#DobrogeaDigitală Garabet Kumbetlian, „acordor” al Bricului „Mircea”

Astăzi se împlinesc 84 de ani de la naşterea regretatului savant constănţean Garabet Kümbetlian. Personalitate emblematică a comunităţii inginereşti din România, Garabet Kümbetlian, născut la 11 martie 1936, în Constanţa, este autorul prolific al unui număr impresionant de cărţi, monografii, tratate, cursuri şi articole din domeniul mecanicii solidelor deformabile şi rezistenţei materialelor, având de asemenea în palmares nu mai puţin de 27 de inovaţii.





După absolvirea Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa şi a Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti, a obţinut titlul ştiinţific de doctor inginer în domeniul „Teoria elasticităţii mediilor structurale”, în cadrul Centrului de Mecanica Solidelor al Academiei Române.


A fost profesor în cadrul catedrei de fizică a Institutului Pedagogic din Constanţa, director şi profesor al Liceului Energetic din Constanţa, conferenţiar la Institutul de Marinǎ „Mircea cel Bătrân”, profesor la Universitatea Maritimă şi la Facultatea de Construcţii a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. A fost, de asemenea, îndrumător de doctorate în Inginerie Mecanicǎ şi referent în comisiile pentru acordarea titlului ştiinţific de doctor-inginer în cadrul majorităţii universităţilor tehnice din ţară.


Pe lângă calitatea de membru în prestigioase comitete ştiinţifice şi organisme consultative din ţară şi străinătate, Garabet Kümbetlian a fost membru titular al Comitetului Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST), al Academiei Române.

În volumul său „Amintiri şi povestiri“, reeditat în 2019 cu sprijinul ZIUA de Constanţa, Garabet Kümbetlian evocă, din perspectiva celor 80 de ani de viaţă, o mare parte din activitatea sa prodigioasă, întâlniri cu personalităţi de marcă ale comunităţii armene şi nu numai, dar şi momente ale istoriei Dobrogei şi României.


Un capitol al cărţii este dedicat intervenţiei salutare asupra Bricului „Mircea”, în contextul în care profesorul Kümbetlian era un expert de renume al analizelor experimentale de tensiuni (prin măsurări tensometrice şi fotoelasticitate) pe nave, bazine de încercări, standuri pentru încercarea vinciurilor navale, rezervoare şi recipienţi, torpile şi tunuri.

 

„Era începutul anului 1976. Se ştia că Nava-Şcoală Mircea urma să traverseze pentru prima oară «Oceanul». De la construcţia sa (în anul 1938) trecuse un timp apreciabil.
În acest interval, bricul navigase şi servise la instruirea marinărească a zeci de generaţii de cadeţi, pe timp frumos şi pe furtună. Numai «Cel de Sus» ştia ce se întâmplase între timp cu şi în manevrele (cablurile) fixe ale navei. Nava fusese construită -aşa cum se ştie - în şantierul «Blohm şi Voss» din Hamburg. Dar punerea în operă a sarturilor, straiurilor şi pataraţinelor «căzuse» în responsabilitatea unei mici cooperative din vecinătatea lui, în care «secretul» echilibrării manevrelor se transmitea de câteva sute de ani «din tată-n fiu». Cei care fuseseră prezenţi în timpul construcţiei şi predării navei îmi povesteau că cea mai delicată «operaţie» (de echilibrare) aducea din toate punctele de vedere cu cea de «acordare» a coardelor unui pian.
Manevrele erau lovite cu un ciocan de lemn şi întinse (sau slăbite) din întinzători, până în momentul când sunetul rezultat din lovire ajungea la «înălţimea» celui numai de ei ştiut. După atâţia ani de navigaţie, nimeni nu mai putea garanta că eforturile din manevre s-ar fi putut menţine la cele dorite iniţial. În perspectiva unei traversări transoceanice, ca cea care se preconiza, o verificare şi în consecinţă o reechilibrare a acestora se impunea. În consecinţă, rectorul Institutului de Marină Mircea cel Bătrân, amiralul Ilie Ştefan, m-a convocat la o discuţie în biroul domniei sale. Ce puteam face? Nava nu mai putea fi dusă la Hamburg; noi nu eram iniţiaţi în secretele familiei de «acordori» de acolo. Am avut un timp de gândire de câteva zile. În acest interval de timp mi-am făcut un plan, pe care l-am prezentat - la scadenţă -amiralului. Primul lucru care trebuia ştiut era situaţia reală, la zi, a manevrelor fixe (cablurilor). În acest scop ele trebuiau eliberate de toate legăturile neesenţiale, din punctul de vedere al stării de tensiune a lor.


Apoi, prin slăbirea succesivă a fiecărui sart astfel eliberat, trebuiau măsurate eforturile remanente din cabluri. Măsurarea putea fi efectuată cu ajutorul unor traductori tensometrici rezistivi, lipiţi pe tijele întinzătorilor.

DESCARCĂ INTEGRAL CARTEA ÎN FORMAT PDF!

 

În felul acesta se puteau măsura prin metode electrice şi electronice mărimile mecanice «interesante» ca deformaţiile, cu ajutorul cărora se puteau calcula tensiunile şi forţele captive remanente (eforturile). Metoda în sine era cunoscută şi quasiclasică. Aparatura necesară era fabricată în ţară (la Bucureşti), iar consumabilele necesare puteau fi puse la dispoziţia noastră prin Comisia Centrală de Tensometrie (actuala «Asociaţie Română de Tensometrie», ARTENS), al cărei membru fondator eram şi eu. «Mâna de lucru» puteau fi studenţii anului II ai facultăţii de Electromecanică şi care erau deschişi şi receptivi noului. De regulă, astfel de preocupări puteau sta la baza întocmirii proiectelor de diplomă ale lor, în anul IV de studii. Rămânea deschisă problema costurilor pentru procurarea aparaturii şi care nu erau deloc mici. Alternativa era apelarea (cu costuri valutare sensibil mai mari) la fabricantul din Hamburg sau asumarea riscului la traversarea oceanului. Se părea, în aceste condiţii, că singura soluţie viabilă, onorabilă şi «la îndemână» era cea care făcea obiectul propunerii mele.


În aceste condiţii, amiralul Ilie Ştefan sa dovedit a fi un conducător de mare curaj. Ca specialist, marinar şi inginer ce era, a evaluat pe loc situaţia şi a hotărât să dispună achiziţionarea aparaturii necesare. S-au făcut demersurile, s-au întocmit urgent documentele financiare şi în câteva zile aparatura era în Institut. Lucrarea putea începe. Am selecţionat pe cei mai buni studenţi cu înclinaţii practice şi cunoştinţe teoretice ai anului II al Facultăţii de Electromecanică şi ne-am mutat cartierul general la bric. Am pus planul în aplicare şi ne-am apucat de lucru
După două săptămâni de lucru continuu eram în posesia datelor reale. Evident, situaţia era critică. Simetria în raport cu planul diametral al navei a eforturilor din cabluri era compromisă. Unele «manevre» făceau «burtă» (erau complet descărcate), în timp ce altele erau în pericol de a fi suprasolicitate în situaţii critice (mare agitată). Întrucât «reacordarea» cu ciocanul de lemn nu mai putea fi luată în considerare, trebuia imaginat un model de calcul care să furnizeze valorile necesare ale eforturilor din cabluri, astfel încât să se reconstituie simetria lor pe mare calmă, fără a deveni periculoase pe mare agitată.


S-a modelat sistemul manevrelor fixe ca unul multiplu static-nedeterminat, cât mai apropiat situaţiei reale şi care să furnizeze valorile iniţiale, necesare, ale eforturilor din fiecare cablu, în condiţiile descrise mai sus. Baza de date astfel obţinută a fost pusă la dispoziţia Comandamentului Marinei Militare şi celor care urmau să «reechilibreze» manevrele fixe, după înlocuirea celor uzate cu altele noi. Ceeace s-a întreprins atunci a fost un uriaş efort finalizat cu succes şi care s-a datorat tuturor celor care au gândit, au propus, au imaginat şi pus în aplicare acest plan îndrăzneţ.”

Garabet Kümbetlian s-a stins din viaţă pe 3 ianuarie 2018, în Constanţa, rămânând peste generaţii un model al savantului generos şi implicat, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai comunităţii armene din România.


Cu prilejul evenimentului „Etniile împreună pentru Dobrogea”, organizat în noiembrie 2018 de cotidianul ZIUA de Constanţa, savantului constănţean i s-a acordat post-mortem distincţia „Meritul Dobrogean“, însoţită de medalia „Colonel Marin Ionescu Dobrogianu”.

 

Citeşte şi:

Garabet Kumbetlian - savant, autor a 27 de inovaţii

#citeşteDobrogea Cine a fost Garabet Kumbetlian. Biografia unui inginer cu dimensiuni de mentor (galerie foto+document)