#DobrogeaDigitală „Eminescu, inspiratul mării”

• „Fantazie, fantazie! Când suntem numai noi singuri,/Ce ades mă porți pe lacuri şi pe mare...”

 
În numărul XV din 1934 al revistei „Analele Dobrogei”, regăsim un interesant text al profesorului Ioan Micu, care ia în discuție imaginea recurentă a mării în poezia eminesciană.
Străbătând întreaga lirică a „poetului nepereche”, marea a fost, pe rând, „sfântă şi indiferentă”, simbol al deșertăciunii, al suferinței și zbuciumului sau al renașterii și creativității. Profunzimile de abis i-au inspirat poetului versuri nemuritoare și, chiar dacă n-a trăit în preajma apelor și le-a cunoscut mai cu seamă din lecturi, Eminescu a rămas un „inspirat al mării”.
 

 

„Constatarea că Eminescu e un poet al mării, dacă nu e nouă, are totuşi ceva din frăgezimea florii care nu şi-a desvăluit încă lumea ei de parfum, are ceva din inedit. Firea eminesiană, care s'a complăcut în singurătatea pădurilor de brad, în liniştea ramurilor de arini şi în taina teilor mirositori şi care a adus în poezie strălucirile de pe lacurile albastre, - a găsit, încă din primele sale manifestări lirice, în mare, în mediul marin, un isvor de inspirație potrivit cu metafizicianul budist care se afla în Eminescu.

Eminescu a văzut marea târziu, într'o vreme când era pe deplin format şi consacrat ca poet, şi anume cu ocazia călătoriei pe care o face în Italia prin lunile Februarie-Martie 1904; călătoria are loc după câteva luni de odihnă într'un sanatoriu din Döbling, în apropierea Vienei, unde fusese internat în urma semnelor de neaşteptată nebunie. E de notat, însă, că Sonetul Veneției, scris de poet în 1884, a fost compus fără ca poetul să fi văzut Veneția, prin urmare când nu cunoştea încă marea.

Ca poet, Eminescu a cunoscut marea, întâi de toate, din lecturile sale şi a cunoscut-o, după toate datele pe care le-am întâlnit, prin intermediul poeziei greceşti antice, în special din Homer, mai puțin din lirica latină. Poezia mării din poemele homerice, cu precădere poezia din Odiseia - care cred că poate fi numită cu subtitlul de „poema mării” - a influențat mult pe poet. Influența e trădată de unele expresii, de unele compaarații şi atitudini caracteristice îndeobşte lui Homer. Talazurile mării sunt negre, peisaj lugubru obişnuit poetului grec. Corăbiile sunt negre - culoare în care apar toate corăbiile la Eminescu - întocmai ca nava pe care Agamemnon se hotăreşte să o lanseze pe mare, însoțită de jertfe pe altare şi, mai presus de toate, purtând-o pe Criseis, luată pe nedrept lui Ahile. Depărtările aquatice spre care păsările îşi întind aripile sunt deasemeni negre. În fața mării, poetul însuşi vine gânditor ca bătrânul Crises, când se duce adânc îndurerat pe țărmul răsunător de valuri, sau ca Ahile în momente de tristețe. În privinţa atitudinii poetului în fața mării, tot în această epocă de trăire în clasicism, l-a influențat atitudinea filosofului din Poemul Naturii al poetului latin Lucrețiu, Cântul II, suave mari magno, străbătut de gândul că totul e caduc pe lume, când vede o corabie în ghiarele furtunii, la fel cu atitudinea Cezarului din Împărat şi Proletar. Pe marea văzută prin luneta imginației sale, după lecturile făcute, nu plutesc bărci ori corăbii, ci „fernave" romane, ca în Horațiu, iar vântul nu e altul decât „Eol" din Virgiliu.
Aşa a văzut Eminescu marea în poezia sa de adolescență, o mare scoasă din versuri grece sau latine, alimentată, desigur, de lirica germană clasică [...]
 
Cu gândul la moarte, poetul scrie versuri pentru acel somn etern pe care şi-I doreşte acolo, la marginea apelor mării, peste care luna îşi va trece argintul, în vreme ce «mereu va plânge apa», iar pădurile de brad îşi vor aşterne liniştea, acoperindu-i singurătatea - după care era însetat - cu cerul senin, albastru deasupra apelor răsunătoare la țărmul în care portul va odihni fără prieteni. Viziune nocturnă. Procesiunea se va opri tristă și smerită, va coborâ de pe umeri patul din ramuri tinere şi mirositoare de tei, iar luna va iradia lumini tăcute în înserarea ce se lasă pe acest ţărm de mare, unde
...adâncile ape/Care'n dureri adânci/Se'nalță la maluri/S’or atârna de stânci/Cu brațe de valuri...”

 

 
#citeşte mai departe în Analele Dobrogei 
#Analele Dobrogei anul XV, 1934
#Ioan Micu

Mai multe numere ale publicaţiei Analele Dobrogei puteţi parcurge accesând Biblioteca Digitală.
 
Dacă în urmă cu 124 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“.
 

DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
Sursa foto (cu rol ilustrativ): Arhiva ZIUA de Constanța     


Citește și:

#DobrogeaAcademică: Eminescu, transpus în limbile pământului