Istoria Dobrogei - Bibliografie Eunapios (sec. IV) - „Istoria după Dexip” (I)

• Grecul Eunapios a trăit în a doua jumătate a secolului IV la Atena, fiind retor și medic. A fost un adversar al noii religii creștine și un susținător al împăratului Iulian Apostatul (361-363). Deși a provenit dintr-o familie săracă, el a reușit să realizeze o educație enciclopedică. Opera sa „Mențiuni istorice”, care s-a păstrat parțial, este o continuare a lucrării lui Dexip sec. III), „Cronică universală”, cu prezentarea evenimentelor dintre 270 și 404. Eunapios n-a utilizat surse primare și a abuzat de retorică în stilul literar. (ed. H. Mihăescu & Gh. Ștefan)

 


În Fragm. 37, tom. I, pg. 233-234, este descrisă victoria ușoară obținută de noul împărat Valens (364-378) împotriva goților chemați în ajutor de pretendentul învins Procopius: „Pe când Valens avea parte de liniște înlăuntrul și în afara granițelor, i s-a adus știrea că este undeva în apropiere [în provinciile romane de la sud de Dunărea de Jos] o armată alcătuită din sciții pe care îi chemase în ajutor Procopius, cerându-i regelui sciților. Se spunea că ei erau plini de semeție față de cei pe care-i întâlneau și disprețuitori a tot ceea ce vedeau, pentru ca puțin le păsa de nedreptăți într-o vreme când nu exista pentru ei pedeapsă; în toate arătau silnicie, multă îngâmfare și patimă. Împăratul le-a tăiat repede retragerea înspre sciți [la nord de Dunăre] - parcă i-ar fi ținut într-o plasă - și le-a dat poruncă să depună armele. Ei le-au depus, dar și-au vădit lipsa de respect prin aceea că au răsculat satele. După ce i-a împrăștiat prin orașe, i-a lăsat sub o supraveghere îngăduitoare. Trupurile lor stârneau nedumerirea și disprețul privitorilor, deoarece erau prea înalte, prea greoaie fata de picioarele lor și prea subțiri la mijloc, întocmai ca niște insecte, după cum se exprima Aristotel. Locuitorii din orașe i-au primit în case și, dându-și seama că au de-a face cu niște slăbănogi, s-au văzut siliți să râdă de felul cum se păcăliseră. Regele sciților îi cerea pe acești oameni destoinici ai săi. Chestiunea era spinoasă și nu se putea lua ușor o hotărâre cuminte și dreaptă.. Regele susținea că ei au fost trimiși în ajutorul împăratului (Procopius), potrivit alianței și jurămintelor, pe câtă vreme împăratul [Valens] spunea că cel căruia îi fuseseră trimiși n-a fost împărat, iar el însuși nu s-a legat prin nici un jurământ. Regele mai folosea argumentul cu Iulian, că el i-a dat trupele datorită legăturii de rudenie, și atrăgea luarea aminte asupra demnității solilor. Împăratul răspundea ea solii vor fi pedepsiți, iar cei care se află de față sunt socotiți dușmani, deoarece s-au dus să dea sprijin unui dușman. Din aceste neînțelegeri s-a iscat războiul cu sciții, care prin vrednicia neamurilor părtașe la el și prin mărimea pregătirilor era de așteptat să se întindă mult și sä se desfășoare cu tot felul de întâmplări și cu o soarta nehotărâtă. Dar prin agerimea prevăzătoare a împăratului a fost dus la bun sfârșit fără nici o primejdie.” [Extras din „Solii” p. 18-19, Par., 46-48, Niebuhr].



Editorii români notează că Procopius se revoltase împotriva lui Valens în 365, când i-a chemat în ajutor pe goții de la nord de Dunăre, fiind citat în acest sens contemporanul lui Eunapios, romanul Ammianus Marcellinus (XXXVI, 5-10)  (sec. IV).

În literatura greco-romană din epocă, numirea barbarilor de la nord de Dunăre, în acest caz goții, cu numele vechilor lor predecesori sciți în zonă era frecventă.
 
În Fragm. 42, tom. I, pg. 237-238, este descrisă acceptarea goților de către Valens în provinciile sud-dunărene, după ce aceștia fuseseră zdrobiți de sălbaticii huni în 376 și revolta acestora împotriva romanilor: „Sciții au fost înfrânți și măcelăriți de către huni  și aproape nimiciți, iar cei prinși au fost uciși împreună cu femeile și copiii lor. Și nu era nicio măsură în cruzime și omoruri. Mulțimea care s-a strâns la un loc, pornind să fugă, număra aproape două sute de mii, în afară de bărbații în puterea vârstei care se adunaseră pentru luptă. Deci după ce au fost înfrânți, ei stăteau pe malul Dunării și întindeau de departe mâini rugătoare, cerând prin strigăte jalnice îndurare, ca să poată trece dincoace [în Imperiul Roman]. Ei își plângeau soarta și făgăduiau că vor da ajutor în războaie. Romanii , ale căror trupe se aflau orânduite pe țărm , au răspuns ca nu pot face nimic fără știința împăratului [Valens]. De aceea a fost încunoștiințat împăratul. În sfatul împărătesc, s-a vorbit mult în contradictoriu și s-au adus o mulțime de argumente în sprijinul celor două păreri. Iar împăratul s-a hotărât să-i primească. Într-adevăr, el își pizmuia oarecum părtașii la domnie, anume fiii fratelui său, cum am mai spus-o. Aceștia socotiseră de bine să împartă domnia între ei, la împărțeală nemaiținând seama de unchiul lor. Din pricina lor și pentru a spori cu mult puterea romanilor, împăratul a dat poruncă să-i primească, numai să depună mai întâi armele. Dar înainte ca el să fi îngăduit trecerea, sciții mai îndrăzneți și mai obraznici au hotărât să treacă cu sila, Însă au fost înfrânți. Acei care au nimicit această parte a sciților au fost îndepărtați de la comandă. Și erau în primejdia de a fi executați, pentru că omorâseră dușmani. Iar cei care se bucurau de trecere pe lângă împărat și multă putere își băteau joc de ei, spunându-le că se pricep la război aveau și strategie, dar nu înțeleg nimic în politică. Iar împăratul le-a trimis vorbă din Antiohia [Antakya/sud-vestul Turciei asiatice] să-i primească mai întâi pe tinerii nepotriviți încă pentru arme, să-i dea în seama stăpânirii romane și să-i păstreze sub pază ca ostateci;  să stea de strajă pe țărm și să nu îngăduie trecerea bărbaților înarmați și nici să nu le pună la îndemână bărci, până nu părăsesc armele și trec neînarmați. Dar între cei rânduiți pentru aceasta treabă s-a iscat tulburare. Unul se lăcomea când vedea un tânăr frumos și cu pielea albă, altul se înduioșa de femeia chipeșă a prinșilor de război, altul se lăsa cucerit de o fecioară, iar altul era copleșit de mulțimea darurilor. Este vorba de țesături de in și covoare cu ciucuri de ambele părți. Fiecare se gândea doar cum să-și umple casa cu sclavi și pășunile cu păstori, sau cum să-și astâmpere setea de plăceri, pentru că o puteau face. Biruiți, așadar, printr-o înfrângere rușinoasă, care vădea foarte marea lor nelegiuire, i-au primit împreună cu armele, ca pe niște vechi binefăcători și izbăvitori. Iar aceea au dobândit fără luptă un lucru de mare preț. Și nenorocirea de la ei de acasă le adusese fericirea, deoarece în locul părăginei și a pieirii din Sciția  [de la nord de Dunărea de Jos], ei primiseră acum cârmuirea romană. În curând apucăturile lor barbare se arătară în că1carea cuvântului dat și a jurământului. Cei care nu luptau au fost trecuți în grabă, cu multa grijă a celor care chibzuiseră astfel, și au fost răspândiți prin diferite ținuturi. Puteau fi văzuți sclavii, femeile și copiii lor: aceștia purtau insigne regești, iar femeile se înfățișau mai delicate decât pot fi prizonierele. Copiii și sclavii alergau în aer curat, creșteau voinici și mișuna pretutindeni neamul dușmanilor. Poveștile de demult ne spun ca în Beoția [Grecia centrală] și Colhida [Crimeea/Ucraina] au fost semănați dinți de balaur, iar din sămânță au crescut bărbați înarmați. Întâmplările din timpul nostru au aruncat lumină asupra acestui mit și 1-au făcut să fie înțeles. Nu apucase bine să fie zvârlită sămânța neamului scitic în imperiul roman, asemenea dinților de balaur, că au și pornit să se umple toate de furie, de nebunie și de măceluri din pricina acestor copii care erau buni pentru luptă înainte de vreme. Înflorirea puterii și vredniciei sciților i-a îndemnat repede la răscoală și luptă, mai degrabă împotriva celor care i-au primit decât împotriva celor de unde veniseră. Și ei au îndrăznit lucruri cu mult mai groaznice și mai tragice decât cele pe care le înduraseră. Într-adevăr, întreaga Traci și tot ținutul vecin, Macedonia și Tesalia, erau atât de înfloritoare și tot atât de lăudate, încât cuvintele ne lipsesc pentru a le descrie. Aceasta ajunsese deci atât de îmbelșugată, atât de plină de lume și dăruită cu atâți bărbați destoinici, când iată că răscoala trădătoare și nebunească a sciților, pornită pe neașteptate și răspândită repede, de îndată ce aceștia an trecut fluviul, a cuprins-o și a învăluit-o în așa fel în vălmășagul nenorocirilor, încât față de suferințele tracilor [locuitorii diocezei Tracia] și prăzile proverbiale ale moesilor [locuitorii provinciei Moesia Secunda din dioceza Tracia] puteau fi socotite drept floare la ureche. Ei an găsit cu cale să se răzvrătească într-o vreme când lipseau trupele de apărare și când mulțimea lor părea înspăimântătoare pentru niște cetățeni lipsiți de apărare și fără arme, iar omorurile săvârșite de ei in ținuturi biruite goliră țara de oameni. Se ajunsese până acolo încât tot atât de înspăimântați erau romanii de teamă la auzul numelui sciților ca și sciții la auzul numelui de huni. Cele câteva orașe de acolo, care pot fi numărate pe degete, s-au salvat și se mai salvează încă îndărătul zidurilor și a întăriturilor; țarinele au fost însă, în mare parte, pierdute și sunt acum pustii și părăsite din pricina războiului. Când a putut afla de aceste cumplite nenorociri, împăratul a încheiat o pace silită cu perșii [iranienii], s-a învinovățit groaznic pe sine că făcuse greșeala să-i primească și, nespus de înfuriat, a pornit la luptă, trimițând înainte călărimea saracenilor spre a se împotrivi barbarilor. Căci aceștia ajunseseră până la Constantinopol [Noua Romă/Istanbul] și se pregăteau să se urce pe ziduri, după ce-l împresuraseră, mai ales ca nu vedeau în preajma lor nici un dușman care să-i oprească, iar inimile lor erau gata pentru orice fărădelege. De aceea este lucru vădit că in clipa aceea norocul a cârmuit bine oștile romanilor. [Extrase din „Soliile”, p. 19-21 Par., 48-52 Niebuhr].



Împăratul reformator Dioclețian (294-305) a reorganizat din punct de vedere administrativ Imperiul Roman, reîmpărțindu-l în 4 prefecturi, 12 dioceze și 101 provincii, din dioceza Tracia făcând parte și provinciile Scythia Minor (Dobrogea) și Moesia Secunda, rezultate din divizarea provinciei Moesia Inferior.
 
Bibliografie
L. Dindorf, Historici Graeci Minores, I, p. 205-274, Teubner, Leipzig, 1870.
HARALAMBIE MIHĂESCU & GHEORGHE ȘTEFAN (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoare privind istoria României, vol. II, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970 (XXXVII. Eunapios din Sardes)
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 


Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei - Bibliografie: Theodoretos (sec. V) - „Istoria bisericească”, „Terapeutice”