#DobrogeaDigitală „Eu mă simt compozitor pînă în măduva oaselor”

Astăzi se împlinesc 65 de ani de la moartea marelui muzician George Enescu – compozitor, dirijor, pedagog, violonist și pianist român.

Născut la 19 august 1881, în familia arendașului Costache Enescu din Dorohoi, micul „Jurjac” (așa cum îl botezase guvernanta sa franțuzoaică) stăpânea deja vioara la patru ani.  Tatăl său îl duce la Iaşi, unde i-l prezintă profesorului Eduard Caudella. Acesta, impresionat de progresele uimitoare ale micului geniu, le recomandă părinților să-l trimită la Viena. Astfel, între anii 1888 și 1899, Enescu își desăvârșește studiile muzicale la Conservatorul din capitala austriacă, apoi la Conservatorul din Paris, ținând concerte în tot acest timp și entuziasmându-și publicul cu acuratețea și pasiunea interpretării.

Prima creaţie a lui Enescu, care l-a consacrat în calitate de compozitor, este „Poema română”, concepută la numai șaisprezece ani și a cărei primă audiție la Paris, în 1898, s-a bucurat de un răsunător succes de public şi de presă.
La 18 ani devine protejatul reginei Elisabeta a României, fiind invitatul permanent al palatului regal, unde lua parte la seratele muzicale organizate de Carmen Sylva. Câteva dintre poemele ei le pune pe muzică, dând naștere mai multor lieduri în limba germană.
În perioada interbelică, Enescu se face cunoscut ca unul dintre cei mai apreciați compozitori ai Europei și ai lumii, activitatea sa concertistică și pedagogică desfășurându-se între București și Paris.
Din 1947, părăsește România totalitară și se retrage la Paris, împreună cu Maria Cantacuzino, cea care îi devenise soție în 1937 și alături de care a trăit o lungă și tumultoasă poveste de dragoste. Se stinge în capitala Franței, pe 4 mai 1955, fiind îngropat în cimitirul „Pere Lachaise”, în stânga mormântului lui Georges Bizet.
În cartea sa „Umbre pe pânza vremii“, Pericle Martinescu îi dedică marelui Enescu un capitol întreg, fascinat fiind de muzica lui și scriind cu fervoare despre fiecare din concertele sale.

1 decembrie 1941

„Al doilea concert-recital al lui Enescu, de astă-seară, a fost la înălţimea marilor momente din cariera lui. Nimic n-a lăsat să se creadă că Maestrul a obosit, aşa cum s-a întîmplat în precedentul concert, de la 25 noiembrie, din această serie. Astă-seară Enescu ne-a regalat iarăşi, prin intermediul arcuşului său uşor, limpede, grav şi veşnic tînăr, pentru care nici o partitură muzicală nu mai prezintă dificultăţi sau taine. El le descifrează pe toate cu o uşurinţă aproape neverosimilă, ca şi cum ar improviza.
 
De altfel, prin însăşi înfăţişarea lui, atunci cînd e pe podium, cu bagheta în mînă, ca şi prin arta sa de interpret, cînd ţine vioara la umăr, Enescu pare că nu îmbătrîneşte deloc. Nu l-am cunoscut pe Enescu tînăr - cînd l-am văzut eu pentru prima dată Maestrul era trecut de 50 de ani - însă uitîndu-mă la figura lui, văd trăsăturile unei tinereţi, mai ales sufletească, de o desăvîrşită armonie şi seninătate. De multe ori mi se pare că are un cap de copil. Nici o brazdă de bătrîneţe, nici o urmă de tristeţe, de dezamăgire sau de revoltă pe chipul acesta de înger sexagenar care îşi păstrează naivitatea şi inocenţa primilor ani, laolaltă cu seriozitatea aceea fermecătoare a unui adolescent pentru care totul în lume e frumos, nobil, ideal.
L-am văzut duminica trecută pe Enescu la concertul dirijat de Jora. La sfîrşitul fragmentelor din Demoazela Măriuţa, amestecat în publicul din sală - unde nimeni nu-l urmărea, afară de mine, fiindcă toţi aplaudau cu frenezie - Enescu aplauda şi el, ca unul de aceeaşi vîrstă cu adolescentele ce se repezeau spre rampă să fie mai aproape de compozitorul şi dirijorul de pe scenă. Îi plăcuseră atît de mult compoziţiile lui Jora, încît aplauda entuziasmat şi încerca să-şi facă loc spre cabina dirijorului, ca să-l felicite. Şi mi-am zis în seara aceasta, acolo, sub cupola Ateneului: «George Enescu - frumoasă viaţă, fericit destin!»”

 
Textul dedicat impactului pe care maestrul și muzica lui l-a avut asupra lui Pericle Martinescu este completat cu fragmente din Memoriile lui Enescu, publicate de muzician cu puțin timp înainte de trecerea sa în neființă.
 

„Eu mă simt compozitor pînă în măduva oaselor, forţele mele m-au împins totdeauna să iubesc muzica şi să încerc să creez ceva în domeniul ei. Dacă numărul operelor mele e relativ restrîns, e din cauză că am dorit să dau - o spun fără mîndrie - ceea ce era mai bun în mine. N-am publicat decît ceea ce consideram relativ încheiat. Cariera mea se rezumă la cele câteva opere proprii. Ea nu are nimic de-a face cu concertele mele de virtuoz. Să nu confundăm cariera cu meşteşugul. Vioara mi-a oferit mijlocul de a rămîne independent…
 
Gîndiţi-vă că eu trebuie să fac pe scenă un efort considerabil, datorită unei anumite stîngăcii fizice. Nu sînt îndemînatic şi n-am avut niciodată însuşirile instrumentale deosebite. Astfel a trebuit să muncesc mult pentru a da iluzia că le am. Cînd mă aflu pe scenă, mă străduiesc să uit că mă găsesc acolo, mă transpun în altă parte, evadez...
 
Am fost fericit să aflu că în anumite împrejurări am putut procura altora puţina bucurie pe care eu n-o aveam niciodată. Acest gînd mă încîntă şi mă consolează. În ce mă priveşte, am simţit eu vreodată plăcerea de a fi un virtuoz ? Sincer vorbind, nu ! Vă puteţi oare închipui ce poate fi existenţa unui virtuoz ? Eu o ştiu. Aceste fiinţe invidiate, adulate sînt în realitate nişte martiri, nişte osîndiţi, nişte sfinţi !. .. în concluzie, eu nu văd prin ce s-ar deosebi existenţa unui virtuoz de viaţa unui călugăr închis în chilia lui ...”

 

Sursa foto: YouTube/captură TVR

Citeşte şi:

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: „Dacă există vraci în domeniul artei, Enescu

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Întâlnire tulburătoare cu Bacovia, cu un an înainte de a trece pe „tărâmul celălalt”

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Cu Arghezi, la Mărţişor - „Pămîntul Dobrogei seamănă cu al Palestinei. Cred că Isus Hristos trebuie să fi umblat pe aici…”

#DobrogeaDigitală „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: Sărbătorind doctoratul lui Mircea Eliade, în Târgul interbelic al Moşilor

#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu, despre Mircea Eliade şi angoasa înstrăinării