#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran” Pericle Martinescu şi Eugen Ionescu - corespondenţă din Paris

În volumul „Figuri în filigran”, aflat în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa, printre evocările literare şi portretele unor personalităţi „grele” ale lumii culturale interbelice, Pericle Martinescu are un capitol intitulat Eugen Ionescu sau marea Inocenţă.





Autorul l-a cunoscut îndeaproape pe dramaturgul adoptat ulterior de francezi, Ionesco aflându-se printre amicii săi, frecventat adesea, înainte de plecarea sa definitivă din ţară. Opera lui critică este caracterizată ca fiind „de o mare candoare, căci, deşi nega totul, n-o făcea cu răutate sau aversiune, nu folosea invective în diatribele lui…O solitudine agresivă era poziţia lui funciară, iar pentru asta nu-l condamna nimeni, dimpotrivă, toată lumea îl privea ca pe un copil teribil, şi-l simpatiza, chiar dacă nu era de acord cu opiniile lui.”


Rememorând un episod din vara anului 1939, petrecut la Paris, eseistul inserează şi o parte din corespondenţa avută cu Eugen Ionescu, în care se întrevede îngrijorarea faţă de spectrul războiului şi al evenimentelor tulburi care zguduiau Europa.
 

„Mă aflam la Paris într-un grup de vreo cincisprezece tineri intelectuali invitaţi de Institutul Francez din Bucureşti să participe la marile festivităţi de 14 iulie din acel an, când se sărbătoreau 150 de ani de la Revoluţia franceză. Dar la Paris eu mă desprindeam adesea de grup, renunţând la programul oficial, fiindcă întâlnisem acolo doi foarte buni prieteni, foşti colegi de Facultate, esteticianul Ion Ureche şi poetul Ştefan Dima, amândoi înscrişi la Sorbona pentru doctorat (la îndrumarea lui Tudor Vianu).

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF

 

Cu aceştia colindam oraşul, ziua şi noaptea, condus de ei ca să-mi arate cele mai interesante lucruri demne de văzut. Mă despărţeam de amicii mei la ore târzii, când mă duceam la Cité Universitaire, unde era cazat grupul nostru, al românilor. Şi astfel, chiar în noaptea de 14 iulie, când Parisul cânta şi dansa pe toate străzile şi în toate pieţele, în drumul meu, de unul singur, spre Cetatea Universitară, trecând prin Place de l’Italie, arhiplină de lume care cânta şi dansa, mă pomenesc deodată alături de trei bucureşteni: Eugen Ionescu, Rodica, soţia lui, şi Letiţia Papu, opriţi acolo să admire şi ei spectacolul.


N-a fost o surpriză, a fost ceva uluitor: să ne întâlnim pe neaşteptate, la miezul nopţii, într-o piaţă din marele Paris! Uimirea a fost a tuturor, mai ales că nu ştiam a ne fi aflat atunci cu toţii la Paris. (Ei aveau un sejur ca bursieri ai Institutului Francez din Bucureşti.) Am prelungit bucuria întâlnirii minute în şir, iar eu am ajuns la locul de odihnă abia înspre ziuă.

 

O scrisoare relevând „substanţa şi viziunea dilematică a dramaturgului de mai târziu”

În septembrie 1939, după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Eugen Ionescu se găsea din nou la Bucureşti, unde am reluat colocviile noastre animate din camera lui Edgar Papu. Pentru ca, în 1941, după un anonimat (în presă) de vreo doi ani, el să fie numit, de Ministerul Propagandei, ataşat cultural pe lângă Legaţia României din Franţa liberă (la Vichy), de unde nu s-a mai întors în ţară.
În subsidiar, merită să fie cunoscută o scrisoare a lui din acele perioade, ilustrativă pentru substanţa şi viziunea dilematică a dramaturgului de mai târziu:


26.I.1939 (Paris)
Dragă Pericle,
Fiindcă nu ştiu unde stai, îţi scriu la prietenul Todiraşcu. Aş vrea să-ţi spun multe lucruri, dar ce să spun altceva decât că e dezolare, agonie în lume, că stăm pe marginea prăpastiei. Ce putem face? Războiul vine mâine, cu el sfârşitul unui fel de a înţelege şi a unei lumi înseşi. Pictura şi teatrul aici (s-a terminat legenda teatrului minor francez) sunt de-o acuitate, de-o nobleţe, de-un gusc, de-o durere, de un simţ al durerii şi al umanului neîntrecute. ln acelaşi timp, din diferite părţi, braţe se întind; o renaştere spirituală şi creştină franceză extrem de autentică, adâncă, plurală.
Ce va ieşi de aici? Va rezista? Va fi cu adevărat o renaştere? Sau e sfârşitul creştinesc (une fin chrétienne) al Franţei?
Nu mai ştiu. Sunt disperat, întristat, căci văd că se termină lucrurile, vieţile. Toate lucrurile la care ţin pe pământ. Trebuia să ştiu asta mai demult. Dar aparenţa vieţii, lipsa de fervoare, lenea spirituală m-au împiedicat să văd ce nu mai pot astăzi să împiedic să văd: moartea, neeternitatea.
Scrie-mi,
Eugen Ionescu


Restul - se cunoaşte de către toată lumea ...”

Citeşte şi:

#sărbătoreşteDobrogea141 „Figuri în filigran“, de Pericle Martinescu - un nou titlu în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa