Istoria Dobrogei - Bibliografie Eunapios (sec. IV) - „Istoria după Dexip” (II)

Grecul Eunapios a trăit în a doua jumătate a secolului IV la Atena, fiind retor și medic. A fost un adversar al noii religii creștine și un susținător al împăratului Iulian Apostatul (361-363). Deși a provenit dintr-o familie săracă, el a reușit să realizeze o educație enciclopedică. Opera sa „Mențiuni istorice”, care s-a păstrat parțial, este o continuare a lucrării lui Dexip (sec. III), „Cronică universală”, cu prezentarea evenimentelor dintre 270 și 404. Eunapios n-a utilizat surse primare și a abuzat de retorică în stilul literar. (ed. H. Mihăescu & Gh. Ștefan)
 
 
În Fragm. 43, tom. I, pg. 235 este reluată ideea colonizării goților de către împăratul Valens în provinciile sud-dunărene ca ajutor militar împotriva invaziilor hunilor care le luaseră locul  la nordul Dunării de Jos: . „După ce i-au primit pe aceștia, împăratul le-a împărțit vite și pământ și a crezut că are în ei un sprijin temeinic și tare ca oțelul, împotriva năvălirilor hunilor”. [Suidas, s. v. IIpoi3oXoc „sprijin”Î
 
În Fragm. 50, tom. I, pg. 245, este menționată continuarea devastării Traciei de către goți și la începutul domniei împăratului Theodosius I (378-395) „Locuitorii din Nicopolis râdeau de ceilalți traci[locuitorii diocezei Tracia] care suferiseră lucruri groaznice de teama împăratului. Ei nutreau mereu slaba lor nadejde ca vor fi ajutați, privind cum îi amenințau nenorocirile, aceasta din pricina moliciunii lor, și făcând chiar experiența lor. Căci ei nu se așteptau să li se atribuie o garnizoană militară și nici nu puneau nădejdea salvării lor in alții. Disprețuind ceea ce putea să-i ocrotească, au preferat o libertate plină de primejdii. Pe timpul lui Theodosiusbarbarii pustiau Tracia încetul cu încetul. (Extras din Cugetări" (cod. p. 284), p. 274 Mai, 79 Niebuhr].
Împăratul reformator Dioclețian(294-305) a reorganizat din punct de vedere administrativ Imperiul Roman, reîmpărțindu-l în 4 prefecturi, 12 dioceze și 101 provincii, din dioceza Tracia făcând parte și provinciile Scythia Minor (Dobrogea) și Moesia Secunda, rezultate din divizarea provinciei Moesia Inferior.


 
În Fragm. 55, tom. I, pg. 248.este evocată păstrarea de către goții colonizați în provinciile sud-dunărene ale Imperiului Roman a ereziei lui Arie, condamnată de Primul Conciliu Ecumenic al Bisericii Creștine, desfășurat la Niceea (Iznik/nord vestul Turciei asiatice), în 325:  „Nesfârșite triburi de dușmani trecuseră la început fluviul; și mai multe treceau fără sä fie împiedicate de nimeni. Într-adevăr, in mijlocul atâtor primejdii, ai noștri socoteau un câștig, în toata puterea cuvântului, să primească daruri de la dușmani. Fiecare trib aducea cu sine în căruțe odoarele sfinte strămoșești luate de acasă împreună cu preoții și preotesele lor. Dar în jurul acestora domnea o tăcere adâncă și de nepătruns, o discreție potrivita misterelor; de fapt, nu era decât prefăcătorie, pentru a lua ochii, un vicleșug spre a înșela pe dușmani. După ce cu grijă și in ascuns au îmbrăcat pe câțiva dintre ei ca episcopi, în haine care trezeau uimirea și i-au ținut ascunși, strecurându-le în suflete multă viclenie, ei i-au scos apoi la iveală și pretutindeni căutau și se străduiau să descopere partea noastră slabă, întrucât la ei jurămintele sfinte sunt călcate în picioare, pe câtă vreme împărații noștri le păzeau cu sfințenie. Era printre ei și un soi de așa-ziși monahi, care fuseseră rânduiți să imite pe monahii dușmanilor. Nu-și dădeau prea multa osteneală pentru aceasta imitație, și aceasta nu era un lucru greu de realizat, pentru că era de ajuns ca ei să îmbrace și să târască  pe pământ haine lungi de culoare închisă, dar în fundul sufletului rămâneau mai departe niște nelegiuiți. Barbarii își dădeau seama, cu o mare pătrundere, că romanii prețuiesc și admiră acest lucru. ei erau obișnuiți să-1 facă pentru a înșela. De altminteri își păstrau în mare taină, ferindu-se cât se poate mai mult, vechile lor obiceiuri sacre, pe care le țineau cu bărbăție și credință. Astfel stăteau lucrurile, iar ai noștri au mers atât de departe cu prostia, încât s-au lăsat înduplecați pe deplin și fără multă greutate, chiar și oamenii cu mintea întreagă, închipuindu-și că aceia sunt creștini și s-au pătruns de toate tainele acesteireligii.” {Extras din „Cugetări" (cod. 128, 319), p. 277-278 Mai, 82 83 Niebuhr].
 


Fragm. 60, tom. I, pg. 251. „În primii ani ai domniei lui Theodosius un neam scitic a fost izgonit din ținuturile sale de către huni și a trecut fluviul împreună cu șefii săi de triburi, care erau mai ascultai și de neam mai bun. Aceștia au început să se înfumureze din pricina cinstei pe care le-o arăta împăratul, văzând că toate atârnă de ei și au stârnit printre ai lor o mare răscoală. Unii îndemnau la dragoste și supunere în fața prosperității din imperiu, alții însă le cereau să-și păstreze jurământul făcut acasă și să nu treacă peste acele înțelegeri. Iar ei se înțeleseră să facă lucruri cât se poate de criminale și întreceau în cruzime chiar și legea morală a barbarilor: erau hotărâți să le întindă romanilor capcane în orice chip, prin tot felul de vicleșuguri, chiar dacă ar avea parte de la ei de cele mai vechi binefaceri, numai și numai să pună stăpânire pe întreaga lor țară. Acestea au fost temeiurile răzvrătirii și ei s-au despărțit în două tabere: unii erau hotărâți să facă lucruri josnice, iar alții înclinau pentru mai multa cucernicie. Dar fiecare își ascundea justificarea pornirii mânioase. Împăratul n-a încetat să-i cinstească, îi avea împreună cu el la masă și în cort și era foarte darnic cu dânșii. Căci nicăieri nu se dădeau în vileag și nu se arătau în toată goliciunea lor gândurile dușmănoase pe care le nutreau.”
Editorii români notează că de fapt era vorba despre ultimii doi ani de domnie ai lui Valens.
În literatura greco-romană din epocă era frecventă numirea barbarilor de la nord de Dunăre cu numele generic „sciți”, care fuseseră predecesorii acestora în regiune.
 
Bibliografie
L. Dindorf, HistoriciGraeciMinores, I, p. 205-274, Teubner, Leipzig, 1870.
HARALAMBIE MIHĂESCU & GHEORGHE ȘTEFAN (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoare privind istoria României, vol. II, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970 (XXXVII. Eunapios din Sardes)
 
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 


Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţulConstanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în RelaţiiInternaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și: