#DobrogeaDigitală „Istoria Pedagogiei. Doctrinele fundamentale ale pedagogiei moderne“. Filosofia şi pedagogia lui I. Kant

 

• George G. Antonescu a fost un pedagog român care a trăit între 1882 – 1953 și a predat la Universitatea din București. O bună vreme a fost și director al Institutului Pedagogic Român.

 
Volumul „Istoria Pedagogiei. Doctrinele fundamentale ale pedagogiei moderne“  este semnată de George G. Antonescu (n. 1882 – d. 1953), pedagog român, profesor de pedagogie la Universitatea din Bucureşti şi director al Institutului Pedagogic Român. Autorul a publicat cartea în anul 1927 la editura „Casei Școalelor“.
 
În cele 540 de pagini sunt tratate subiecte de maximum interes pentru domeniul pedagogiei, semnatarul cărții abordând diferite problematici, plecând de la începuturile istorice ale pedagogiei și ajungând la stadiul acesteia din anul 1927. Antonescu creionează ideea principală pe granița dintre „pedagogia veche“ și „pedagogia modernă“.
 
„Convinşi prin urmare de faptul că pedagogia prezentului este o desvoltare evolutivă a celei din trecut şi de acela că în pedagogie trebuie să luptăm pentru progres şi evoluţie, dar în acelaş timp contra pornirilor revoluţionare, facem în lucrarea de faţă - pe baza diferitelor sisteme pedagogice, aparţinând secolelor XVII, XVIII şi XIX - expunerea critică a doctrinelor fundamentale ale pedagogiei moderne, cari, pe deoparte au sintetizat diversele tendinţe pedagogice şi filosofice ale timpului, în care s’au produs, iar pe dealta, au deschis perspective largi şi luminoase gândirii pedagogice ulterioare şi au exercitat o influenţă hotărîtoare asupra mişcării pedagogice a timpului nostrum“, se punctează în începutul cărții.
 
Cartea este structurată în zece mari capitole după cum urmează:
I.Factorii culturali, determinanţi ai doctrinelor pedagogiei moderne
II.Filosofia şi pedagogia Iui John Cocke
III.Filosofia şi pedagogia Iui I. A. Comenius
IV.Filosofia şi pedagogia lui J. J. Rousseau. Filantropinismul .
V. Filosofia şi pedagogia lui I. Kant
VI. Schiller. Educaţia estetică în legătură cu cea morală
VII. Goethe. Idealul său pedagogic
VIII. Filosofia şi pedagogia lui I. H. Pestalozzi. Diesterweg Frobel
IX. Filosofia şi pedagogia Iui I. F. Herbart. Urmaşii Iui Herbart
X. Filosofia şi pedagogia lui Herbert Spencer
 


V. Filosofia şi pedagogia lui I. Kant

„Kant nu ne-a lăsat un sistem unitar de pegagogie. Teoriile pedagogice sunt răspândite în scrierile sale filosofice, în special în cele cu conţinut moral. Cât priveşte notiteie cursului de pedagogie al lui Kant, ordonate şi publicate de Rinli sub titlul «Ueber Pădagogik», ele, pe deoparte nefiind în armonie cu sistemul filosofic kantian, aşa cum îi găsim expus în «Kritik der reinen Vernunft», «Kritik der praktischen Vernunft», «Metaphysik der Sitlen»; etc., pe de altă parte, existând contradicţie chiar între diferitele principii conţinute în acea scriere, neprezentând deci destulă garanţie de autenticitate, ne vom referi foarte puţin la publicaţia lui Rink. Vom căuta a pune în evidentă acele principii de educaţie ale lui Kant, cari sunt în armonie cu doctrina lui filosofică şi pe cari le găsim în principalele sale scrieri filosofice.

Această opoziţie caută s’o înlăture Kant, cercetând funcţiunea cunoştinţei însă-şi, cercetare, de care depinde şi rezolvarea problemelor metafizice, etice, religioase.

Problema cunoştinţei, fată de pretentiunile raţionalismului şi empirismului, e cuprinsă în următoarele trei chestiunii pe cari caută Kant să le soluţioneze:

1. Ce e empirc şi ce e aprioric în cunoştinţa noastră, adică ce ne vine din experienţă şi ce derivă din însă-şi funcţiunile noastre de cunoaştere?
2. Ce raport se stabileşte între funcţiunea apriorică şi date empirice, pentru a se putea produce cunoştinţa?
3. Date fiind conditiunile, ce determină producerea cunoştinţei, cari sunt limitele sale?

La aceste întrebări, Kant aduce următoarele trei răspunsuri:

1. Tot ce posedă o valoare universală şi necesară este aprioric, şi, din contră, tot ce e particular şi accidental e de natură empirică. Sunt unele forme, care revin mereu în cunoştinţa noastră, oricare ar fi fenomenele lumii externe sau interne.Spre exemplu, orice fenomen, fie fizic, fie sufletesc, trebue să se petreacă în timp; deci timpul e forma generală, apriorică a intuiţiei noastre. De asemenea, şi spaţiul pentru lumea materială, pentru că toate fenomenele fizice se petrec în spaţiu. Tot aşa noţiunile de realitate, de substanţă, de cauzalitate sunt forme generale ale cugetării noastre, sunt elemente apriorice. Odată cu aceste forme generale, intervine obiectul percepţiilor noastre — calitatea sensațiilor noastre — care ne vine din afară, e variabil şi particular, deci empiric.

 

2. Răspunsul la a doua întrebare e următorul: elementul aprioric reprezintă forma, iar cel empiric reprezintă materia cunoştinţei noastre; forma nu valorează nimic fără materie, nici aceasta fără cea dintâiu — «Anschauungen ohne Degriffe sind blind, Begriffe ohne Anschauungen sind leer».

 

3. Răspunsul la a treia întrebare derivă din celelalte două, în mod firesc. Dacă una din condițiunile, ce trebuesc împlinite pentru a se produce cunoştinţa, este ca elementul raţional să fie totdeauna conexat cu cel empiric şi, prin urmare, limitat de acesta din urmă, rezultă că în cunoaşterea realităţii nu putem merge mai departe de limitele lumii empirice. Această deosebire între formele generale şi necesare, de o parte, şi materialul empiric, de altă parte, se face şi în domeniul moralei. În domeniul voinţei găsim, de o parte, materia, obiectul voinței, adică aceeace voim, de altă parte, motivele actelor noastre de voinţă, legea, forma,— Cum voim, sau pentru ce voim.

De exemplu: vrem să ajutăm pe săraci, — aceasta e materia sau obiectul voinței. Care e acum motivul, forma, legea voinţei noastre? Pentru ca acţiunea să fie morală, motivul trebue să fie exclusiv legea morală. După cum în domeniul cunoştinţei,-materialul empiric era subordonat formelor generale şi necesare, tot aşa şi în domeniul voinţei morale voințiunile noastre trebuesc subordonate legii morale, căci altfel îşi pierd caracterul moral. “



 
 
Sursa foto: „Istoria Pedagogiei. Doctrinele fundamentale ale pedagogiei moderne“ de George G. Antonescu
 
Dacă, în urmă cu 123 de ani, pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, printr-o onorantă coincidență, pe 23 noiembrie 2017, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
 
Citește și:
 
#DobrogeaDigitală: Factorii culturali, determinanţi ai doctrinelor pedagogiei moderne
 
#DobrogeaDigitală: „Ştiinţa, ca şi arta, se serveşte de percepţie şi raţiune, religia de revelaţie.“
 
#DobrogeaDigitală: «Dece la învăţarea limbii latine şi a celei elene e nevoe de nuia, dar Ia franceză şi la italiană nu ? »
 
#DobrogeaDigitală: „Metoda pedagogiei științifice aplicată la educația copiilor mici“ - Ce este într’adevăr un savant? în începutul cărții