#DobrogeaDigitală Interviuri de colecție. Virgil Coman în dialog cu Ioan Popișteanu

Acest memorabil interviu cu bibliologul Ioan Popișteanu a fost realizat de regretatul istoric și publicist Virgil Coman la jumătatea lunii martie a anului 2012, în cadrul emisiunii „Călător printre dosarele vremii” realizată de Virgil Coman la postul „Litoral TV” Constanţa și face parte din cuprinsul albumului „In Memoriam Ioan Popișteanu. Ex Libris”. Transcrierea şi adaptarea îi aparțin lui Sorin Roşca.
  

Virgil Coman: Bună seara, dragi telespectatori. Iată-ne la o nouă emisiune „Călător printre dosarele vremii”. Invitatul nostru din această seară este domnul Ioan Popişteanu, încă director al Bibliotecii Centrale Universitare Constanţa. Bine aţi venit, domnule Ioan Popişteanu!
 Ioan Popişteanu: Mă bucur că sunt prezent aici, la emisiunea dumneavoastră şi sper să spunem amândoi lucruri interesante...
 
– Şi eu sper, mai ales că în ultimii ani ne-am întâlnit de mai multe ori şi de fiecare dată mi-aţi oferit informaţii extrem de interesante şi foarte puţin cunoscute de publicul larg. Ştiu că sunteţi un fiu al Dobrogei, născut în anul 1942 în localitatea Dorobanţu, judeţul Tulcea. Aţi urmat cursurile prestigiosului liceu „Spiru Haret” din Tulcea, după care Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. După absolvire, prin repartiţie guvernamentală, aţi ajuns la Constanţa. Haideţi să discutăm puţin despre acestea.
   – Fiindcă aţi început cu Tulcea, vreau să vă spun că anul trecut (2011) în toamnă, am împlinit 50 de ani de la absolvirea liceului „Spiru Haret”. Cu acest prilej am avut o emoţionantă întâlnire cu foştii colegi şi am stabilit ca, cei din generaţia noastră, să ne întâlnim acolo în fiecare an.   Eu sunt dobrogean, deşi bunicii au venit aici cu turmele în transhumanţă... La origine deci sunt ardelean. Oricum, începând cu clasa a II-a, iată-mă la Tulcea, la „Spiru Haret”, care avea pe atunci şi ciclu primar. Am absolvit liceul în anul 1961. Hotărâsem să urmez Facultatea de Drept Internaţional. Ţin minte că eram foarte mulţi înscrişi, 120 de candidaţi din toată Dobrogea. Până la urmă, din 120 au rămas 80, din 80 au rămas 12, apoi din ăştia 12, doar 4. Fireşte, m-am pregătit temeinic pentru admitere. În ziua primului examen m-am dus la Facultate, la Secretariat, dar surpriză! Secretara îmi spune că dosarul  meu este într-o încăpere alăturată. Intru şi dau de un colonel de grăniceri, care mă şi ia în primire: „Aa, poftiţi, poftiţi, veniţi la noi...!”. Eu surprins: „Staţi, domnule, eu am venit pentru altceva aici...”. M-au forţat până la urmă să fac şcoala de ofiţeri de grăniceri. N-aveam nici-o legătură cu aceasta, dar n-au vrut să-mi dea nici-un document pentru a mă putea înscrie la o altă facultate. Am plecat urgent la Tulcea. Între timp primisem acasă opt ordine de încorporare! Uite aşa am ajuns la Mangalia. M-au luat cu arcanul. Exact cu arcanul! Am făcut armata doi ani la Marină...

– ... Şi v-aţi îndrăgostit de mare...
– Nu, nu, eu făcusem sport de performanţă, caiac... Acolo erau peste 3600 de recruţi din care au fost selecţionaţi 80 pentru Ansamblul artistic „Albatrosul”. Am fost ales şi eu (sportivii erau necesari pentru echipa de piramide), mai ales că fusesem solist în corul liceului şi făcusem şi dansuri populare. Armată aproape că n-am făcut. Fiindcă venisem cu două săptămâni întârziere, nu mi-au dat nici măcar puşcă. Mergeam alături de pluton şi căram lădiţa comandantului... Cu ansamblul „Albatrosul” însă am avut mari satisfacţii, mai ales că-l aveam ca dirijor pe marele plut. adj. Hudiţeanu. Am obţinul locul I pe armată, am susţinut multe spectacole în ţară şi la Odessa. Când a venit Hruşciov în România, s-a organizat un spectacol la Sala Sporturilor. A venit Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Hruşciov. Înainte de asta am fost selecţionat într-o grupă de 12 militari şi un sergent şi ne-au dus să întâmpinăm trenul oficial care venea de la Bucureşti. Cu un sfert de oră înainte a venit la noi Ceauşescu şi ne-a controlat peste tot... Pentru mine armata nu numai că a fost frumoasă, dar m-am şi specializat timonier girobusolist calificat.

– Ce s-a întâmplat după armată?
  – Am devenit student la Bucureşti...
 
– În timpul facultăţii, aţi avut profesori care v-au marcat într-un fel destinul?
   – Da, sigur că da. L-am avut profesor pe marele Dan Simonescu, apoi pe Barbu Teodorescu, dar şi pe alţii, din rândul doi, să zicem, dar care erau oameni de mare cultură. Ei mi-au înlesnit accesul la Fondurile Speciale ale bibliotecilor şi chiar la Academia Română, unde nu intra chiar oricine... Era jenant. Mergeam la Academie, la Bibliotecă, la Fondul de Manuscrise, pentru care aveam un permis special. Era o sală cu patru mese. Atât! Ne duceam dimineaţa, luam ce luam spre lectură şi pe la ora 9-10 apăreau marii academicieni: Rosetti, Cazacu, Graur... Fireşte, eu ieşeam, lăsam masa liberă. Mergeam în parc, mâncam un covrig, citeam din ceea ce-mi notasem. Dar cum am ajuns la Constanţa?    La terminarea facultăţii, mă trezesc chemat la Bălan, care era ministrul învăţământului. Acesta era prieten cu primul rector al fostului Institut Pedagogic, domnul Paul Borcea. Eu deja intrasem în redacţia ziarului „Scânteia” şi eram disputat de toate marile Biblioteci Centrale Universitare din România...

– Da, da, repartiţia se făcea în funcţie de media de absolvire a facultăţii...
   – Eu terminasem al doilea. Primul fusese fenomenalul Constantin Emil Bucescu. L-aţi auzit şi la Constanţa. A ţinut conferinţe la Teologie, a ţinut foarte multe conferinţe la Universitate... El mi-a schimbat destinul. Terminasem armata şi m-am dus să-mi depun dosarul la Facultatea de Filologie. Într-o seară am trecut pe la afişier, curios să văd cam câţi candidaţi erau pe un loc. Erau  vreo 14... Acolo, la liste, l-am întâlnit pentru prima dată pe Constantin Emil Bucescu, care se trage din Eminescu. Are o istorie întreagă, cărturar fantastic, teolog desăvârşit, a ţinut cursuri de patristică, genial, ce să mai vorbim! V-am spus că el mi-a schimbat destinul. Cum deja ştiţi, eu mă pregătisem pentru Drept Internaţional. Dosarul mi-a fost blocat, aşa că am hotărât să mă înscriu la Educaţie Fizică. Disciplinele se anunţau cu 12 ore înainte. La afişier m-am întâlnit cu dl. Bucescu şi am plecat împreună să vedem un spectacol la Operă. De acolo ne-am dus la un restaurant. Am stat de vorbă şi m-a uimit. Era cu adevărat genial! A doua zi am scos dosarul de la Educaţie Fizică şi am intrat la Litere...

– Deci, până la urmă domnul Bucescu a fost cel care va convins să urmaţi cursurile Facultăţii de litere...
– Da. Sub aripa acestui om cu patru licenţe am crescut. Om de valoarea lui încă nu am întâlnit, nici chiar în pleiada marilor mei profesori! Odată, invitat de Înalt Prea Sfinţia Sa Arhiepiscopul Tomisului, a vorbit la Casa de Cultură o oră în limba germană despre Rainer Maria Rilke, apoi încă o oră în limba română. În sală, nu ştiu dacă erau zece care înţelegeau germana. Eu nu ştiu o boabă... M-am luat de el, cred că l-am şi deranjat puţin, dar i-a trecut. Apoi a recitat... Ştia Eminescu aproape integral, Blaga, Voiculescu, Radu Gyr. Că veni vorba, tot prin el am ajuns şi la Radu Gyr. Am avut o şansă fantastică...
 
– Asta când se întâmpla?
   – După ce am terminat facultatea. El m-a introdus în familia respectivă. Dar îmi zicea: „Ştii, nu mergi cu mine, e Radu Gyr!...”. Eu intram o oră, două, în vreo cârciumioară, luam o cafea, până la urmă şi-o friptură. Într-un târziu apărea şi el, după care discutam o noapte întreagă despre literatură...   Deci, iată că am ajuns la Constanţa. Trebuie să mă întorc puţin la relaţia Bălan – Paul Borcea. Acesta din urmă îmi spusese: „Vino aici, facem universitate la Constanţa...”. Eu nu eram legat în mod special de acest oraş. Dar în acea perioadă mă căsătorisem, şi dacă tot m-au chemat la ministru pentru a accepta un post la Constanţa, mi-am zis: Ia să mă duc până la mare să văd ce-i pe-acolo. Şi am venit la Constanţa. Era mai sau iunie. Ministrul mă avertizase: „Nu stai de vorbă decât cu rectorul. Nu cu prorectorul, cu nimeni!”. L-am aşteptat o oră, două, m-am dus pe malul mării, fiindcă era aproape de sediul fostului Institut Pedagogic, şi iată-l, în sfârşit, venind. M-a primit în birou, m-a servit cu o cafea, cu un whisky mic, a început să turuie că „Vii, facem, dregem”. Eu am rămas într-o expectativă prudentă: „Bine, domnule rector, să vedem cam ce putem face...”. Avea vreo 63.000 de volume la bibliotecă, numai sociologie, socialism ştiinţific şi literatură rusă, după moda vremii. M-am îngrozit ce era acolo! După ce mi-a prezentat instituţia, ne-am reîntors în birou şi m-a întrebat: „Ei, ce zici tinere?”. „Nu ştiu ce să zic, domnule rector, am să mă mai gândesc”. Am plecat la Bucureşti. La repartiţie, m-am trezit cu o chemare de la ziarul „Scânteia”, care la acea vreme era tare de tot. Nu oricine avea o asemenea şansă... În acelaşi timp era şi o scrisoare de la rectorul Paul Borcea, prin care mă solicita pe mine şi pe soţia mea la Constanţa. Când am intrat în Comisie, îmi zic ăia: „Aaa, mergeţi la Constanţa... Formidabil!”. Eu: „Staţi aşa, că pot să-mi iau post în Bucureşti oriunde...”. Ăia s-au blocat. Erau însă nişte pile mari acolo, era sora unei asistente, altele vreo două, trei, şi mă „împingeau” pe mine, uşor, uşor mai jos. Le zic: „Ei bine, o luăm conform legii. Îmi iau post în Bucureşti, unde vreau!”. Ăia, nimic! „Mai gândeşte-te. Mai chibzuieşte, mai consultă-te cu noi...”. Patru ore am stat la Comisie. Când m-am dus la afişier, nu mai erau nici listele. Mă consult cu soţia, mă consult şi cu Bucescu, mă reîntorc în sală şi le zic: „Îmi dau seama că sunt prea mic pentru războiul ăsta, dar o să încerc să-mi fac dreptate. O să merg la Constanţa...”. Şi uite aşa am ajuns aici. De atunci a început pentru mine o luptă formidabilă. Din cele 63.000 de volume am topit o mulţime, de-au mai rămas cam vreo 14-15.000. Am început să alerg prin ţară, unde aveam foarte mulţi prieteni profesori, ajunşi directori în mari biblioteci,  de la Academia Română, la Bibliotecile Centrale Universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova, şi am început să îmbogăţesc fondul de carte...

– Haideţi să punctăm puţin. În anul 1961, odată cu Institutul, se înfiinţează şi Biblioteca acestuia. Dumneavoastră aţi venit la Constanţa în anul 1968 şi aţi fost instalat în funcţia de director al acestei Biblioteci. A urmat o perioadă de reorganizare a instituţiei pe care o conduceaţi. Care sunt cele mai vechi şi mai preţioase cărţi pe care le-aţi achiziţionat pentru Biblioteca Centrală Universitară din Constanţa?
– Cum v-am spus, am topit toate cărţile fără valoare şi, într-un an şi jumătate, am adus, prin transfer, cam 300.000 de volume. Dar ce cărţi, ce colecţii speciale! Deşi nu erau fonduri pentru achiziţie de carte, cum, necum, am reuşit să aduc cărţi fundamentale pentru cultura română. În acelaşi timp am dezvoltat şi sistemul de achiziţii curente, cu cele 21 de edituri care existau pe atunci în România. Am început să dezvolt şi fondul de carte străină. În clipa de faţă fondurile sunt limitate, pentru că Universitatea s-a mărit şi dezvoltat, astfel că s-a trecut pe autofinanţare. Atunci însă am reuşit să achiziţionez cea mai veche carte românească, Cazania lui Varlaam, care nu se găsea în Dobrogea, dar şi Noul Testament de la Bălgrad şi Bonfinius (cu 8000 de lei la vremea aceea), carte de căpătâi a stolnicului Miron Costin, care vorbeşte despre romanitatea românilor de la Pontul Euxin, el fiind cronicarul regelui Matias Corvin.

– Ar fi interesant de ştiut cum şi de unde le-aţi achiziţionat...
– Intrasem în relaţie cu anticarii din Bucureşti, dar pe acestea le-am cumpărat din biblioteci particulare. Cu cine credeţi că m-am bătut atunci pentru ele, ca să le aduc la Constanţa, oraş care din acest punct de vedere era în epoca de piatră, şi aia necioplită...? M-am bătut pentru ele cu Zaharia Stancu şi cu Adrian Păunescu! Ei voiau să le cumpere, dar am reuşit să-i înving, mergând mână în mână cu anticarii, pe care-i convinsesem de importanţa ca aceste valori să ajungă într-o bibliotecă universitară. Fireşte, aceste eforturi au avut continuitate de-a lungul a peste patru decenii. Azi sunt aici peste 150 de titluri fundamentale, peste 1000 de ediţii princeps cu autografe. Avându-l alături pe domnul Constantin Zamfir, director al Bibliotecii Judeţene Constanţa, (fie-i ţărâna uşoară!), am adus şi primul incunabul în Dobrogea, Cronica de la Nuremberg, care astăzi se află în patrimoniul Bibliotecii Judeţene „I.N.Roman”. Am cumpărat cartea de la cineva din Arad, care-mi propusese să ne întâlnim la Bucureşti. Îmi trebuiau 300.000 de lei, care la vremea aceea erau bani, nu glumă! Am discutat cu profesorul Lungu: „Ce facem, o luăm?”. „Păi, când trebuie s-o plătim?”. Am telefonat tipului şi acesta mi-a tăiat-o scurt: „Mâine! Până mâine trebuie să veniţi cu banii!”. Atunci m-am întâlnit cu domnul Zamfir şi am plecat împreună la primul secretar P.C.R. Vasile Vâlcu, care a obţinut rapid banii necesari. Aşa am adus primul, şi până azi singurul, incunabul de pe teritoriul Dobrogei. O altă poveste se leagă de achiziţionarea primei mari Enciclopedii româneşti, cea a lui Diaconovici, în trei volume. Eu o căutam de multă vreme, dar nu o găseam nicăieri. Într-o zi, mergând cu trenul, de la Ciulniţa m-am abătut spre Slobozia, unde aveam de rezolvat o problemă personală. În compartiment, doi bătrânei discutau vrute şi nevrute, chestii din vechime. Îmi făcea mare plăcere să-i ascult. La un moment dat, unul îi spune celuilat că a lăsat la Anticariatul din Constanţa Enciclopedia lui Diaconovici. Toate trei volumele! La prima haltă am coborât din tren, am sunat-o pe nevastă-mea şi i-am spus să meargă de urgenţă la doamna Barbu, care era şefa anticariatului, şi uite aşa, cu 300 de lei, am cumpărat valoroasa Enciclopedie. Am acum două seturi. Are şi Biblioteca Judeţeană unul...

– Am reuşit şi eu câteva achiziţii ale unor fonduri şi colecţii de documente valoroase. Din punct de vedere financiar, fondurile pentru achiziţii de documente, sunt foarte mici. Deşi instituţia este înfiinţată de peste 180 de ani, iar la nivel judeţean de peste şase decenii, din nefericire nu se găsesc bani pentru Arhive. În calitate de director, mă pot lăuda şi eu că am câştigat câteva bătălii. Sper ca până la urmă să câştig şi războiul... Dar să revenim la discuţia noastră. Ştiu că aţi fost în relaţii foarte bune cu regretatul arheolog şi istoric Adrian Rădulescu, care mi-a fost profesor, precum şi cu I.P.S. Lucian Florea. Referiţivă în continuare la aceste relaţii de prietenie, în contextul evenimentelor din 1989, când au fost momente extrem de tensionate.
– Ei, nu neapărat în 1989... Adrian Rădulescu mi-a fost ca un părinte. Mergeam de foarte multe ori la el, la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, unde citeam diverse lucrări pe care nu aveam unde să le găsesc în altă parte. Mă interesa din ce în ce mai mult Dobrogea. Spiritul ei misterios începuse să-mi intre în sânge... Adrian Rădulescu a fost personalitatea numărul 1 pentru Constanţa care a contribuit decisiv la înfiinţarea Universităţii „Ovidius”. Ministru al învăţământului era domnul Şora, care mă chemase la Bucureşti, să ajung secretar de stat. Când am ajuns la cabinet, i-am spus că vin cu o altă problemă: „Domnule ministru, noi facem Universitate la Constanţa, vechiul gând şi vechea strădanie a tomitanilor de a înfiinţa o astfel de instituţie de învăţământ!”. Ce-i drept, aceştia reuşiseră câte ceva, dar nu era o Universitate adevărată... Adrian Rădulescu a fost primul prefect al Dobrogei (Constanţei n.ns.), după Revoluţie. În faţa ministrului mi-am exprimat punctul de vedere în legătură cu Universitatea. Reîntors la Constanţa, am dezlănţuit un întreg proces... La început eram trei persoane, pe urmă cinci, apoi s-a înfiinţat un Comitet de Iniţiativă, al cărui preşedinte am fost ales. Ministrul Şora îmi promisese că ne va ajuta. „Vă dau primii 366 de studenţi la medicină, cu media peste 8,00, din toată ţara, care fac grevă în faţa Ministerului, solicitând să fie primiţi în Universităţi...”.   Ministrul m-a sunat şi mi-a spus să începem chiar din luna martie. I-am convocat pe toţi cei implicaţi în acest proiect la Biblioteca Centrală şi le-am spus: „Gata, începem chiar de acum!”. Fireşte, mă priveau chiorâş, nu credeau. Aşa am început noua etapă a Universităţii „Ovidius” în prima săptămână a lunii martie 1990, cu 366 de studenţi de la Medicină. După aceea, primesc un alt telefon de la ministru: „Vezi că-ţi dau şi vreo 60 de studenţi de la Biologie Marină, care doresc să vină la Constanţa”. Domnul Rădulescu mi-a atras atenţia că n-am pus cadrele de conducere (rector, prorectori etc.) Până atunci, eu centram, eu dădeam cu capul! Alergam încolo şi-ncoace peste tot prin Universitate... Au venit apoi şi ceilalţi profesori, am întocmit lista cu doctorii în diferite ştiinţe din Dobrogea, încercând să-i convingem să vină la noi. Baza materială era fundamentală, dar trebuiau şi cadre didactice de valoare... Aşadar, Rădulescu îmi zice: „Puneţi cap!”. Era pe la ora 10 ziua. Îl sun pe Gheorghe Dumitraşcu, care era pe acolo, şi-l scot din bârlog, pentru că încă stătea retras, fiindu-i frică să iasă... Chiar şi Lazăr Cercel ne-a ajutat! Mi-a adus 28 de judeţe pentru susţinerea Universităţii! Deci m-am dus la Rădulescu însoţit de Nicolae Jianu, Petculescu, prof. Costea, Dumitraşcu, Mihăeşi şi încă cineva. Eram şapte. Adrian Rădulescu ne aştepta în salonul oval al fostului prim secretar. Când s-a trezit cu noi la uşă, nu ştia ce s-a întâmplat. Zic: „Am venit să vă propunem funcţia de rector al Universităţii! Lăsaţi funcţia de Prefect!”.

– Domnul Rădulescu era primar al judeţului Constanţa. Ştiu că sună ciudat... A fost o anomalie. Primar al judeţului... Încă nu exista funcţia de Prefect.
   – Domnul Rădulescu zice: „Aaa, domnule Popişteanu, mă onoraţi!”. Atunci, fără să mă mai consult cu nimeni, i-am propus doi prorectori: pe Silviu Sburlan, pentru partea ştiinţifică, acesta fiind profesor de matematică, şi pe Gheorghe Mihăeşi, pentru partea administrativă. Unii dintre colegii care au fost acolo cu mine, s-au înegrit! Vai, ce probleme am mai avut după aceea... Probleme mari, mai ales cu cei de la Construcţii. Aveam vreo 370 de studenţi la seral... Ce mi-au făcut că l-am dat pe Arsenie jos! Ei, jos, vorba vine... Arsenie era un profesor extraordinar. A revenit ulterior şi chiar a câştigat alegerile...

– L-am cunoscut foarte bine. Mi-a fost rector...
– În momentul în care m-am dus şi l-am propus pe Adrian Rădulescu, l-am pus pe Arsenie să scrie şi să semneze scrisoarea de abandon. El era un om extraordinar, dar lent, moale. Am şi acum scrisoarea în original, precum şi alte documente din acea perioadă. Am plecat la Bucureşti cu maşina mea însoţit de Adrian Rădulescu...   Când am deschis Universitatea, festivitatea a avut loc la Casa de Cultură. Ministrul Şora n-a putut să vină, dar l-a delegat să conducă şedinţa pe domnul Ianculescu, care era director general în Ministerul Învăţământului. Era şi el de... Construcţii! S-a uitat la mine câş. Sala plină, afară 1000 de studenţi, nebunie. Domnul Adrian Rădulescu a ţinut un discurs excepţional! După terminarea momentului festiv, se apropie de mine o doamnă profesoară de la Construcţii şi-mi şopteşte: „Să ştiţi că v-am urât, pentru că ne-aţi dat jos rectorul, dar acum vă iubim!”. O impresionase profund discursul. Unora le dăduseră lacrimile...   Cu opt zile înainte să moară, mă sună Adrian Rădulescu: „Domnule Popişteanu, ce mai faci? Hai, vino pe la mine...”. V-am spus că mi-a fost ca un părinte. M-am dus, m-a servit cu cafea, am stat de vorbă vreo două ore despre câte-n lună, dar mai ales despre Universitate şi despre istorie. Mi-a zis că urmează să plece la Bucureşti fiindcă nu se simte bine. După opt zile, pe la ora 15 şi ceva, doar ce ajunsesem acasă, mă sună soţia şi-mi zice: „Vezi că te caută domnul rector (rector era deja Adrian Bavaru). Îl sun şi-l întreb ce s-a întâmplat? Îmi răspunde: „Trebuie să-ţi dau o veste proastă: a murit Adrian Rădulescu”. Spre seară ne-am dus la Muzeu cu flori. Ţin minte că directorul secţiei de la Mangalia adusese un braţ uriaş de flori de câmp...

– Eu nu l-am cunoscut numai în ipostaza de profesor. Când eram student l-am şi colindat. Recent m-am întâlnit cu doamna Rădulescu şi am rememorat acele momente extrem de plăcute. La catedră, Adrian Rădulescu era un profesor dur, un bun orator, dar comparativ cu alţi profesori, era mai rece, mai distant. Aşa îl percepeam cu toţii. Abia când am ajuns la el acasă şi l-am colindat, ne-am dat seama de modul în care ştia să-şi iubească studenţii. A fost extraordinar. A cântat cu noi, ne-a primit foarte bine, a fost minunat, impresionant!
– La prima ediţie a Salonului Internaţional de Carte „Ovidius” care s-a desfăşurat la Constanţa în anul 2002, i-am decernat post mortem lui Adrian Rădulescu Marele Premiu. Atunci a fost prezent şi domnul ministru Şora, ctitorul Universităţii noastre. I-am cunoscut foarte bine şi pe regretatul prof. Mihai Irimia, pe I.P.S. Lucian...

– Vorbiţi-mi despre I.P.S. Lucian.
– Bineînţeles că în structura Universităţii propusesem înfiinţarea Facultăţii de Teologie. Cu cine să discut această problemă? Fireşte, cu I.P.S. Lucian Arhiepiscopul Dobrogei. Ţin minte că era un om blând, blajin. Îi propusesem multe lucruri, cum a fost şi biserica de lemn de pe malul lacului Tăbăcărie, şi am avut de suportat contre de la consilierii Constanţei... Doar părintele Runcan era alături de mine. Aşa că am ajuns la Iaşi, la actualul Patriarh al României, să ne sprijine să înfiinţăm Facultatea de Teologie la Constanţa. I.P.S. Lucian mi-a zis că e de acord, că da, da, da, fă documentele, fă cutare şi cutare, dar să intervină pe undeva, nici pomeneală! Până la urmă, prin Corneliu Ştefanache, care era directorul Bibliotecii Centrale Universitare Iaşi, am ajuns la Mitropolitul Daniel al Moldovei, care până la urmă ne-a ajutat, ne-a susţinut.   În momentul când a venit I.P.S. Teodosie şi s-a instalat Arhiepiscop, mă sună rectorul Adrian Bavaru şi mă cheamă urgent în Campus. Când ajung, la el era I.P.S. Teodosie, pe care nu-l cunoscusem, şi decanul de la Litere, Marin Petrişor. Îmi zice Bavaru: „Vino să ne faci istoria înfiinţării Facultăţii de Teologie şi bătălia de la Sfântul Sinod” (că şi acolo ajunsesem!). Când mă reîntorc la birou, mă sună I.P.S.-ul: „Domnule Popişteanu, vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră”. M-am urcat în maşină şi m-am dus la el. De atunci am rămas într-o relaţie extraordinară cu el. Acum I.P.S. Teodosie este pe departe personalitatea numărul 1 a Dobrogei! Este formidabil. Am fost cu el până şi în satul meu, la Tulcea, precum şi în foarte multe alte zone. Nu mai vorbesc de Universitate... Când am organizat cele cinci ediţii ale Salonului Internaţional de Carte „Ovidius”, el era în Comitetul de Iniţiativă şi m-a ajutat foarte mult. La ultima dintre ediţii, când trebuia să vină Grigore Vieru şi o suită întreagă de scriitori importanţi, îi dau un telefon pe la 10 seara. Îmi zice că nu-i în Constanţa, e la Vatra Dornei. „Păi mâine la ora 10,00 avem deschiderea Salonului de Carte”, îi zic cu tremur în glas... Ştiţi ce a făcut? A plecat din Moldova pe la 12 noaptea şi la ora 9 dimineaţă a venit direct în Campus, a băut o cafeluţă, s-a spălat pe mâini şi mi-a zis: „Hai să mergem la treabă!”. Un om extraordinar! M-a ajutat întotdeauna. De multe ori mă clătinam, fiindcă nu e uşor să faci un Salon de Carte cu atâţia participanţi (am avut şi 200 de edituri!). Trebuiau bani, foarte mulţi bani, trebuiau rezolvate sute de cazări, mese, cataloage, afişe, ziare ale Salonului şi câte şi mai câte lucruri foarte greu de rezolvat. Uneori eram pe punctul de a abandona lupta, dar I.P.S.-ul: „Nu, nu, nu, nu abandonăm! Ştii doar că-ţi sunt alături...”. Ţin minte că odată îl adusesem pe Dumitru Blajinu de la Chişinău. Îi făcusem o carte impresionantă ca dimensiuni, cu melodii folclorice din Moldova istorică. El era văr cu Grigore Vieru. Linia de demarcaţie între România şi fosta Republică Sovietică Moldova trecea prin jumătatea satului său. El n-a vrut să se mute, a rămas în cealaltă jumătate a satului... Părinţii lui erau lăutari. L-au învăţat şi pe el să cânte. A ajuns apoi profesor universitar. Atunci când cu cartea, m-a chemat la Consiliul Judeţean Stelian Duţu, care era preşedinte, şi mi-a spus că mă roagă să ajut pe cineva să-şi scoată o carte. Dumitru Blajinu adusese un ditamai geamantanul plin cu ştime, cu texte, şi... hai să-i facem din alea o carte. S-a muncit la ea enorm. Avea peste 1000 de pagini format A4. Am scos un tiraj de 3000 de exemplare. 2000 de cărţi am expediat în Republica Moldova şi 1000 în toată România. Dar să revin. La deschiderea primului Salon, Dumitru Blajinu era lângă mine, cu ansamblul „Plaiurile Moldovei”, cu Manolache, cu fetele noastre de la Universitate. La un moment dat, Blajinu îmi spune: „Domnule, nu cumva să mă puneţi să vorbesc!...”. „Ei, o să spuneţi totuşi câteva cuvinte acolo...”. „Nici gând, eu cel mai bine mă exprim cu vioara...”. Doamne, avea o vioară Amato, de mi-era şi frică... O ţineam încuiată la mine în birou. Mă gândeam că dacă i-o fură careva, ar fi un dezastru... A ieşit totul extraordinar. În curtea interioară a Campusului lume multă, studenţi, scriitori... Erau şi toţi rectorii din România, veniţi tocmai atunci la o conferinţă... Lansarea de carte a lui Blajinu a fost extraordinară. Eu am deschis festivitatea, în calitate de organizator şi director al Salonului, apoi l-am invitat pe I.P.S. Teodosie, care a rostit un excepţional discurs atât despre cartea respectivă, cât şi despre Dobrogea şi valorile spirituale ale acestui spaţiu. L-am invitat apoi pe domnul Martin, prefectul judeţului Constanţa, să vină la microfon să rostească şi el câteva cuvinte. Numai că acesta, vizibil îmbufnat, îmi zice: „Domnule director, eu trebuia să vorbesc primul, pentru că sunt prefectul judeţului...”. Mă întorc către el şi-i zic: „Da, domnule prefect, sunteţi reprezentantul  primului ministru Adrian Năstase, dar nu sunteţi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ!”.

– Pentru că timpul acordat emisiunii noastre se apropie de sfârşit, aş vrea să revenim la Biblioteca Centrală Universitară din Constanţa. După 44 de ani de activitate neîntreruptă a domnului Ioan Popişteanu la cârma ei, ce înseamnă astăzi acest important lăcaş de cultură?
– Această bibliotecă numără în prezent aproape un milion de volume. Profilul ei este enciclopedic, structurat pe sistemul clasic al marilor biblioteci universitare. Fondul de publicaţii, în proporţie de 50-60%, este direcţionat către facultăţile noastre, dar întotdeauna am mers pe o dezvoltare enciclopedică. Niciodată n-am acceptat ideea că suntem numai „Subingineri”, cu 372 de studenţi... Am cumpărat carte din toate domeniile cunoaşterii. Biblioteca noastră a fost una dintre verigile importante care au contribuit la înfiinţarea noii Universităţi din Constanţa. Am avut o bază puternică în toate domeniile, nu numai în inginerie sau în mai ştiu eu ce. Colecţiile s-au dezvoltat de atunci în mod firesc, pe structura noii Universităţi, dar cu baza de gândire enciclopedică. Dobrogea n-a avut niciodată mari biblioteci. Dobrogea n-a avut şansa unui învăţământ superior în toate perioadele sale istorice. Am colaborat foarte bine cu Dumitru Constantin Zamfir, directorul Bibliotecii Judeţene Constanţa. Ne ajutam reciproc. N-am abandonat completarea continuă a colecţiilor. Chiar zilele trecute mi-a fost oferit spre achiziţie un Ovidius de pe la 1600. L-am oprit, o să-l cumpăr...   Biblioteca este structurată pe trei colecţii fundamentale: un fond al publicaţiilor pentru sălile de lectură, un fond pentru secţiile de împrumut şi un fond al publicaţiilor periodice şi seriale. Am reuşit să intrăm şi în spaţiul virtual. Nu demult am reuşit să plătim un Program ALEF (luat printr-o firmă din Ungaria, dar care are reprezentanţa la Ierusalim, unde am şi fost), unul dintre softurile de bibliotecă foarte bune din Europa şi chiar de pe plan mondial.

– Stimate domnule Ioan Popişteanu, v-aş propune să dezvoltăm acest subiect, precum şi unul despre editurile pe care le conduceţi, într-o altă emisiune. Vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia noastră la postul Litoral TV Constanţa şi sperăm să participaţi alături de noi şi la alte emisiuni.
– Vă mulţumesc şi eu pentru invitaţie. Desigur că voi veni cu plăcere întotdeauna. Mai ales că sunt atâtea de spus despre Editura “Ex Ponto”, despre “Ovidius University Press”, despre atâtea evenimente noi pe care ar trebui să le cunoască iubitorii de cultură şi literatură din Constanţa.  
 
Citește și:

#Dobrogea Digitală: Ioan Popișteanu – inegalabilul făuritor de visuri