#DobrogeaDigitală „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu Sărbătorind doctoratul lui Mircea Eliade, în Târgul interbelic al Moşilor

În volumul „Umbre pe pânza vremii“, Pericle Martinescu aduce preţioase mărturii despre evenimente şi personaje, despre „mişcări sufleteşti şi intelectuale” din preajma anilor ‘30-‘40 ai secolului trecut.
 

 
 
Una dintre personalităţile epocii interbelice de care autorul a fost profund legat şi despre care a scris în mai multe rânduri este Mircea Eliade.
Martor al marilor sale succese din tinereţe (căci, în vreme ce Pericle Martinescu abia debuta în literatură, Eliade se afla deja în culmea gloriei, culegând din plin laurii recunoaşterii), autorul s-a simţit atras, de la bun început, de charisma colegului său de generaţie, creându-se între ei o „relaţie de simpatie şi afectivitate”.
 
Un episod evocat pe larg în volum este ziua în care celebrul istoric al religiilor şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea din Bucureşti, fiind celebrat cu entuziasm de un grup de prieteni apropiaţi, printre care s-a aflat şi Pericle Martinescu:
 

„M-am convins, într-adevăr, că mă bucuram de o reală simpatie din partea lui - poate ca efect telepatic al admiraţiei ce i-o nutream eu - şi asta a făcut ca în curînd să-l pot vedea pe Eliade nu numai la întîlnirile de la Vremea, dar şi în alte împrejurări mai puţin obişnuite. In luna iunie 1933, cînd şi-a dat doctoratul În Filosofie, la Universitatea din Bucureşti, am fost unul dintre puţinii preveniţi care au asistat la susţinerea tezei. Examenul a avut loc în sala unde profesorul Gusti, atunci decan, ţinea seminariile de Sociologie, o sală mică din aripa dreaptă a Facultăţii de Litere, şi ziua aceea se înregistra nu numai ca o minunată după-amiază de primăvară, dar şi ca o dată memorabilă, o adevărată sărbătoare pentru prietenii şi admiratorii apropiaţi ai lui Eliade prezenţi acolo.
 
Teza de doctorat avea ca subiect filosofia „Yoga”, iar comisia de examinare se compunea din profesorii Dim. Gusti, C. Rădulescu-Motru şi P. P. Negulescu, îmbrăcaţi în ţinută simplă, de stradă - nu în toga protocolară a plenurilor de doctorat - dar gravi şi solemni, aşezaţi la o masă, în dreptul ferestrei, aşa fel încît candidatul să fie cu faţa spre direcţia din care venea lumina. În spatele lui se aflau cei vreo douăzeci de invitaţi, ce urmăreau cu mîndrie şi emoţie acest eveniment major, ca şi cum ar fi fost vorba de o cucerire a „generaţiei" înseşi prin faptul că şeful ei se pregătea să primească un înalt titlu academic.
 
Dar nu numai prin aceasta evenimentul căpăta o importanţă deosebită, ci mai ales prin subiectul dezbătut – „Yoga” - subiect nou şi senzaţional, ce intra pentru prima dată în rutina magiştrilor de la Universitatea din Bucureşti şi chiar a filosofiei dintr-o întinsă arie a continentului european. E explicabil, deci, cu cîtă admiraţie şi mîndrie urmăreau prietenii lui Eliade desfăşurarea „doctoratului". Şedinţa n-a durat mult, profesorii au purtat cîte un scurt dialog cu candidatul - Motru a apreciat ţinuta ştiinţifică a lucrării (ce le fusese prezentată mai înainte în volum dactilografiat), P. P. Negulescu a făcut cîteva consideraţii despre noutatea subiectului, Gusti s-a declarat „covîrşit" de aparatul bibliografic, asupra căruia el îşi îndrepta totdeauna, de preferinţă, privirile - iar candidatul, într-o atitudine demnă şi respectuoasă, dădea răspunsuri corecte şi exacte, cu o temperanţă în glas şi afirmaţii în care nu-l mai recunoşteam pe impetuosul şi volubilul Eliade.
 
Cînd profesorii, în picioare, i-au întins mîna pe rînd, adresîndu-i meritatele cuvinte de laudă, am înţeles că examenul se încheiase şi a urmat seria de felicitări din partea celor prezenţi. Eliade era vădit emoţionat, dar figura lui avea strălucirea bărbatului de douăzeci şi şase de ani ce înregistra primul său mare succes într-o aulă academică.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

Spre seară, la ieşire, în faţa Facultăţii de Litere, o parte dintre cei ce asistaseră la examen s-au retras, pierzîndu-se în mulţimea trecătorilor de pe stradă, iar ceilalţi, mai ataşaţi de eroul zilei, ne-am îndreptat, în grup, spre staţia de tramvai de la colţul Universităţii, ne-am urcat într-un vagon de clasa a doua, veseli şi expansivi în umbrele înserării, şi am coborît tocmai în gura Oborului, unde Tîrgul Moşilor era la apogeu. Parcă-l văd şi acum pe Mircea Vulcănescu, în doctoralul său costum de culoare închisă, cu silueta lui rotofee, intrînd pe poarta Moşilor, în fruntea grupului, cu o servietă sub braţ şi cu părul vîlvoi pe creştetul unui cap ce părea oarecum mai mic în comparaţie cu masivitatea lui trupească, sărind într-un picior ca un copil cuprins de bucurie şi chiuind uşor cu glas subţire, antrenîndu-i şi pe ceilalţi să-l urmeze. N-aş vrea să mă înşel, nici să exagerez, dar cred că din acel grup făceau parte: Petru Comarnescu, Paul Sterian, Ionel Jianu, Mihail Sebastian, Ion Cantacuzino, Petru Manoliu, Mac Constantinescu, Dan Botta, Haig Acterian, Noica şi încă vreo cîţiva mai tineri, care le ţineau trena, porniţi cu toţii să sărbătorească «doctoratul lui Eliade». Ideea fusese a lui Mircea Vulcănescu, şi mie mi s-a părut cam excentrică această sărbătorire, la Moşi, a unui doctor în Filosofie, dar abia peste ani şi ani aveam să înţeleg că ea se încadra într-o ordine legitimă şi firească.
 
Eliade şi prietenii lui, toţi oameni studioşi, intelectuali rafinaţi, se numărau printre iubitorii unui Bucureşti fabulos şi pitoresc, prin care le plăcea să rătăcească uneori, iar sărbătoritul din ziua aceea era unul dintre fiii veritabili ai oraşului, ce-i cutreierase toate cartierele şi maidanele (asta se vede bine în Amintirile şi în literatura lui «nostalgică»), fiind legat de pietrele şi zidurile, de curţile şi casele unde lîncezeau atîtea destine ciudate, împletite din mistere şi fatalităţi stranii, amestecte cu zvonuri de chef de lăutari, din care îşi va extrage substanţa nuvelelor de mai tîrziu - astfel că escapada de la Moşi, din primăvara lui 1933, îşi avea tîlcul ei tainic.
 
Dar asemenea «băi de vulgaritate» erau, desigur, extrem de rare în viaţa eremitului ce-şi petrecea zi-lele şi nopţile între pereţii cabinetului său de lucru. O mare curiozitate mă stăpînea atunci, anume aceea de a pătrunde şi a-mi arunca ochii în «sanctuarul" unde Eliade îşi făurea laborioasele opere literare şi ştiinţifice - şi n-a trecut mult timp pînă cînd mi-a fost dăruită şi această satisfacţie.”