, Kemal a întrebat pe unul cu şapcă roşie :
- Care este tren Peteşti?
- Uite, acela este, sui repede că pleacă !
A sărit Kemal în trenul care mergea spre Piteşti şi s-a aşezat liniştit într'un compartiment. A mers mai toată noaptea. În zori, aude Kemal: «Piteşti, domnilor, cinci minute!»
S'a dat jos; dar, când a văzut gara, deşi s'a uitat bine, n'a recunoscut-o şi a întrebat pe unul :
- Ce gară estem aici?
- Piteşti!
- Cum Peteşti? Ala Peteşti altpel estem. Acolo, Dunărea!
- Aha, d-ta vrei să mergi la Feteşti! Apoi, te întorci cu alt tren, treci prin Bucureşti, mergi înainte şi ajungi la Dunăre!
- Cum, domnule, doi Peteşti esfem la Urmania ?
- Ba nu: unul Piteşti şi altul Feteşti !
- Ei! Peteşti, Meteşti, la mine ştii tot una estem !
Ce să facă bietul Kemal ? A văzut şi el că necazul i se trage din faptul că, potrivit limbii tătăreşti, zicea în unele locuri p îh loc de f şi, de ciudă, a dat «pesul pe ceapă», a luat alt bilet, s'a întors la Feteşti, a trecut Dunărea şi a ajuns acasă.
Cu banii aduşi de el, biserica din Megidia, care fusese începută în anul 1890, a fost terminată; în 1898 i s'a făcut sfințirea şi astăzi este o podoabă a orăşelului.”

#citeşte mai departe în Analele Dobrogei

#Analele Dobrogei anul XVI, 1935
# I.Dumitrescu-Frasin

Mai multe numere ale publicaţiei Analele Dobrogei puteţi parcurge accesând Biblioteca Digitală.
 
Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“.
 

DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
  
Sursa foto (cu rol ilustrativ): historia.ro

 
Citeşte şi: 

#DobrogeaDigitală – revista „Analele Dobrogei: „A pune în dubiu stăpânirea românească asupra Dobrogei, înseamnă a clătina însăşi temelia ţării”

 #DobrogeaDigitală - revista Analele Dobrogei: „Iată ce poate face mintea omenească”  

 #DobrogeaDigitală - revista Analele Dobrogei: ”Vițiul şi arivismul ne otrăvesc moralul şi ne consumă munca”

#DobrogeaDigitală - revista Analele Dobrogei: Ignoranța, cea mai mare primejdie socială