#DobrogeaDigitală „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolele VI și VII, despre munca la Direcția Generală a Arhivelor Statului și la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” București

• Volumul istoricului Tasin Gemil „Un tătar din România. Amintiri, confesiuni, mărturii, evaluări ale unui universitar istoric, fost deputat și ambasador“ este dedicat relațiilor interetnice dintre tătari, turci și români, constituind un excelent studiu, documentat, despre tătari.
• În capitolul VI - „Arhivist principal în Bucureşti“, Tasin Gemil relatează despre perioada în care a activat la Direcția Generală a Arhivelor Statului, despre colegii de muncă, precum și despre editarea volumului său „Relațiile Țărilor Române cu Poarta otomană în documente turcești (1601‐1712)”, publicat de către DGAS în 1984“.
• În capitolul VII - „Pe «Nava Amiral» a istoriografiei române“, Tasin Gemil povestește despre transferul său la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, din cadrul Universității București din august 1984, dar și despre intenția de a emigra cu familia sa în Turcia.

 
Capitolul VI „Arhivist principal în Bucureşti“ are 4 subcapitole și 16 pagini:
 
- Supuşii lui „nea Vasile”
- Program guvernamental de cercetare a surselor istorice din străinătate
- Interzis să merg în Turcia
- Volum de documente turco‐osmane
 
Capitolul VII „Pe «Nava Amiral» a istoriografiei române“ are 5 subcapitole și 18 pagini:
 
- Elita istoriografiei române
- Revenirea
- Cea dintâi monografie a istoriei relaţiilor româno‐otomane
- Răzmeriţă pe „Nava Amiral”
- Pregătiri pentru plecarea definitivă în Turcia
 
 


În capitolul VI, Tasin Gemil vorbește despre transferul său la Direcția Generală a Arhivelor Statului, adică în centrala Arhivelor Naționale ale României, unde avea un salariu de 2.940 de lei plus un spor de 294 de lei. La Direcția Generală a Arhivelor Statului, autorul era încadrat la Serviciul de microfilme și xerografii.

„Mi se trimiteau de la București materialele de prelucrat, adică microfilme cu documente și cronici vechi turco‐osmane, pe care trebuia să le citesc cadru cu cadru și să fac fișe de inventar și rezumate pentru cataloage. Eram deja familiarizat cu aproape toate tipurile de scriere arabă, astfel că nu am avut probleme de muncă“, dezvăluite istoricul în capitolul VI.

„Cei de la Serviciul microfilme, cunoscători de limbi străine și paleografii, erau cei trimiși în străinătate pentru a căuta izvoare istorice referitoare la istoria românilor. (...) Lucram foarte intens în arhive, pentru a selecta numai documente valoroase și de importanță pentru istoria României“, dezvăluie Tasin Gemil.

„Până în 1990, nu am mai fost lăsat să mai merg în Turcia, dar nu am fost nici lăsat în pace. (...) În ianuarie 1986, mi s‐a deschis un nou dosar de urmărire, care a fost închis oficial abia în noiembrie 1990, fără ca aceasta să însemne și încetarea efectivă a supravegherii mele, care cred că a continuat şi în anii 2000, cel puţin atâta vreme cât vechii securişti au avut un cuvânt în SRI“, continuă șirul dezvăluirilor.

„În primul rând, prin DGAS am ajuns în București. Apoi, am fost în contact permanent cu documentele și cronicile turco‐osmane, fie și prin intermediul microfilmului. Am avut, în total, vreo patru luni de cercetări în arhive și biblioteci din Istanbul, Ankara, Izmir, Konya și Bursa, de unde am adus surse istorice valoroase. Am adunat mii de fișe din documente inedite. Pe baza unor asemenea surse, am publicat studii și articole științifice, care au fost de natură să aducă informații necunoscute până atunci și noi interpretări în istoriografia românească. Dar cea mai mare realizare a mea din perioada arhivistică cred că a fost volumul „Relațiile Țărilor Române cu Poarta otomană în documente turcești (1601‐1712)”, publicat de către DGAS, în 1984“, menționează istoricul.

„În volum sunt cuprinse 236 de documente turco‐osmane și tătărești crimeene, din care numai 12 au mai fost publicate înainte, dar și din acestea șapte erau inaccesibile cercetătorului nespecialist, iar din celelalte cinci, două au fost publicate tot de către mine. (..) Acest volum este și în prezent un model de ediție a documentelor turco‐osmane, inclusiv în străinătate. (...) Acest volum de documente se află pe pagina mea de la Academia.edu și se bucură de mare interes. Până la data de 26.02.2024/11:45, numai acest volum a fost consultat de 9.914 ori, fiind top 5%. Până la aceeași dată, toată pagina mea a atras 46.546 vizionări, iar lucrările mele prezentate acolo au fost citate de 815 ori, deși pagina mea „Academia.edu” a fost deschisă abia în 2014“, relatează Tasin Gemil.

„Mi se împlinea astfel un vis, mai bine zis un obiectiv pe care îl înscrisesem în planul meu profesional încă din perioada studenției. Fusesem impresionat încă de atunci de climatul deosebit de elevat din acest Institut academic. În Prefața ediției a II‐a și în cea a variantei în engleză a cărții mele «Românii și otomanii în sec. XIV‐XVI», apărute în 2008 și, respectiv, în 2009, scriam că sunt «mândru de prestigiul institutului academic sub auspiciile căruia» realizasem acea carte. Era vorba de Institutul de istorie «Nicolae Iorga» din București. Academicianul Profesor Ștefan Ștefănescu, directorul acestui Institut, obișnuia să‐l numească, cu nedisimulată mândrie, «Nava amiral a istoriografiei române» (...) Institutul de Istorie „N. Iorga” merita pe deplin această denumire de „Nava amiral a istoriografiei române”, dată fiind experiența lui academică și activitatea științifică a cercetătorilor care au lucrat acolo”, punctează autorul.

„Aici erau elaborate lucrări reprezentative ale istoriografiei române, ceea ce nu înseamnă că asemenea lucrări nu erau scrise și în celelalte Institute, dar Institutul „N. Iorga” dădea tonul și fundamentul“, susține istoricul.

„Lucrarea am gândit‐o în cinci volume, care urmau să fie realizate în circa 20 de ani. (...) Contractul a fost aprobat și semnat, așa cum am propus eu, adică „Relațiile dintre Țările Române și Poarta otomană în secolele XIV‐XVI. Studiu monografic”, care era, în accepțiunea mea, primul volum din marea lucrare. Era într‐adevăr un proiect deosebit de ambițios. Aveam încredere în posibilitățile mele și eram convins că îl voi scoate la capăt cu succes. Singura teamă îmi era să nu fiu blocat pe parcurs de către cei din afara științei“, punctează istoricul în subcapitolul „Revenirea“.

„În octombrie 1988, manuscrisul meu revizuit și pregătit pentru tipar a ajuns la Editura Academiei Române. Redactorul‐șef al Secției de istorie și arheologie, dna. Nina Florea, a fost cea care s‐a ocupat personal de cartea mea. Țin să precizez de la început faptul că dna. Nina Florea a făcut tot ceea ce se putea atunci pentru ca această carte să obțină aprobarea necesară pentru a fi publicată. (...) Am schimbat titlul în „Românii și Otomanii în secolele XIV‐XVI”, dar nu am introdus nicio propoziție și nicio notă cu trimitere la „opera” lui Nicolae Ceaușescu. Aceeași sugestie mi se făcuse și în 1979, la cartea mea „Țările Române în contextul politic internațional (1621‐ 1627)”, publicată tot de Editura Academiei, la sfârșitul aceluiași an 1979. (...) În cele peste 100 de lucrări ştiinţifice, cărţi şi studii, scrise de mine și tipărite, dintre care aproape jumătate au fost publicate înainte de 1990, nu există nici o referire pozitivă la numele lui Nicolae Ceaușescu. Se poate verifica!“, subliniază istoricul.

„S‐a afirmat că Elena Ceaușescu decisese desființarea Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”. Hotărârea nu a fost însă, din fericire, transpusă în practică, deoarece - se spunea - ar fi intervenit generalul Iulian Vlad, șeful Securității, care l‐ar fi convins pe Nicolae Ceaușescu de inoportunitatea unei asemenea măsuri, de natură să provoace un scandal internațional. Cu toate acestea, întregul Institut a trăit cu frică peste un an de zile, până la Cel de‐al XIV Congres al PCR, din noiembrie 1989“, îți amintește autorul.

„În primăvara anului 1988, am făcut o vizită la Ambasada Turciei la București, împreună cu soția și fiica mea, unde am completat și am semnat formularele pentru aprobarea cererii de stabilire a domiciliului nostru în Turcia. După aproape un an, am primit aprobarea pentru rezidenţă în Turcia. Numai după aceea am depus, la autorităţile române, cererea de emigrare. (...) Mă bizuiam pe mine și eram sigur că voi reuși pe plan academic în Turcia sau, poate, și în SUA. Aveam o experiență științifică destul de valoroasă și suficient de bogată, iar specializarea mea în paleografia și diplomatica turco‐osmană avea cea mai mare căutare chiar în Turcia“, mai dezvăluie Tasin Gemil.

„În cele din urmă, cred că tot Allah cel Atotputernic ne‐a venit în ajutor, exact la timp. Prăbușirea regimului comunist în decembrie 1989 ne‐a adus și nouă izbăvirea de care aveam nevoie atât de mult. Bucuria pentru mine a fost imensă, pentru că m‐a eliberat de amenințarea permanentă a Securității și a rezolvat cum nu se poate mai bine problema fundamentală a studiilor universitare ale fiicei mele. Aveam toate motivele să merg în stradă să susțin Revoluția“, a mai menționat istoricul Tasin Gemil.