Ziua etniei tătare „Istoria este învățătura cea mai importantă despre OM!”

Pe 13 decembrie, sărbătorim ziua tătarilor din țara noastră, etnie originară din Crimeea, stabilită în România în urmă cu peste opt secole.
Ziua aleasă pentru celebrare este legată 13 decembrie 1917, când parlamentul tătarilor crimeeni a proclamat Republica Populară Crimeea și a aprobat Constituția.
Proiectul de lege privind consacrarea zilei de 13 decembrie ca sărbătoare a celor 25.000 de tătari trăitori în România a fost adoptat de plenul Camerei Deputaților în urmă cu 14 ani, în noiembrie 2006.

Confundați de Occident, timp de sute de ani, cu mongolii, și acuzați astfel de cele mai crude atrocități din istorie, tătarii au purtat, pe nedrept, un blam care s-a perpetuat secole de-a rândul printre creștini și chiar printre musulmanii din Orientul Mijlociu și Apropiat, care au susținut că „înapoierea” lor istorică se datorează în exclusivitate intervenției tătarilor.

Este unul dintre motivele pentru care profesorul Tasin Gemil a propus, în recentul său volum „Pe drumurile istoriei”, ca denumirea de tătar să fie înlocuită cu cea de „kîpceac”, pentru a nu se mai crea confuzii istorice și a se recunoaște meritele unei comunități care a dat, României și lumii întregi, personalități de impresionantă valoare.

Și apropo de personalități, vom reda în continuare câteva însemnări ale scriitoarei constănțene Güner Akmolla, pe marginea importanței menținerii vii a istoriei și a oamenilor care au marcat-o. Este rememorat, în acest context, militantul naţional şi omul de cultură Negip Hagi Fazîl, a cărui operă a reprezentat deschiderea spre modernism a literaturii tătare:

Istoria este învățătura cea mai importantă despre OM! Memoria trecutului înseamnă demnitatea prezentului și siguranța viitorului.
Omenirea are nevoie de cunoaștere și de prețuire a memoriei celor care s-au jertfit pentru ideal și dreptate. Adevărul se găsește în cuprinsul acestor două mari calități umane de la începuturi și până dincolo de marginile existenței. Poporul care nu-și cunoaște și nu-și prețuiește istoria, își va pierde viitorul. Satul Tătaru (Azaplar, de la azap, șerbi ai armatei otomane), comuna Comana (Mustapaș de la Mustafa Șah, probabil întemeietorul localității tot din vremea otomanilor) în perioada interbelică a devenit „capitala culturală a diasporei tătare”, aici adunându-se refugiații din Asia Centrală aflată sub ocupație bolșevică și sub teroare stalinistă. Aș dori să fac doar mențiunea că la data de 17 aprilie 1938 un număr de 36 de mari oameni de cultură tătari au fost împușcați la ordinul guvernul sovietic în orașul Aqmescit/Simferopol.
Diaspora, formată din tătari crimeeni, din Kazan, Bașkiria, din zona Edil (Volga) – Ural, din Caucaz, Turchestan și Daghestan, Cazachistan, China, se întâlnea la Azaplar via Turcia pentru a discuta istorie, literatură și de ce nu, politică patriotică.

Am numărat pornind de la amintirile celui mai mare fiu tătar al Dobrogei, avocatul Mustegep Fazîl-Ulkusal, frate cu Negip (mama lor fiind sora mai mare a bunicii mele materne), un număr de 32 de personalități din întreaga lume turcă și tătară vizitând satul- metropolă. La Azaplar trăiau boierii noștri, mîrza și celebi, fiii acestora studiind la Seminarul Musulman Teologic din Medgidia, apoi la mari universități din lumea orientului. În închisorile comuniste am avut 153 de intelectuali, cea mai mare parte erau din Azaplar, intelectuali și moșieri, precum și două doamne, sora lui Negip, Salya, prima noastră poetă, și soția aceluiași, Sultan, eliberate din Mislea, după 5 și respectiv 8 ani de cumplite privațiuni.

Negip Hagi Fazîl este considerat eroul național tătar! S-a născut la Azaplar în data de 17 aprilie 1906 ca fiu al hagiului Fazîl, cunoscut în toată Dobrogea ca „tătarul cu cap de neamț”. După plecarea lui Mustegep la Berlin și în Turcia, el a fost ales să conducă Organizația pentru Eliberarea Crimeii, în cursul activităților dovedind demnitate și spirit de sacrificu. S-a dedicat ocrotirii și ajutorării refugiaților crimeeni rămași în România până la arestarea și omorârea sa.
A fost arestat la data de 17 octombrie 1948 și a fost înmormântat la 22 octombrie 1948, în cimitirul satului natal. Militant neobosit a fost și în domeniul cultural, scriind poezii, eseuri, nuvele, conferințe, piese de teatru (pe care le-a regizat, precum contemporanii săi tătari ) și culegând folclor. Om de cultură, a creat o opera vastă și a susținut revistele epocii sale, „Emel” (România), „Calea Națională” (Berlin).  Din evocările tatălui meu, hogea, poetul și patriotul din Aqbaș/Albești, știu că a inițiat și a desfășurat activități culturale, având întotdeauna „buzunarul deschis”. La Centenarul nașterii, în anul 2006, i-am dedicat poezia bilingvă Saygî/Omagiu:

El a fost creat din durerea neamului şi din a patriei jertfire!
El a ars pentru patrie, azvârlind pământul în stelele nadire…
Duşmanului el i-a spus că noi în istoria lumii existăm,
„Vrem Crimeea“ în fapt, focul eroic prin el îl proiectăm.
 
Destinului tragic al neamului tătar război a declarat
Şi a trudit pentru ai lui până ce inima de iubire a cedat.
E jertfa eroică născută din sângele patriotului curat
Pentru prigoana nedreaptă a neamului său veşnic trădat.
 
Noi suntem astăzi iarăşi în Crimeea, în Dobrogea suntem,
Oriunde noi suntem, ideea de neam tătar o spunem.
La 42 de ani, Negip cel tânăr, trăieşte EROİCA,
Sufletul său îi cere pentru neamul lui salvarea…
 
Benefic centenar e ziua ta pentru ai tăi tătari!
Nu am pierit şi astăzi cuvântul tău deschide nou hotar
O sută de ani îţi cântăm noi azi, o mie poate,
Tu dă-ne, dă-ne Patria, de dincolo de moarte!


Operele sale reprezintă deschiderea spre modernism a literaturii tătare. Stabiliţi în Dobrogea în valuri succesive, ultimul val aparţinând, se pare, epocii războiului crimeean (1853), tătarii au adus odată cu aurul strămoşesc şi cântecele, poemele, proverbele, zicătorile, tot ce înseamnă literatura orală şi scrisă, literatura de care putem vorbi chiar din secolul al XII-Iea. Cele două poezii, Ruga şi Fiicei tătarului, sunt excelente arte poetice în care poetul îşi exprimă crezul artistic strâns legat de crezul naţional şi politic.


Piesele de teatru constituie documente literare, istorice, etnografice, lingvistice. Prima piesă, Crimeea, are în centrul său epic o pagină tragică din istoria tătarilor crimeeni, anume pierderea patriei şi pribegirea în alte zone locuite de conaţionali. Deşi acţiunea piesei se desfăşoară într-un sat dobrogean, în perioada interbelică, memoria personajelor stă sub semnul amintirii patriei-mamă, însorita Crimee, pe care o evocă în cântece şi în cultul căreia îşi cresc copiii. Cei doi tineri, Kerimgean şi Mensulu, cu nume arhaice, „fiii“ unor bunici născuţi în Crimeea, află cu uimire din evocările părinţilor datele interesante ale istoriei lor, tatăl lor evocând într- o limbă poetizată prin zicale şi expresii populare legenda Kok Koz Bayar, în traducere Boierul cu ochi albaştri. Ei află că tătarii crimeeni şi-au părăsit vetrele luând focul pe care îI păzesc ca „să nu se stingă, pentru că este foc adus din Patria lor, Crimeea!“ în acest gest al păzirii focului „sfânt“ identificăm o rămăşiţă a şamanismului strămoşesc, focul simbolizând viaţa, dar şi speranţa reîntoarcerii…„avdet” pe limba noastră.

Conflictul principal al piesei îI reprezintă drama dezrădăcinării, precum și cel social, lupta veşnică dintre sărac şi bogat.Voi exemplifica prin două citate definitorii pentru gândirea şi simţirea patriotică a militantului naţional şi a omului de cultură Negip Hagi Fazâl. Bătrânul Kurtveli „predă“ copiilor săi o lecţie de istorie în actul I al piesei: „Fata mea, Patria noastra de origine este Kârâm -Crimeea. Noi am fost creaţi din pământul şi din apa acelui ţinut. Am fost născuţi pentru acele locuri. Dar destinul crud ne-a împrăştiat în aceste ţinuturi îndepărtate. Ne-a despărţit pe noi de pământul îmbelşugat şi de apa ei cea dulce.“ (pag.29, act. I). Cuvintele bătrânului Kurtveli sunt gândurile atât de dramatice şi atât de scumpe scriitorului şi eroului nostru naţional, care a murit după cinci zile de torturi la Siguranţa constănţeană în octombrie 1948, când avea doar 42 de ani!

Al doilea fragment pe care l-am selecţionat cuprinde conflictul social proiectat în istorie. Preocupată de destinul de argat al fiului ei, mama, Hagitotay, evocă pe marii moşieri tătari din Crimeea, duşmanii propriului popor: „Atunci un boier (bay) stăpânea 30-40 de sate, iar cei mai bogaţi erau Caraşaischi şi Muhamed, care aveau în stăpânire câte 96 de sate. Când porunceau, populaţia satelor se supunea întocmai, ca în zicala, la porunca culcă-te, se culca tot satul, la porunca scoală-te, se sculau toţi. Cum spuneam, ei erau un fel de Allah al satelor lor. Sărmanii ţărani trudeau doar pentru mâncare! Copiii ţăranilor nu erau lăsaţi să studieze în şcolile cele mari din lume. De ce? Nu erau de acord bogătaşii. Da, „copiii sătenilor vor studia, vor înţelege nedreptatea săvârşită de mine, se vor răscula împotriva mea, aşa gândeau în teama lor bogătaşii.“ (pag. 31 ).Testamentul bătrânului Kurtveli este zguduitor, incluzând drama familială în cea naţională. În acelaşi timp este testamentul unui luptător: „să nu te întristeze nenorocul epocii!“ Credincios supus, bătrânul Kurtveli, în clipa morţii îl desfide şi pe Hogea cel lacom: „Pentru voi, o gâtuire şi o spălare să fie doar!” spune el referindu-se metaforic (limba tătară este o limbă poetică) la munca pentru bani a preotului musulman. Muribundul Kurtveli cere un singur lucru copiilor săi: „să rămână adevăraţi tătari!“

Celelalte două piese redau vechi obiceiuri tătăreşti legate de peţit şi de căsătorie, aspecte din viaţa satului tătăresc, critică moravuri, închistarea în menţinerea unor tradiţii neconforme cu epoca, militează pentru modernism. Un peţitor precum Alimseit învârteşte destinele tinerilor, iar în piesa Geaş fidanlar,  Tinere mlădiţe, flăcăii săraci îmbătrânesc neputând să se căsătorească din cauza unor condiţii materiale grele, cum ar fi organizarea de nunţi tradiţionale, plata pentru mireasă, ş.a.

O pagină de etnografie tătărească este eseul folcloric Kiew Konuşmasî, în traducere Nunta mirelui. Acest  eseu evocă şi dezbate istoric, social, politic, obiceiurile nunţii tătăreşti, prezentând „mirele“ ca personaj mitic, ce traversează pragul unei vieţi noi. Autorul descrie aceste momente ale nopţii mirelui în procesul nunţii tradiţionale, în relaţie cu destinul ţării, cu destinul naţiunii sale. Negip Hagi Fazâl accentuează caracterul democratic al sistemului de viaţă statală prin cele două simboluri, „Mâna dreaptă şi Mâna Stângă“, întrebându-se cu motivată mândrie naţională dacă şi alte popoare au cultivat democraţia într-un asemenea simbol etnofolcloric.

Prin viaţa şi lupta sa pentru drepturile poporului său la o viaţă liberă şi demnă, prin jertfa şi opera sa, poetul, dramaturgul, militantul Negip Hagi Fazâl reprezintă o personalitate marcantă a poporului său.
 

Sursa foto: uniuneatatara.ro


Citește și :

#citeșteDobrogea: Genghiz Daggî - „El a avut Crimeea mereu în fața ochilor săi”
 

#citeşteDobrogea: Puţină istorie. Epopeea Crimeii