#DobrogeaDigitală „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolul XII, partea II, despre numirea lui Tasin Gemil în funcția de ambasador al României în Turkmenistan

• În partea a doua a capitolului XII, Tasin Gemil relatează despre numirea sa în funcția de ambasador al României în Turkmenistan.
• La 12 decembrie 2003, Preşedintele României a semnat Decretul nr. 850, publicat în Monitorul Oficial nr. 898/16 decembrie 2003, prin care vechiul ambasador de la Aşgabat era chemat de la post, urmând să se reîntoarcă în ţară cel târziu în 90 de zile de la data publicării Decretului Prezidenţial.
• Pe 16 aprilie 2004, partea turkmenă a transmis agrementul pentru numirea șui Tasin Gemil ca ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Turkmenistan.
• După trei ani, în Monitorul Oficial nr. 654, din 25 septembrie 2007, a fost publicat Decretul prezidenţial nr. 862, din 20 septembrie 2007, prin care era anunţată încheierea misiunii lui Tasin Gemil în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Turkmenistan.

 Volumul istoricului Tasin Gemil „Un tătar din România. Amintiri, confesiuni, mărturii, evaluări ale unui universitar istoric, fost deputat și ambasador“ este dedicat relațiilor interetnice dintre tătari, turci și români, constituind un excelent studiu, documentat, despre tătari.
 
Capitolul XII: Primul și unicul ambasador român de origine turco‐tătară este compus din două părți: Prima parte - Republica Azerbaidjan, care are 16 subcapitole, și Partea a II-a Turkmenistan, care are 15 subcapitole.
 
În acest articol vom prezenta Partea a doua din Capitolul XII -  Turkmenistan, care are 15 subcapitole și 66 de pagini.
 
Numirea a fost tranşată în avionul prezidenţial 
Iarăşi probleme la plecarea în misiune
Începerea misiunii la Aşgabat
Niyazowland
„Sfânta” Ruhnama
Corpul Diplomatic
Românii din Turkmenistan
Relaţiile economice dintre România şi Turkmenistan
Şcoala românească de duminică
Admiterea în UE şi acţiuni culturale europene
Noul sediu al Ambasadei
Moartea dictatorului
În umbra monumentelor nu cresc lideri
Noua conducere
Încheierea misiunii diplomatice.
 
 
Între cele două misiuni, de la Baku şi Aşgabat, au existat deosebiri în procedura de numire. Dacă în prima numire ca ambasador, în Republica Azerbaidjan, Tasin Gemil s-a confruntat cu opoziţia clară a vechilor structuri ale Securităţii, în cea de‐a doua numire, cea în Turkmenistan, a fost îndeosebi opoziţia înverşunată a vechiului ambasador român de la Aşgabat.
 

„Pe la jumătatea lunii mai 2003, am fost sunat personal de ministrul Mircea Geoană, pentru a‐mi propune să accept postul de ambasador în Turkmenistan. Nu mi‐am exprimat satisfacţia, dar i‐am mulţumit pentru încredere şi l‐am rugat să‐mi îngăduie să mă gândesc mai mult asupra propunerii, mai precis până la reuniunea ambasadorilor de la sfârşitul lunii august. Dacă la propunerea pe care mi‐o făcuse mult regretata Doamnă Consilier Prezidenţial Profesorul emeritus Zoe Petre, cu cinci ani în urmă, cerusem trei zile ca timp de gândire, acum, ministrului de Externe Mircea Geoană i‐am cerut trei luni ca timp de gândire“, scrie autorul în subcapitolul „Numirea a fost tranşată în avionul prezidenţial“.

 
În subcapitolul „Iarăşi probleme la plecarea în misiune“ citim despre manevrele ambasadorului român de dinaintea lui Tasin Gemil, care au fost de natură să‐i creeze greutăţi serioase în îndeplinirea misiunii.
 

„În primul rând, am simţit o răceală din partea autorităţilor turkmene. În Azerbaidjan fusesem primit cu o evidentă cordialitate. Nu am fost primit de către preşedintele Turkmenistanului la prezentarea scrisorilor de acreditare, ci de preşedintele Parlamentului. Toate acestea şi multe altele au fost efectele uneltirilor ambasadorului român de dinaintea mea, care nu s‐a sfiit să recurgă şi la insinuări de tip naţionalist, insistând în faţa dictatorului turkmen asupra originii mele tătare. (...) El ştia prea bine că acesta nu agrea tătarii, pe care îi acuza de trădarea patriei sovietice, pe când tatăl său fusese executat de nazişti, după ce căzuse prizonier în Caucaz (era comisar politic). Acest aspect al problemei mi‐a fost dezvăluit, mai târziu, de unii diplomaţi străini, careaveau acolo posibilităţi mai largi de informare decât mine“, a dezvăluit istoricul.

 



La reuniunea ambasadorilor, mai precis la recepţia ocazionată de Ziua Diplomaţiei Române, care este la 1 septembrie 2003, atât ministrul de externe Mircea Geoană, cât şi Preşedintele Ion Iliescu l‐au întrebat direct pe Tasin Gemil despre decizia pe care o luase.
 

„Am răspuns că, din respect pentru încrederea pe care mi‐o acordă Preşedintele României, accept postul de ambasador în Turkmenistan. (...) La 12 decembrie 2003, Preşedintele României a semnat Decretul nr. 850, publicat în Monitorul Oficial nr. 898/16 decembrie 2003, prin care vechiul ambasador de la Aşgabat era chemat de la post, urmând să se reîntoarcă în ţară cel târziu în 90 de zile de la data publicării Decretului Prezidenţial. În aceeaşi zi, 12 decembrie, Direcţia Protocol a MAE de la Bucureşti a cerut ambasadorului aflat încă la post în Turkmenistan să facă demersurile oficiale necesare pentru obţinerea agrementului pentru numirea mea ca ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Turkmenistan“, mai relatează autorul în subcapitolul „Iarăşi probleme la plecarea în misiune“.

 
La finalul lunii martie 2004, Tasin Gemil a fost ales cu o majoritate confortabilă de voturi ca prorector pe probleme de învăţământ al Universităţii Ovidius din Constanţa.
 

„La 1 aprilie 2004, mi‐am început activitatea legală de prorector pe probleme de învăţământ al Universităţii Ovidius din Constanţa, ceea ce însemna primul adjunct al Rectorului. Eram tot mai înclinat să nu mai accept postul de ambasador la Aşgabat şi să mă dedic noii mele funcţii de prorector. (...) Abia la 16 aprilie 2004, partea turkmenă a transmis agrementul pentru numirea mea ca ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Turkmenistan. Deci acordarea agrementului a fost întârziată timp de cinci luni. Autorităţile de la Baku îmi dăduseră agrementul în mai puţin de două săptămâni!֧“, se spune în subcapitolul „Iarăşi probleme la plecarea în misiune“.

 
Urmează subcapitolul „Începerea misiunii la Aşgabat“, din care aflăm că Tasin Gemil a accepat postul doar din profundul respect ce îl purta şi Preşedintelui României. 
 
Decretul pentru acreditarea lui Tasin Gemil ca ambasador extraordinar și plenipotențiaar al României în Turkmenistan fost semnat târziu, la 31 mai 2004, probabil, tocmai în ideea de a întârzia prezentare sa la post. La rândul săi, și Tasin Gemil a întârziat deliberat plecarea la postul de la Aşgabat, până la 13 septembrie 2004, ceea ce însemna tot o tergiversare de cinci luni de la data acordării agrementului.
 

„Scrisorile de acreditare le‐am depus nu în mâinile preşedintelui Saparmyrat Niyazow, ci în mâinile preşedintelui Parlamentului Turkmenistanului, Owezgeldi Atayew. Această procedură este legală, în oricare ţară, dar se recurge la ea numai în cazuri deosebite, mai ales când reşedinţa ambasadorului respectiv se află în altă ţară sau când statul de reşedinţă vrea să‐şi exprime o nemulţumire“, menționează istoricul în subcapitolul „Începerea misiunii la Aşgabat“.

 
Tasin Gemil se pregătise serios încă din ţară pentru noua misiune din Turkmenistan.
 

„Mă pusesem la punct cu istoria turkmenilor, citisem în traducere turcă primul volum din «Ruhnama», aproape sacralizată în Turkmenistan. Ştiam cine este Saparmyrat Niyazow şi ce este regimul său dictatorial. Dar, realitatea depăşea teoria. Turkmenistanl din acea vreme era văzut ca un „Absurdistan”, cum a scris un ziarist german, care l‐a însoţit, în noiembrie 2006, pe ministrul de externe Frank Walter Steinmeier în această ţară“, relatează autorul în subcapitolul „Începerea misiunii la Aşgabat“

 
Prima întâlnire a lui Tasin Gemil, în calitate de ambasador, cu Saparmyrat Niyazow a fost în ziua de 6 octombrie 2004, cu ocazia comemorării devastatorului cutremur din 1948, când Saparmyrat Niyazow a rămas, numai la opt ani, singur pe lume, pierzându‐şi mama i fraţii; tatăl său fusese executat de nazişti, în timpul celui de‐al Doilea Război Mondial.
 

„Copilăria sa nefericită l‐a marcat pentru toată viaţa. Potrivit obiceiului liderilor ex‐sovietici, Niyazow a dat mâna cu fiecare ambasador străin prezent la ceremonie, având şi foarte scurte conversaţii cu fiecare dintre ei. M‐a surprins modul neprotocolarîn care aborda conversaţiile cu unii ambasadori străin! Când a venit rândul meu, m‐am prezentat ca noul ambasador al României şi am ţinut să precizez că l‐am întâlnit primaoară în iulie 1992, cu ocazia vizitei ministrului de externe român Adrian Năstase în Turkmenistan. Niyazow nu mi‐a spus ceva de reţinut. Am avut impresia că nu‐şi ascundea supărarea că nu i‐a fost satisfăcută dorinţa de a‐l menţine pe vechiul ambasador român la Aşgabat“, continuă șirul dezvăluirilor Tasin Gemil.

 
Aşadar, primele impresii în Turkmenistan nu au fost dintre cele mai bune pentru Tasin Gemil. „Din păcate, ele nu s‐au schimbat prea mult nici după trei ani de activitate diplomatică în această ţară și nici după aceea, până astăzi“, se destăinuie autorul.
 
În subcapitolul „Niyazowland“, aflăm despre Turkmenistan, unde Tasin Gemil a regăsit regimul ceauşist.
 

„Dictatura personală a lui Saparmyrat Niyazow întrecea în multe privinţe chiar şi pe cea a lui Nicolae Ceauşescu. Cultul personalităţii «Marelui Conducător» (Beyik Serdar) atinsese cote aberante. De pildă: exista în centrul Capitaleio statuie aurită a Marelui Conducător care se rotea după soare sau soarele se rotea după statuie, nu ştiu exact ce au vrut realizatorii ei francezi. (...) Aşa‐zisul „regim Niyazow” nu era nimic altceva decât o dictatură de tip bolşevic, dar şi de tradiţie feudal‐asiatică. După părerea mea, acest regim era un amestec bizar de feudalism asiatic, stalinism, maoism şi absolutism luminat. Saparmyrat Nizayow se credea un conducător providenţial al poporului său. El întrunea în mâinile sale puterea executivă, legislativă, judecătorească şi religioasă“, citim în subcapitolul „Niyazowland“.

 


De la început, Tasin Gemil a simţit apăsarea teroarei, chiar dacă nu era vizat direct. „Întelegeam mult mai bine trăirile turkmenilor, mai cu seamă ale celor din elita intelectuală cu care doream să stabilesc legături. Dar, ei se fereau să stea de vorbă cu străinii. În cel mai bun caz, trebuia neaparat să mai fie cel puţin încă un localnic, ca martor. Altminteri, imprudentul era luat imediat la întrebări de agenţii Ministerului Securităţii Naţionale, care mişunau peste tot.  Cea mai mică  tentativă  de opoziţie sau protest se solda cu dispariţia celui în cauză“, citim în „Niyazowland“.
 
În subcapitolul „Sfânta Ruhnama”, Tasin Gemil povestește despre o carte sacralizată în Turkmenistan.Era numită „Ruhnama” (Cartea sufletului/spiritului), în două volume.
 

„Această carte este atribuită lui Niyazow, dar eu cred că ea a fost scrisă la comanda şi sub controlul lui, nu ştiu însă de către cine; probabil de câţiva învăţaţi, posibil şi străini. Data de 12 septembrie 2001, când Ruhnama a fost acceptată oficial, este socotită  zi de sărbătoare. Unii mergeau până acolo încât afirmau că atunci ar fi fost „coborâtă” Ruhnama, precum Coranul «ֿpogorât din cer»ׅ. (...) Am exprimat atunci şi părerea mea că, prin Ruhnama, Niyazow ar urmări naţionalizarea credinţei islamice, adică reformarea ei în funcţie de viziunea şi interesele sale”, subliniază autorul.

 
Întregul Corp Diplomatic din Turkmenistan, numărând atunci 29 de ambasade şi reprezentanţe străine, era practic izolat, citim în subcapitolul „Corp Diplomatic“.
 
Legătura fiecărei agenţii diplomatice străine cu instituţiile de stat se făcea exclusiv prin MAE local. Acesta pretindea Notă Verbală pentru orice solicitare a unei Ambasade.
 

„Ca şi în alte părţi, şi în Aşgabat erau grupuri constituite pe afinităţi politice si culturale. Grupul NATO (şase, apoi şapte ambasadori) şi grupul UE (patru cu România, apoi cinci, cu Polonia) erau socotite împreună, deşi grupul UE avea întruniri săptămânale separate, iar cel al NATO era convocat lunar şi, desigur, de câte ori era nevoie. De fapt, numai SUA şi Turcia nu făceau parte din UE. Fostele republici sovietice, împreună cu Rusia reprezentau grupul cel mai numeros, pe când ambasadele arabe aveau cooperare particulară între ele. Mai izolate erau, cred, ambasadele Iranului, Chinei, Japoniei, Indiei, Pakistanului şi Coreei de Sud, care din motive evidente nu puteau să constituie un grup de conlucrare şi nici să adere individual la vreunul din grupurile existente“, menționează autorul volumului.

 
Ambasadorii Franței, Angliei, Germaniei, Turciei, Indiei, Azerbaidjanului, Kazahstanului, OSCE au oferit dejunuri sau dineuri de bun venit în onoarea lui Tasin Gemil şi a soţiei sale.
 

„Ambasadorii pe care i‐am vizitat, în cursul lunilor octombrie şi noiembrie 2004, mi‐au împărtăşit cu sinceritate sau cu reţinere (mai ales arabii!) punctele lor de vedere referitoare la situaţia ţării de reşedinţă. Nu puţini mi‐au spus că au fost surprinşi de faptul că  nu am prezentat scrisorile mele de acreditare lui Saparmurat Niyazov, iar aproape toţi mi‐au atras atenţia că la Aşgabat este o misiune dintre cele mai grele, în principal din cauza nefuncţionării normale a aparatului de stat local“, susține Tasin Gemil în subcapitolul „Corp Diplomatic“.

 
În calitate de ambasador al României, Tasin Gemil era ferm convins că se va ocupa aproape exclusiv de latura economică a relaţiilor româno‐turkmene, mai precis de dezvoltarea cooperării bilaterale în domeniul energetic, Turkmenistanul având bogate resurse naturale de gaze şi petrol, iar România fiind cotată încă între statele cu industrie performantă în domeniul exploatării resurselor energetice primare.
 

„Din păcate, socotelile de acasă nu s‐au potrivit cu cele de la faţa locului. Deşi Ambasada României funcţiona acolo de peste zece ani, imaginea României nu era una pe măsura ei. Dimpotrivă, se cultivase aici, în mod inconştient şi iresponsabil, o imagine deformată de ţară săracă. (...) Sediul ambasadei se afla într‐o clădire urâtă şi nefuncţională, cu mobilier vechi şi ieftin. În aceeaşi clădire era  şi reşedinţa ambasadorului, ca şi locuinţa consilierului economic. Biroul ambasadorului era într‐o cămăruţă  cu mobilier sărăcăcios, iar aşa‐zisul salon al ambasadei era o cameră ceva mai mare, întunecată  şi aflată  într‐un fel de demisol“, scrie istoricul în subcapitolul „Corp Diplomatic“.

 
Prin urmare, ambasadorul Tasin Gemil a schimbat sediul Ambasadei și reședința ambasadorului. În ziua de 19 ianuarie 2007, a fost inaugurat noul sediu al Ambasadei României la Aşgabat, într‐o clădire relativ nouă, luminoasă şi spaţioasă.
 
Câveta pagini din partea a II-a din capitolul XII sunt dedicate românilor. Astfel, în subcapitolul „Românii din Turkmenistan“ , Tasin Gemil povestește despre comunitatea românească restrânsă, de câteva sute de persoane originare din fosta R. S. S.Moldovenească.
 

„Vechiul ambasador reuşise să‐i adune în jurul Ambasadei, ademenindu‐i cu mese întinse, astfel că  am continuat tradiţia petrecerilor de sărbători, adăugând însă şi un nou fel, pe care îl serveam ca aperitiv: introducere în istoria şi cultura românească. Aceşti oameni nu ştiau mai nimic despre istoria şi cultura naţională; nici măcar 24 ianuarie nu avea vreo semnificaţie pentru ei. Generaţia tânără nu ştia româneşte, astfel că soţia mea a început, chiar de la 1 octombrie 2004, lecţiile săptămânale de limba română, pe care le‐a denumit «Şcoala Românească de Duminică»”, scrie istoricul.

 
Prima reuniune sărbătorească a diasporei a fost în ziua de 30 noiembrie 2004, când Tasin Gemil a organizat în curtea Ambasadei o masă festivă, cu prilejul Zilei Naţionale, la care au participat circa 70 de persoane de origine română, împreună cu familiile lor.
 
Tasin Gemil a vorbit celor prezenţi despre semnificaţia Zilei Naţionale a României, insistând pe reunirea Basarabiei cu România, şi a relevat reuşitele României pe drumul integrării euro‐atlantice.
 
Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Sultan Sanjar şi epoca sa”, desfăşurată la Aşgabat în zilele de 17 şi 18 noiembrie 2004, a fost un bun prilej pentru afirmarea lui Tasin Gemil și pe plan ştiinţific, atât în cadrul CD, cât mai ales al elitei politice şi intelectuale din Turkmenistan. Au participat oameni de ştiinţă din 23 ţări (Anglia, SUA, Franţa, Turcia, Italia, Rusia, Germania, China, Polonia, India ș.a.). Era pentru prima oarăcând un istoric român participa la o reuniune ştiinţifică în Turkmenistan.
 
Sărbătoarea Naţională de la 1 Decembrie 2004 a fost ocazia aşteptată de afirmare a imaginii României. Având şi sprijinul necesar al Centralei MAE, am ales ca loc pentru recepţie salonul luxosului Hotel Sheraton Ak Altyn din Aşgaba.
 

„Recepţia de la 1 Decembrie 2004 s‐a desfăşurat la standarde înalte, ceea ce a fost recunoscut de mai mulţi ambasadori. A participat chiar preşedintele Parlamentului din Turkmenistan, Owezgeldi Atayew, vicepremierul ți ministrul de externe Raşid Meredow, însoţiţi de mai mulţi miniştri. În alocuţiunea sa, preşedintele Parlamentului a transmis şi felicitările preşedintelui Saparmyrat Niyazow. Vreau să cred că preşedintele S. Niyazow a vrut să dea un semnal de prietenie. De altminteri, mass‐media turkmenă, aflată în întregime sub controlul puterii de stat, a acordat o atenţie specială marcării Zilei Naţionale a României“, a adăugat autorul.

 
Cel mai însemnat ziar „Turkmenistan” a publicat, în numărul său din 01.12.2004, un amplu interviu cu ambasadorul României la Aşgabat, intitulat „Turkmenistan‐România: se consolidează prietenia şi cooperarea”. Acelaşi interviu a fost publicat şi în variantă rusă, în „Nejtralnyj Turkmenistan”, din aceeaşi zi. Un amplu material despre relaţiile româno‐turkmene, în engleză şi rusă, a apărut şi în publicaţia electronică a Agenţiei (oficiale) de Ştiri a Turkmenistanului, însoţit de fotografia ambasadorului român. În aceeaşi seară, de 01 decembrie 2004, canalul tv „Altyn Asyr” (Epoca de Aur!) a transmis alocuţiunea ambasadorului României la recepţia oferită cu ocazia Zilei Naţionale. Iar publicaţia privată „News Bulletin”, din 02.12.2004, a difuzat un material consistent despre manifestările prilejuite de Ziua Naţională a României. În aceeaşi seară, de 1 decembrie 2004, canalul 1 al TRT (Turcia) a transmis un interviu cu Tasin Gemil, în care a insistat pe semnificaţia datei de 1 decembrie 1918, pe transformările care au urmat în România şi a comparat acest proces cu schimbările care au avut loc în aceeaşi vreme în Turcia sub conducerea lui Atatürk. 
 
În subcapitolul „Relaţiile economice dintre România şi Turkmenistan“, citim despre piedicile conceptuale în relațiile comerciale bilaterale româno‐turkmene.
 
Potenţialul comercial bilateral româno‐turkmen era foarte mare, dar desfăşurarea acestor legături era anevoioasă, din cauza unor piedici conceptuale din partea românească, pe de o parte, iar pe de alta, de regimul politic din Turkmenistan.
 

„România nu s‐a aflat între partenerele preferate ale lui Saparmyrat Niyazow, deoarece nu era un factor de care să depindă cât de cât situaţia politică din Turkmenistan. Însemnătatea ţării noastre pentru Turkmenistan, în special, dar şi pentru întregul spaţiu fost sovietic, în general, a crescut în mod semnificativ odată cu integrarea euratlantică a României. (...) În cei trei ani cât am stat în Turkmenistan, nu a venit la Aşgabat nici un ministru şi nici măcar un singur ministru adjunct român şi nici nu s‐a făcut vreo vizită exploratorie, deşi am insistat mult“, a menționat Tasin Gemil.

 
Ambasadorul Tasin Gemil a propus în mod repetat iniţierea unor acţiuni menite revigorării dialogului bilateral româno‐turkmen, în acelaşi timp cu oferte şi măsuri concrete la nivel european privind depozitarea, procesarea şi transportul combustibililor fosili proveniţi din zona Mării Caspice, inclusiv şi îndeosebi din Turkmenistan. Dar, din păcate, reacţia Bucureştiului nu a fost pe măsură.

„În cei trei ani cât am stat în Aşgabat, relaţiile politice româno‐turkmene au fost reduse numai şi numai la acţiunile Ambasadei noastre, care a trebuit să suplinească lipsa iniţiativelor guvernamentale, de o parte şi de alta. Este adevărat, am primit în fiecare an şi chiar în mod special felicitări scrise  şi verbale din partea MAE de la Bucureşti, pentru întreaga activitate desfăşurată acolo în calitate de şef de misiune. Dar ele nu au compensat nici volumul de muncă suplimentar pe care a trebuit să‐l depun şi nici stresul la care am fost supus mereu, mult mai mult decât s‐ar fi cuvenit“, a conchis istoricul.

 
Urmează subcapitolul „Şcoala românească de duminică“, în care Tasin Gemil vorbește despre n Turkmenistan întâlnirile cu moldovenii de acolo pe care le organiza în sediul Ambasadei, tocmai pentru a nu fi nevoiţi să ceară în scris şi în mod explicit, avizul organelor de stat.
 

„În Azerbaidjan m‐am adresat elitei intelectuale, în Turkmenistan mă adresam unei comunităţi cu un nivel cultural foarte scăzut (..)/ Aşa se face că, la prima reuniune de acest gen a moldovenilor din Aşgabat, prilejuită de Ziua Naţională din 2004, am întins mese cu mâncare şi băutură, am pus muzică românească la casetofon, dar nu am scăpat prilejul de a le vorbi, pe înţelesul lor, despre Unirea cea Mare din 1918. (...). În 2006, am înregistrat deja un progres vizibil în promovarea conştiinţei unităţii româneşti, cel puţin la tinerii care urmau cursurile săptămânale ţinute de soţia mea“, povestește istoricul.

 
Ziua Unirii din 2007 a avut loc în noul sediu al Ambasadei, inaugurat cu câteva zile în urmă ca ambasadă a unei ţări membră UE.
 
Oferta de burse de studii universitare în România şi acordarea cetăţeniei române au fost mijloace atractive pentru moldovenii din Turkmenistan, îndeosebi după ce a devenit sigură admiterea României în UE. Brusc, mulţi moldoveni, dar şi ruşi, ucraineni, şi‐au descoperit strămoşi cetăţeni români, depunând cereri pentru dobândirea cetăţeniei române. În cei trei ani ai misiunii mele cred că am trimis la studii universitare în România 25‐26 de tineri, din care 5‐6 au fost turkmeni, iar restul moldoveni.
 


Urmează subcapitolul „Admiterea în UE şi acțiuni culturale europene“.  Dacă  la admiterea României în NATO, era în misiune la Baku, la admiterea României în UE Tasin Gemil se afla la Așgabat. Intrarea României în UE, la 1 ianuarie 2007, nu era încă absolut sigură. Se vehiculase la un moment dat ideea sau zvonul că România şi Bulgaria urmau să fie amânate, iar în locul lor avea să fie preferată Croaţia.
 

„În orice caz, existau nişte maşinaţiuni, care nu ne erau favorabile. De aceea, acolo, departe, tocmai în Asia Centrală, căutam să susţin, atât cât puteam, aderarea noastră la data promisă. Cum am spus, veneau acolo nu puţini trimişi ai UE, cu funcţii mari sau mai mici, care puteau – gândeam eu – să influenţeze deciziile de la Bruxelles sau măcar să formeze o atmosferă favorabilă nouă pe coridoarele sediului UE sau ale Parlamentului de la Strasbourg“, punctează istoricul.

 
Prima acţiune în spirit european a Ambasadei Român ca membru deplin al Grupului UE, a fost iniţiată de soţia ambasadorului Tasin Gemil, mea, prof. Nafie Gemil, la Centrul Cultural Francez din Capitala Turkmenistanului.
 
Pe lângă problemele politice şi economice curente, care ocupau cea mai mare parte a agendei dezbaterilor grupului UE şi NATO, încă de la începutul anului 2007 a apărut  şi iniţiativa organizării unui „concert al Europei unite”, cu ocazia aniversării UE. Concertul intitulat „Ziua Europei” a avut loc, în ziua de 11 mai 2007, începând cu orele 18.00. Sala Teatrului Magtymguly din Aşgabat, de 750 de locuri, era arhiplină. A asistat şi cea mai mare parte a CD acreditat la Aşgabat, precum şi conducerile unor mari companii care operează  în Turkmenistan.
 

„Concertul a fost o reuşită, fiind prima acţiune culturală comună  a ambasadelor UE din această ţară. Cele patru ambasade au urmărit de fapt să transmită un mesaj de solidaritate şi, în egală măsură, să comunice publicului local înaltele valori ale spiritului european. Au participat invitaţii de pe listele celor patru ambasade. Noi am invitat exclusiv cetăţeni români care lucrau în Turkmenistan şi membri ai comunităţii românești din Aşgabat. Deşi oficialii turkmeni au ignorat acest concert, ziarele locale de a doua zi şi din cele următoare au publicat articole elogioase despre eveniment, inclusiv despre compoziţiile româneşti din program“, povestește autorul în subcapitolul „Admiterea în UE şi acțiuni culturale europene“.

 
Despre greutățile găsirii unui nou imobil pentru ambasada României citim în subcapitolul „Noul sediu al Ambasadei“.
 
Încă din 2005, ambasadorul Tasin Gemil a început să prospecteze piaţa imobiliară locală, desigur prin intermediul agenţilor imobiliari, care, de regulă, erau atunci intelectuali, chiar de elită, rămaşi fără loc de muncă la stat, la fel ca şi în Azerbaidjan. Şi aici, ajutorul cel mai eficient a fost tot soţia lui Tasin Gemil care mergea să viziteze clădirile propuse.
 

„În cele din urmă, au fost îndeplinite toate condiţiile legale şi, astfel, înainte de 1 ianuarie 2007, am putut să ne mutăm în noul sediu, aflat lângă Grădina Botanică din Aşgabat, pe str. Myati Kosayev nr. 122, unde se află şi acum. Inaugurarea oficială a noului sediu al Ambasadei României la Aşgabat a avut loc pe 19 ianuarie 2007. Cu același prilej am marcat și intrarea României în UE (...) Au participat aproape toţi şefii de misiuni diplomatice acreditate la Aşgabat, adjuncţii acestora, consuli şi alţi diplomaţi, unii împreună cu soţiile, circa 100 de persoane, ceea ce era un record pentru o acţiune protocolară rezervată numai Corpul Diplomatic“, dezvăluie istoricul.

 
Despre moartea lui Saparmyrat Niyazow citim în subcapitolul „Moartea dictatorului“. Vestea morţii lui Saparmyrat Niyazow, în zorii zilei de 21 decembrie 2006, nu a surprins multă lume.
 

„Funeraliile preşedintelui Saparmyrat Niyazow au avut loc în ziua de 24 decembrie 2006. Au participat preşedinţi şi prim‐miniştri, miniştrişi demnitari de rang înalt din multe ţări, care au interese în Turkmenistan. România a fost reprezentată la nivel de ambasador, ca şef şi membru de delegaţie oficială. Înmormântarea s‐a făcut în mausoleul de la complexul religios de la Kîpceak, unde erau înmormântaţi părinţii şi fraţii săi. (...) Imediat după decesul lui Niyazow, autorităţile turkmene au preluat rapid conducerea ţării şi au asigurat liniştea şi ordinea necesare pe plan intern(..) Consiliul Securităţii Naţionale şi Guvernul l‐au desemnat urgent ca preşedinte interimar pe Gurbanguly Berdimuhammedow, care îndeplinea funcţiile de vicepremier şi ministru al sănătăţii şi industriei farmaceutice. Cred că nu este lipsit de interes înţelesul acestui nume de origine turkmenă, care în traducere înseamnă «Robul de sacrificiu oferit de Muhammad»“, continuă autorul.

 
Era clar că Gurbanguly Berdimuhammedow avea să fie preşedintele ales al Turkmenistanului. Într‐adevăr, la alegerile prezidenţiale din 11 februarie 2007, preşedintele provizoriu a devenit preşedinte ales. Apoi, cum era de așteptat, a câștigat și celelalte alegeri formale. 
 
 
Urmează subcapitolul „În umbra monumentelor nu cresc lideri“. La dispariţia lui Saparmyrat Niyazow au existat unele speranţe, este adevărat destul de reţinute, privind democratizarea societăţii turkmene.
 

„Noul preşedinte şi echipa sa nu au făcut nimic altceva decât să pună numele şi fotografiile noului lider alături de cele ale vechiului lider şi să slăbească într‐o măsură strict controlată strânsoarea dictaturii şi puterea poliţiei politice. Au fost luate măsuri benefice în învăţământ şi sănătate, ca şi în relaţiile externe. Iar schimbările destul de rapide şi importante din aparatul de stat nu au urmărit decât îndepărtarea de la putere a unora dintre oamenii vechiului lider. (...) Noii conducători au declarat imediat că urmează pe plan intern linia trasată de «Marele Conducător», iar în relaţiile externe vor respecta întocmai acordurile încheiate şi vor continua să‐şi îndeplinească obligaţiile ce le revin în organizaţiile internaţionale din care fac parte“, a sublinita Tasin Gemil.

 
La 14 februarie 2007 a avut loc Sesiunea a XX‐a a Consiliului Poporului (Halk Maslahaty), convocată special pentru a valida rezultatele alegerilor prezidenţiale din 11 februarie 2007 şi de a‐l învesti pe noul preşedinte ales, Gurbanguly Berdimuhammedow. Au fost mai mulţi candidaţi la aceste alegeri, dar doar de formă.
 

„Ceremonia învestirii noului preşedinte s‐a desfăşurat pe scena imensei săli Ruhiyyet, în faţa a 2487 membri prezenţi (din 2507) ai Consiliului Poporului, a delegaţiilor oficiale străine, a CD, ziariştilor locali  şi străini. Delegaţia oficială a României era compusă din ambasador, în calitate de şef şi, totodată, de membru. În schimb, statele interesate au trimis delegaţii numeroase, conduse la nivel înalt. Au fost prezenţi preşedinţii Ucrainei, Kazahstanului, Georgiei, Tadjikistanului şi Afganistanului, prim‐miniştrii Rusiei, Turciei, Azerbaidjanului ș.a., mulţi miniştri şi alţi demnitari de rang înalt, parlamentari. Delegaţia SUA era compusă din 15 persoane, condusă de Richard Boutcher, asistentul Secretarului de Stat pentru Asia Centrală. Pierre Morel remarca pe bună dreptate faptul că statele interesate de resursele energetice ale Turkmenistanului au ţinut să fie bine reprezentate la această ceremonie. Pesemne, Guvernul de la Bucureşti nu avea nevoie de aşa ceva, de vreme ce nu s‐a gândit să trimită nici măcar un director din MAE sau MEC“, mai relatează istoricul.

 
În subcapitolul „Noua conducere“ citim despre reînfiinţată Academia de Ştiinţe, deschiderea „Internet Café”‐urilor, Au fost eliberaţi aşa‐zişii deţinuţi politici, inclusiv participanţii la atentatul din noiembrie 2002 împotriva lui Saparmyrat
Niyazow.
 

„Pe plan social, a fost îmbunătăţit sistemul de pensii afectat de „regimul Niyazow”, care urmărise prin aceste măsuri abuzive şi scăderea numărului alogenilor din Turkmenistan. S‐au făcut paşi importanţi în refacerea sistemului de asistenţă sanitară, care fusese deteriorat în vechiul regim. Construcţiile civile, industriale şi de infrastructură începute de Saparmyrat Niyazow au continuat, căci erau contracte în derulare cu firme străine“, poivestește autorul.

 

„Pe plan social, a fost îmbunătăţit sistemul de pensii afectat de «regimul Niyazow», care urmărise prin aceste măsuri abuzive şi scăderea numărului alogenilor din Turkmenistan. S‐au făcut paşi importanţi în refacerea sistemului de asistenţă sanitară, care fusese deteriorat în vechiul regim. Construcţiile civile, industriale şi de infrastructură începute de Saparmyrat Niyazow au continuat, căci erau contracte în derulare cu firme străine. (...) Spre dezamăgirea multora, inclusiv şi îndeosebi a mea, Gurbanguly Berdimuhammedow nu numai că a devenit repede un al doilea Niyazow (mai luminat, este adevărat), dar cred că l‐a şi depăşit pe acesta, în sensul că Gurbanguly Berdimuhammedow l‐a pus pe fiul său Serdar (Niyazow era supranumit Beyik Serdar/Marele Conducător (Comandant) președintele republicii, iar el s‐a pus în funcția de președinte al Sfatului Poporului, ceea ce înseamnă în fapt dictatura familiei Berdimuhammedow“, susține Tasin Gemil. 

 
Partea a doua din capitolul XII se termină cu subcapitolul „Încheierea misiunii diplomatice“. Tasin Gemil a plecat prin demisie de la postul de ambasador la Aşgabat.
 

„În MAE nu sunt obişnuite – este adevărat, în cazul diplomaţilor de profesie – asemenea acte de retragere benevolă de la un post de ambasador. Depinde cum priveşti însă problema. Sunt ambasade şi ambasade. Fără îndoială, nu m‐aş fi retras de la un post bine înzestrat şi cu personal diplomatic suficient, cum am avut, de pildă, la Baku. Dar, misiunea de la Aşgabat a fost oropsită de la început. Nu numai că m‐am confruntat cu probleme serioase, inclusiv politico‐diplomatice, pe care mi le‐a lăsat vechiul ambasador, dar în noiembrie 2004, deci după mai puţin de două luni de la venirea mea la post, consilierul economic Dan Sicoe m‐a anunţat că a fost transferat la Skoplje. (...) Toate eforturile mele depuse timp în trei ani de zile pentru reînfiinţarea postului de consilier economic au fost în zadar“, dezvăluie Tasin Gemil.

 
O altă cauză a fost promisiunea făcută de Tasin Gemil colegilor de la Universitatea Ovidius, unde, în martie 2004, fusese ales prorector cu probleme de învăţământ, de a se reîntoarce după un an sau cel mult un an şi jumătate la funcţia de prorector.
 

„De aceea, mi–a fost păstrată funcţia de prorector, deşi cerusem organizarea de alegeri pentru desemnarea unui alt coleg în această  funcţie. Mai mult, colegii din Biroul Senatului, în primul rând rectorul prof. univ. dr. Victor Ciupină şi regretatul prorector prof. univ. dr.Florea Voinea, îmi făceau chiar presiuni ca să mă  ţin de cuvânt şi să mă reîntorc cât mai repede la Universitate“, mai adaugă Tasin Gemil.

 
În Monitorul Oficial nr. 654, din 25 septembrie 2007, a fost publicat Decretul prezidenţial nr. 862, din 20 septembrie 2007, prin care era anunţată încheierea misiunii lui Tasin Gemil în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Turkmenistan. Potrivit prevederilor legale, avea dreptul să mai rămână la post încă 90 de zile, dar Tasin Gemil a plecat din Aşgabat în zorii zilei de 29 septembrie 2007. Aşa cum promisese, dorea să fie în Constanţa, la deschiderea noului an universitar. 
 

„După înregistrarea oficială a cererii mele de demisie, am informat Corpul diplomatic, mai întâi colegii din ţările UE şi NATO, despre faptul că, la 29 septembrie 2007, urmează să se încheie misiunea mea în Turkmenistan. Totodată, cu o notă verbală am înştiinţat şi MAE turkmen despre încheierea misiunii mele şi am cerut primiri de rămas bun la preşedintele ţării, la preşedintele Parlamentului, la vicepremierul şi ministrul de externe şi la câţiva miniştri de care am fost mai apropiat. Toate vizitele au avut loc, cu excepţia primirii la preşedintele Gurbanguly Berdimuhammedow, care plecase la Sesiunea ONU de la New‐York. În schimb, colegii ambasadori au fost extremi de amabili; au oferit multe lunchuri  şi dineuri în onoarea mea şi a soţiei mele. Iar în ziua de 26 septembrie 2007, am oferit eu însumi, împreună cu soţia mea, un dineu pentru membrii Corpului Diplomatic, care au participat aproape în totalitate, împreună cu soţiile; invitasem – din preţuire faţă de adjunctul meu, Silviu Damian, care rămânea şef de misiune interimar – şi adjuncţii şefilor de misiune, împreună cu soţiile. Au mai fost invitaţi doar câţiva înalţi demnitari din MAE local. Au participat unicul ministru adjunct de externe şi şeful protocolului MAE. Potrivit obiceiului, CD ne‐a oferit ca dar de despărţire un tablou pictat de un artist turkmen şi costume populare turkmene, inclusiv omare căciulă miţoasă, pe care le‐am donat Institutului de Turcologie de la Cluj‐Napoca. Cred că a fost o petrecere frumoasă şi îmbelşugată. Centrala MAE nu a fost zgârcită nici cu acea ocazie“, a mai dezvălui ambasadoril Tasin Gemil.

 
 
Volumul poate fi descărcat de mai jos. Dimensiune fișier: 37,6 MB
 
 
Citește și:
 
#DobrogeaDigitală: „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolul XII, prima parte, despre numirea lui Tasin Gemil în funcția de ambasador al României în Republica Azerbaidjan

#DobrogeaDigitală: „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolul XI, despre înființarea Universității Ovidius și numirea sa în funcția de ambasador în Azerbaidjan

#DobrogeaDigitală „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolele VIII și IX, despre Revoluția din 1989, înființarea UDTTMR și reluarea legăturilor cu patria străbună Crimeea

#DobrogeaDigitală „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolele VI și VII, despre munca la Direcția Generală a Arhivelor Statului și la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” București